|
| Eveniment |
FĂRĂ ILUZII - DANIEL CRISTEA-ENACHE
Ceea ce se remarcă imediat în Iluziile literaturii române este deschiderea intelectuală a autorului către o istorie socio-culturală în plină prefacere. Spre deosebire de criticii care n-au a schimba o virgulă în texte scrise cu treizeci de ani în urmă, ca şi de adepţii revizuirilor al căror principiu de lucru constă în demitizarea clasicilor şi mitizarea „alternativă” a autorilor de plan secund, Eugen Negrici citeşte altfel, acum, o literatură pe care o parcursese (şi despre care se pronunţase) deja. Există diferenţe nu numai în raport cu cărţile mai vechi, anterevoluţionare, ci şi faţă de Literatura română sub comunism, proiect recent şi încă nefinalizat. Apar, desigur, şi note comune, ba chiar linii de structură sistemică; însă e important de notat curiozitatea şi mobilitatea criticului, glisarea lui continuă către un punct de observaţie cât mai bun.
Istoria literaturii române nu mai este văzută şi expusă cronologic, într-o linie evolutivă relativ firească, aşa cum se întâmplă de regulă în istoriografia noastră. Avem în faţă o istorie a rupturilor care „desfundă izvoarele imaginarului”. Autorul identifică două intervale cu o anumită stabilitate (1860-1914 şi, respectiv, 1919-1927) şi trei mari falii: ruperea de Orient şi de feudalism; închiderea faţă de Occident şi de capitalism; desprinderea de Est şi de comunism. Altfel spus, modernizarea, comunizarea şi democratizarea. Peisajul „bizar” al literaturii române sub comunism, explorat în excepţionala sinteză, îşi arată acum coerenţa,
într-o sistematică mitologică sui-generis.
Inclusiv scriitorii din alt secol decât cel al comunismului victorios sunt parte a acestui proces în două faze: deformare ideologică şi compensare mitică. Utilizaţi ori indexaţi de regimul trecut, anexaţi la un moment dat sau interzişi până la capăt, ei au fost recuperaţi clandestin şi menţinuţi, ca nişte bunuri de preţ, în caseta conştiinţei publice. Mai mult, au fost idealizaţi într-un mod care n-are nimic de-a face cu indicaţiile oficiale, partinice – dar nici cu lectura propriu-zisă, făcută individual, cu discernământ şi spirit critic. Dacă în perioadele de relativă normalitate activitatea mitogenetică este neînsemnată, iar nevoia de „mistificare luminoasă” a memoriei colective e mai puţin presantă, în anii ’50, ’80, ca şi în cei ai convulsiilor şi războaielor mondiale, psihismul nostru colectiv se încarcă, proiectând aproape iraţional, în registrul hiperbolicului şi mitologicului, figuri naţionale considerate indispensabile.
În vremuri de restrişte, odele abundă, iar critica suferă. E un Pantheon de nevoie şi de sprijin moral, imposibil de contemplat în piatră şi (trans)mutat în spiritual. Şi mitul lui Eminescu, constituit în jurul primei conflagraţii mondiale, s-a fortificat, în opinia lui Eugen Negrici, în anii comunismului, împotriva ocupantului extern şi intern care a încercat să-l cenzureze şi să-l utilizeze în lecţiile de marxism-leninism.
De fiecare dată când prezentul nostru istoric pare răvăşit, se activează, ca nişte uriaşe ecrane pe care se proiectează angoasele colective, miturile Cetăţii asediate şi ale Conspiraţiei malefice, mitul Eroului, al Salvatorului, al Omului providenţial, al Paradisului pierdut, fără putinţă de întoarcere. Câteva figuri de scriitori cărora autorul nu le acordă prea mare credit literar (păcat: şi Geo Bogza, şi Octavian Paler merită acest credit cu prisosinţă, dincolo de funcţiile pe care le-au deţinut) ajung să fie asociate, în imaginarul popular, cu simboluri ale verticalităţii: copacul în furtună, farul, coloana... Însă nici în vremurile mai liniştite, poziţia bună în ierarhia scriitoricească nu este obţinută şi menţinută exclusiv prin valoarea artistică. Se adaugă întotdeauna ceva prin care unii autori beneficiază de un efect optic măritor, în timp ce alţii rămân în afara spotului de lumină al succesului literar şi social. În Iluziile literaturii române, o carte extrem de curajoasă, Eugen Negrici încearcă deci să facă şi o anume justiţie literară, reparând diversele nedreptăţi constatate printr-o „supraimpozitare” a celebrităţilor naţionale.
