In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eveniment
TĂIND ORIZONTUL, DIAMETRAL... - SIMONA VASILACHE Orizontul de aşteptare, fireşte. Zarea mitului, de care se leapădă (cu tot trompe l’oeil-ul de pe copertă) Eugen Negrici în Iluziile literaturii române, Cartea Românească, 2008. Un titlu, şi o imagine, de la care aştepţi totul, sau nimic. Fac, în treacăt, precizarea că numele complet al picturii lui Raphaelle Peale este Venus Rising from the Sea – A Deception (After the Bath), nu doar celebra (dar fără şpil...) primă parte, cum apare pe clapa volumului. Totul sau nimic, ziceam, întocmai ca de la literatură. De aici, miza discuţiei: vr~nd totul, literatura română, oare, n-a putut nimic?
Iluzia puterii, foarte persistentă, e cea pe care o atacă Eugen Negrici. Întâi, cu un lamento jurnalistic, la apa Revoluţiei. Ruptura, câtă a fost, se drege printr-o peticire nostalgică, mila de sine, atât de bine cârpită cu amăgiri. Să le zicem, mai tehnic, circumstanţe atenuante: „statul naţional român, înconjurat de imperii agresive, a fost de la început perceput, în mentalul colectiv, ca pândit de primejdii majore. Neajutorat şi plăpând, el a părut a solicita, din primele clipe, vigilenţă şi o grijă statornică pentru consolidarea «incintei protectoare», pentru conservarea idolilor, a modului de viaţă şi de organizare, pentru menajarea trecutului.” Într-o nostalgie foarte curentă, de care nu scapă nici o vârstă şi nici o breaslă – epurarea trecutului e, în felul ei, o sinucidere – Eugen Negrici vede substraturi mitice. E al doilea plan al discursului, contraponderea bine documentată la pasajele light, fireşti şi necesare.
Iluzia puterii e, în fapt, un dor. De stabilitate, de eroi, de „şirurile clare”. De clasici. Unul, omeneşte, necondamnabil – se ştie că, pentru bună parte din semeni, vârsta lecturii e mult înapoiată faţă de vârsta biologică, şi mai bine aşa, decât nimic... Însă Negrici nu e, în istoria din spatele gloriei, criticul jumătăţilor de măsură. Fundamentele sunt fundături, largile plaje culturale apar prin concasarea statuilor. Un discurs romantic, în sensul cel mai general cu putinţă, care preferă, orgolios, floarea care nu va rodi poamei trecute din copt. Puterea promisiunilor – toţi „marginalii”, cei de-a binelea, sau cei care doar se răsfaţă, au în Iluzii..., răscumpărare dreaptă – e, de departe, mai sănătoasă decât puterea şerpească a iluziilor.
După critica pioşeniei (sic!), cu subtitluri, la rându-le, din lexicoanele mitului – „fabrica de sfinţi”, de pildă – urmează trei părţi de istorie literară propriu-zisă, păstrând, însă, acelaşi tipic pe ici cuprinzător, pe colo părtinitor, al vremurilor când credinţa şi tăgada făceau un singur ghem. Zăbovesc puţin la „pioşenia globală”. O răsfrângere, fără doar şi poate, a hamletienei frailty. Slăbiciunea care te duce dintr-o extremă în alta, inconsecvent, ipocrit, cu zelul celor care, caini de fiecare zi, frecventează, totuşi, neabătut, hramurile. Şi hramuri literare sunt multe, cu mucenici la care toţi, măcar o dată, ne vom fi închinat. Cei vii, şi cei morţi. Clasicii şi clasicii în viaţă. Călcând logica tabuului, Iluziile... refac drumul de la chip la icoană. Există o predispoziţie, să-i zicem carismă, în care intră talent oratoric, dorinţa de a tutela, şi o combinaţie subtilă de succes cu nenoroc, cât să activeze paradoxala admiraţie condescendentă, singura de care, de altfel, suntem în stare. Există, apoi, o tehnică a luptei – clasicii sunt, mai toţi, războinici în sutană, prinşi în miezul facerilor şi desfacerilor literare, care trebuie să-i intereseze. Dacă nu-i interesează, nu sunt interesanţi. În cele din urmă, un complex de inferioritate faţă de aceşti (încă) oameni, nerecunoscuţi la timp, retraşi, interzişi, împiedicaţi, într-un fel oarecare (şi câte nu se găsesc...), să-şi dea, la vremea lor, măsura. O conştiinţă culturală încărcată, trăgând indelebile angoase care vin dintr-un trecut neaşezat (a fost? n-a fost?), e o matriţă de mituri. Admiraţia brutală, verde, consecventă (de câte ori aţi întâlnit-o?) iese din discuţia despre, în fond, mistificare. Şi Kogălniceanu, şi Maiorescu, şi Blaga, şi Voiculescu, şi Bogza, şi Paler (câteva exemple), prinşi în figuri diferite ale aceluiaşi dans de iele, nu sunt ei înşişi – Eugen Negrici nici măcar nu-i judecă par eux mêmes, ci rezervoare de prestigiu creditate şi debitate după trebuinţă. Imaginea lor, care nu le mai aparţine, este cea incizată, mai adânc, sau mai cu greutate („Ca mai toţi cei care au ţinut în mâini, în 1962, volumul lui Blaga (cu emoţie şi cu o stranie satisfacţie de participant la o bătălie câştigată de raţiune), am continuat, ani la rând, să consolidez mitul, amânând, pe cât posibil, destrămarea vrajei.”), în scurtul tratat de metaplazie a receptării. Cazuri, din care nici unul nu seamănă cu celălalt, umplu acest preambul fals ad hominem, numit Impulsul protector. Sentimentul difuz al primejdiei. Un impuls ceva mai atavic, mai dezorganizat – de aici, pesemne, necesitatea de-a discuta lucrurile scriitor cu scriitor – decât celălalt, care ocupă a doua parte a volumului, Impulsul compensator. Sentimentul vacuităţii şi-al frustrării. Compensaţia implică sistem, construcţie. Tot ce a crescut din nimic – barocul românesc, şi toate celelalte cuceriri ale protocronismului, curentele obscure trase la suprafaţă de un clenci ideologic, capetele tinere clonate dintr-un balaur bătrân – e tăiat fără multă vorbă. Iluziile... pun bir pe vise, de la simple naivităţi la maşinaţiunile propagandei şi la supralicitările criticii. Interbelicul, „altarul/ nădejdii noastre de mai bine” (iaca-aşa!), iese, luat la bani mărunţi, cel mai prost. Dintr-o perspectivă foarte clară: a celui care vrea să audă un nu, şi nu-l aude. Puterea spiritului de a schimba, negând, cum altfel, e, deci, o iluzie.
