|
| Proză |
CENUŞA AMINTIRII - ALBERT VON BRUNN
O proză despre Mircea Eliade
Albert von Brunn, elveţian născut în 1954 în Germania şi trăind la Zürich, este un lusofon şi lusofil împătimit, dar tot atât de împătimit şi de Mircea Eliade şi de cultura noastră.
După studii de filologie romanică la Basel, un doctorat în filologie spaniolă şi o diplomă superioară de portugheză obţinută la Coimbra, a activat în învăţământul superior şi este, începând din 1981, administratorul patrimoniului spaniol, italian, portughez şi român de la Biblioteca Centrală din Zürich. A publicat o serie de studii, mai ales privind literatura braziliană, dar şi despre Mircea Eliade şi Lucian Blaga.
Povestirea de mai jos are în centrul ei descoperirea unui presupus manuscris necunoscut al lui Eliade, dar pune în scenă şi două personaje reale: Maria Leonor Carvalhão Buescu (văduva lui Victor Buescu) care a tradus în portugheză romanul Noaptea de Sânziene, şi scriitoarea de literatură pentru copii Ilse Losa, al cărei volum, Sob céus estranhos, are pe copertă reproducerea unui tablou al pictorului portughez Domingues Alvarez.
Pasagerii aeronavei Airbus A 319 Fernando Pessoa sunt rugaţi să se prezinte la Poarta B34. Vă rugăm să vă pregătiţi talonul de îmbarcare şi paşaportul. Vocea din megafon l-a readus brusc pe Stephan în prezent. Şi-a dus mâna la buzunarul de la piept şi a pipăit paşaportul şi talonul de îmbarcare. Totul era pregătit, aventura putea să înceapă. În faţa lui, un cărucior cu un copil mic şi un fotoliu rulant cu o doamnă mai în vârstă, care încerca zadarnic să-i explice ceva în portugheză însoţitorului. Copilul din cărucior avea o soartă mai uşoară. A ţipat până şi-a primit biberonul. Pe urmă s-a arătat mulţumit. Afară pe pistă se afla avionul cu eleganta inscripţie TAP şi denumirea. Oare Fernando Pessoa o fi zburat vreodată? Greu de crezut. Era un poet sedentar, care în tinereţe se înapoiase cu vaporul din Africa de Sud la Lisabona şi nu a mai călătorit de atunci niciodată. Stephan a privit servieta ponosită a tatălui său, în care îşi ţinea comorile, documentele pentru teza de doctorat despre acel filosof al religiilor şi scriitor român care trăise şi scrisese în timpul războiului la Lisabona. Acolo, spera Stephan, va da de urmele unui manuscris nepublicat, care ar trebui să ajute atât lucrării sale de doctorat cât şi sie însuşi să se afirme. În servietă se aflau câteva adrese utile, cea a unei profesoare din capitală, a unei autoare de cărţi pentru copii şi a Institutului Goethe, în a cărui bibliotecă ar putea găsi poate unele indicaţii. În bagajul de cabină se afla o pungă plină cu bancnote de escudos de la părinţii săi. Protestase doar formal. În zilele noastre cercetarea fără sponsori e de la bun început sortită eşecului. Boa tarde l-a salutat însoţitoarea de bord cu un zâmbet cuceritor, căruia i-a răspuns pe măsură. Avea locul la fereastră, motoarele duduiau. Înainte, spre Lisabona!
Cu cincizeci de ani în urmă zburase Mircea, filosoful religiilor, tot spre Lisabona, după ce serviciile secrete britanice îl dezbrăcaseră până la indispensabili. Februarie 1941, toiul războiului. După atacul nazist asupra Londrei, Portugalia i s-a părut o insulă a fericirii, o oază de linişte în tumultul măcelului. Şi de fapt se putea socoti cu-adevărat norocos: în timp ce prietenii săi mureau în Rusia, el debarca în siguranţă pe micul aeroport din Sintra, lângă capitala portugheză, obţinând o sinecură, pentru împrejurările de atunci bine plătită; ca ataşat de presă la Legaţia Română, i s-a alocat o locuinţă de serviciu (Avenida Elias Garcia, 147, et.3), putea să scrie cărţi şi să facă baie în mare. Numai de nu i-ar fi murit soţia... Café, Senhor? Însoţitorul de bord îşi agita cana iar Stephan şi-a depus cu plăcere ceşcuţa din plastic roşu pe tăviţă. Încă două ore. Îl aştepta o cameră single la Suíço Atlántico, hotelul unde trăseseră Mircea şi Nina. Domnul de lângă el răsfoia un ziar portughez. Era vorba de o Expoziţie Universală, care urma să se inaugureze: Portugalia şi Marea. Să fie oare de bun augur? Eseu despre simbolistica apei era titlul studiului din servieta lui Stephan pe care nu o lăsa din mână. Avionul a descris un arc larg peste mare, a survolat parcuri, autostrăzi, blocuri, biserici şi un mare stadion de fotbal. A început aterizarea.