Dacă Istoria, sinteza autorului, este Literatura română sub comunism şi ea are în vedere numai deceniile postbelice (acoperind un sfert din literatura noastră modernă), cartea de faţă e un studiu transversal, secţionând toate epocile istorice. Punctul de perspectivă din care se efectuează secţionarea nu e nici cultural-acumulativ, ca la N. Iorga şi ceilalţi „vechişti”, nici estetic-analogic şi retroproiectiv, ca la G. Călinescu. Criticul nu vrea aici să înserieze, să traseze o evoluţie, să marcheze o procesualitate. Nu construieşte, ci deconstruieşte.
Creaţia istoriografică e, în mod obligatoriu, un produs coerent şi finalist. Însă istoria ca atare, urmărită pe pânza textului, nu este aşa. Ea e dimpotrivă accidentată, fracturată, pseudo-organică, având un caracter atipic dovedit de atâtea şi atâtea defazări, salturi, evoluţii vertiginoase şi compensatorii, sincronizări într-un regim „al urgenţelor şi rechiziţiilor de război”. Critica pe care Eugen Negrici o aduce colegilor de breaslă are în vedere vectorul preponderent cultural pe care se înscriu şi, mai ales, modalităţile vizibile de escamotare ori cosmetizare a unor adevăruri neconvenabile. Într-o măsură decisivă, în cazul epocilor vechi, ei inventează din aproape nimic o literatură, pentru a „compensa” o istorie nenorocită şi a arăta că noi, care „de la Râm ne tragem”, putem concura cu Occidentul prosper cultural.
În Impulsul compensator, a doua secţiune a cărţii lui Negrici, găsim o serie de analize aplicate, metodice şi necruţătoare ce corectează această reprezentare fals-organicistă (sau, şi mai grav, triumfalistă) a trecutului nostru „literar”. Punctul de vedere comun este că numai falanga protocronistă ar fi culpabilă pentru această gravă rătăcire intelectuală a scornirii de precedenţe şi preeminenţe. Din examenul autorului, ca şi din cel făcut de Mircea Martin în G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, se vede însă că „obsesia umplerii golului”, „inducerea senzaţiei de avuţie”, înmulţirea artificială a curentelor, şcolilor, direcţiilor şi conceptelor, inventarea miturilor fondatoare şi „scormonirea după strămoşi de vază” sunt operaţiuni predilecte în istoriografia noastră serioasă. Inclusiv – pe o treaptă mai înaltă de subtilitate speculativă – în Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. şi din acest tablou, nu numai din plenarele lui Nicolae Ceauşescu, îşi vor trage ulterior protocroniştii liţa lor tricoloră.
Imbatabil în acest sector al amendării unor opinii emise de către slavişti, bizantinologi, mentalişti, imagologi ante- şi postbelici, ante- şi postrevoluţionari, Eugen Negrici va căuta, în continuare, iluzii şi în epocile moderne, pentru a le constata şi disipa. Or, aici operaţiunea de revizuire se dovedeşte mult mai complicată. O dată, pentru că există deja o tradiţie critică propriu-zisă, în descendenţă maioresciană şi lovinesciană. şi apoi, fiindcă sincronizarea cu Occidentul a fost în perioada interbelică aproape realizată. Prin efortul lui E. Lovinescu şi al grupării sale, romanul se obiectivează, poezia îşi descoperă şi valorifică lirismul, iar critica literară îşi circumscrie domeniul şi setul de principii. Un singur pas mai e de făcut până la efectiva sincronizare – şi aceasta se produce prin al doilea val suprarealist. Dar, întrucât criticul nostru nu se poate mulţumi în această carte cu un peisaj literar prea calm, bine structurat, diferenţiat estetic şi cuplat cu mişcările înnoitoare occidentale, el mai varsă lichid din recipient pentru a obţine şi a vedea jumătatea goală a paharului. Astfel, lirica poeţilor interbelici e încă „umană, personală, tandră, cuminte, sentimentală” şi nu se rupe cu adevărat de tradiţia secolului 19. Arghezi, Barbu, Bacovia, Fundoianu, Voronca şi ceilalţi nefiind realmente modernişti, nici conceptul de modernism, forjat în jurul lor, nu se susţine. Abia al doilea val suprarealist aduce modernitatea în spaţiul poetic românesc. Autorii dinainte ar fi, cu toţii, premoderni... Mi-e greu să cred, totuşi, că Eugen Negrici a putut vedea în Flori de mucigai ori în Joc secund o poezie „umană, personală, tandră, cuminte, sentimentală”. Mai degrabă el închide ochii asupra marilor şi micilor exemple, pentru a nu ştirbi cumva teza iluzionării continue şi în proporţie de masă.