Nu ştiu dacă, în numele unei asemenea imputări, ne putem arunca singura zestre, singurii ani (aproape că nici nu sunt decenii) de maturitate vivace, valorificând, cum drept remarcă Eugen Negrici, energiile sfârşitului de secol XIX. Însă fotografia bruscată, cu veleităţi de raze X, este, în istoriografia eschivelor amabile, contrapunctul necesar. Numai forţând extremele calea de mijloc va duce undeva.
Postmodernismul nu are parte de un tratament mai blând. Una din obiecţiile de fond, aceea de a fi început să şicaneze literatura când încă mai avea destule de spus, se poate extinde. Avem o vocaţie a abandonului precoce, a plictisului transformat în manieră. A sictirului nedocumentat şi intransigent. Să fie, atunci, lipsa de continuitate o întâmplare?
Nicidecum. E chiar boala de care suferă, în diagnoza, neplăcută şi precisă, a lui Eugen Negrici, istoria literaturii. Un schelet friabil şi contorsionat, îmbogăţit cu tije cu neputinţă de extras – doar de mişcat, întru conştientizarea existenţei lor, şi cu sincronizări à la roumaine, înţelegând, carevasăzică, altceva prin concepte, altminteri, bine definite. Să ne amintim că termenul de modernism, contestat, ca substanţă, de Eugen Negrici, a fost propus, în accepţiunea pe care i-a dat-o Bogdan Lefter, tot pentru a unifica idiosincraziile terminologice ale istoriei noastre literare.
Acest malaxor de prejudecăţi, amăgiri, slăbiciuni de tot felul, în spatele unor orgolii dinastice (puterea literară nu are alte resorturi decât gloria pământească), are un singur „deget de lumină”. Lovinescu, şi inapetenţa lui pentru literatura regretului. Sigur că îţi trebuie multă putere de a rezista ca să trăieşti, cultural vorbind, în lumea care ţi s-a dat. „Altcândva, altundeva, altcumva, altceva” sunt, întotdeauna, ieşiri de urgenţă. Însă istoria nu se face din escaladări, ci din „ziua trăită cu grabă”. Momente, nu monumente – şi e, atunci, de înţeles ce are Negrici a le obiecta lui Eminescu, lui Călinescu, embleme ale „totalului”. Bucuriile, apărate cu disperare, ale unor oameni săraci.
Cruzimea compătimitoare, mai bine ancorată în texte şi mai ataşantă decât o simplă dezicere sastisită, de care, la urma urmei, oricine e capabil, face din Iluziile literaturii române dacă nu o elegie pentru spiritul critic, măcar un descântec pentru complexe. Nu propune, pe ruinele (hélas!) şcolilor literare, un alt sistem, un chit care să lege mai bine secvenţele viabile prinse în angrenajul iluziei. Este o speranţă pentru o altă istorie (nu spunem care...). Până atunci, meritul şi luxul sincerităţii, obligaţia onorată a unui critic care ştie că nu poate schimba lumea, dar poate să spună adevărul, aşa cum l-a aflat în anii de complicitate cu literatura, rămân atuurile Iluziilor... Cei care ar apăsa mai puţin, sau mai mult, pedala deconspirării propriilor slăbiciuni în lumea echivocă a literelor au un punct de pornire. Dar cu cititorul obişnuit, deconcertat, de bună seamă, de aşa lectură iconoclastă, ce facem? Pentru el, nu pot decât să transcriu catrenul pe care l-am asociat, aproape involuntar, tuturor cărţilor împărţite, fără scăpare, între onestitate şi alean: „Tu, cititor tăcut, bucolic/ Naiv şi sobru om de munci,/ Această carte s-o arunci,/ Cu tot desfrâu-i melancolic.”