Modernismul nostru interbelic este unul „impur” şi, aşa zicând, simultaneist. În el se regăsesc influenţe romantice, simboliste, parnasiene, pur moderniste, dar şi avangardiste. Şi aceasta fiindcă literatura română, în uriaşul ei efort de recuperare a decalajului, calchiază formule şi poetici aflate, în Vest, în succesiune istorică. Aşa cum Eminescu este, simultan, romantic şi clasic (ceea ce, într-un alt spaţiu cultural, ar reprezenta o contradicţie în termeni), Bacovia poate figura ca simbolist, ca modernist şi ca anticipator al postmodernismului. De la Eminescu la Tristan Tzara, de la romantism la dadaism, numărăm câteva decenii. Ceea ce în Occident se petrece (mai bine zis: se parcurge) lent şi organic, prin sedimentare şi adăugiri cultural-istorice, la noi se întâmplă brusc şi accelerat, sincretic şi co-planar. Vârstele culturii nu cresc, firesc, unele din altele; ele se instalează prin împrumut, import, transfer.
Aceasta înseamnă, pe de altă parte, că literatura română şi-a dezvoltat – în pofida tuturor iluziilor şi a mitizărilor cu care o „blindează” inutil apărătorii din oficiu – o conştiinţă proprie. Ea îşi creează anticorpi critici şi îşi dă ţinte ce par imposibil de atins. Când Istoria îi oferă momente şi perioade de respiro, reacţionează cu o mobilitate şi o dinamică formidabile, importând nu doar instituţii, ci şi cadre plus forme literare apte de a fi fructificate. Când regimul socio-politic se închide şi devine rigid, acest organism viu al culturii şi literaturii naţionale reacţionează din nou, dar într-un sens opus, de rezistenţă şi ripostă subterană. Îşi fortifică Pantheonul spiritual, galeria de valori şi repere, supraînălţându-i prin mitizare pe acei Scriitori pe care autorităţile i-ar dori radiaţi din conştiinţa publică. Treptat, oficialităţile îi vor accepta (Eminescu, Arghezi, Blaga, Maiorescu, Lovinescu, Voiculescu, Eliade, Cioran...) Când regimul se liberalizează (situaţia din anii ’60), „viclenia” subsistemului cultural e de a-i scoate la suprafaţă şi a-i reîntări canonic pe toţi autorii excluşi ori marginalizaţi. Recuperări nu întotdeauna cu spirit critic, supralicitări, mitizări contemporane. Prin consecinţă, neomodernismul „şaizecist” este şi mai bricolat decât modernismul interbelic pe care îl recuperează masiv şi ostentativ, fără nici o anxietate a multiplelor, divergentelor influenţe. Când totalitarismul sucombă şi pericolul reactualizării lui este îndepărtat, cu totul abstract (situaţia din prezent), ironia şi autoironia, critica şi autocritica, persiflarea, deriziunea au feu vert. N-aş vrea să verific cu tot dinadinsul valabilitatea acestei foi de parcurs, aşteptând o altă epocă de gheaţă, cu noi mitizări şi curente spirituale subterane.
E suficient să spun că, aşa cum i-a integrat pe Maiorescu, Caragiale, Paul Zarifopol, Lovinescu, B. Fundoianu, Eugen Ionescu, Cioran, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, I. Negoiţescu, Alexandru George, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Luca Piţu, Dan Petrescu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Marius Ianuş şi mulţi alţi „demolatori” şi „cârtitori”, istoria literaturii noastre îl va asimila şi pe Eugen Negrici. Nu numai cu sinteza care o decupează şi o reproiectează (Literatura română sub comunism), ci şi cu acest studiu de referinţă, care o demitizează.
DANIEL CRISTEA-ENACHE
|
|
|
|
|
|
|