Lisabona m-a fascinat din prima zi. În ultimii ani la Calcutta începusem să învăţ portugheza. Dar abia acum am ajuns să o fac sistematic şi cu pasiune, scrie Mircea în Autobiografia sa. Însă cea mai mare dorinţă a mea a fost să studiez viaţa şi opera lui Luís de Camões. Camões m-a fascinat, pentru că biografia lui era legată de o parte a Indiei pe care nu am cunoscut-o. Goa şi coasta Malabarului. Voiam să scriu o carte despre Camões şi India portugheză. Dar cartea asta, ca multe altele, a rămas doar un proiect. Stephan şedea în cafeneaua Nicola şi amesteca în ceşcuţa de cafea. Ce să facă mai întâi, ce era prioritar? Lectora de portugheză de la Universitatea din Zürich îi explicase cândva câte sortimente de cafea există în Portugalia, cu mult lapte, cu puţin lapte şi fără lapte. Bica, garoto, galão – trebuia să se decidă. Maria Isabel, lectora, s-a arătat de altfel cam sceptică atunci când, la o altă ceaşcă de cafea, îi povestise că vrea să caute la Lisabona manuscrisul lui Mircea despre Luís de Camões: cincizeci de ani înseamnă mult timp, a curs multă apă pe Tejo. Dar am să încerc să te ajut. Aşa că el şedea acum la măsuţa care se cam clătina, cu un ghid al Lisabonei în faţă, un plan al oraşului cu mai multe cruciuliţe şi o listă de adrese. Punctul culminant va fi Doamna Profesor, a fost de părere Maria Isabel, o doamnă din pătura superioară, care i-a tradus lui Mircea cărţi în portugheză. Era singura lui speranţă. Îi trimisese o scrisoare mai lungă şi privea acum telefonul din perete. Oare s-o cheme imediat? Cine îndrăzneşte, câştigă. L-a rugat pe chelner să-i dea o fisă de telefon şi a format numărul cunoscut din cartierul Alvalade. Doamna Profesor este plecată şi se va înapoia abia după două zile. Ei, şi acum? S-a hotărât să facă mai întâi cunoştinţă cu Lisabona.
Scârţâind şi gemând din toate încheieturile lupta bătrânul tramvai să urce şi să coboare o colină oferind totodată perspective asupra mării, vechii cetăţi şi locuitorilor din partea de jos a oraşului. Localnici şi turişti se înghesuiau să urce şi să coboare din vetustul vehicul. O oprire bruscă: São Bento a strigat vatmanul şi Stephan a sărit jos. Se afla într-o piaţă largă cu un mic parc. La poalele colinei trona o clădire de un alb imaculat, care pesemne a fost cândva mânăstire. Va să zică aici fusese primit Mircea la 7 iulie 1942 de către dictatorul Salazar, Terceiro andar, à direita, cum scrie în Jurnalul său. Audienţa la Senhor Presidente a avut loc într-un mic birou – o masă de lucru goală, nici o hârtie, un telefon negru. Convorbirea s-a purtat în franceză şi a durat peste o oră, lucru cu totul neobişnuit, deoarece Salazar primea rar diplomaţi străini, cu atât mai puţin un ataşat de presă. Suspiciunea Gestapoului a fost trezită. Nu l-a mai scăpat pe Mircea din ochi şi l-a însoţit în călătoria sa la Bucureşti pas cu pas. O fi bănuit el că avea să fie ultima sa călătorie în ţară? Un Psst, Mister! l-a făcut pe Stephan să ridice privirea. În faţa lui se afla un paznic şi îl încunoştiinţa făcând un gest fără echivoc cu mitraliera că nu avea ce căuta acolo. Stephan şi-a adunat toate cunoştinţele de portugheză: proiectul său de cercetare, Salazar, audienţa, etajul trei dreapta. Ar fi oare posibil să vadă biroul lui Salazar? A urmat un conciliabul mai lung. În cele din urmă a fost mobilizat un funcţionar în costum gri cu mustaţă pleoştită şi ochelari de soare, care vorbea o engleză stâlcită şi căruia Stephan i-a putut prezenta solicitarea sa. Vamos abrir uma excepção. Funcţionarul i-a luat-o înainte lui Stephan, l-a condus două etaje mai sus într-o aripă a clădirii şi a deschis o uşă: Aici trebuie să fi fost. Salazar’s Office. Privirea i-a rătăcit deasupra micului parc pe cealaltă parte a străzii. Mirosea a ceară de parchet şi lemn dat cu baiţ. Muito obrigado! Domnul în costum gri l-a însoţit la ieşire şi Stephan s-a trezit în stradă. Incredibil. Primul meu succes! Brusc l-a cuprins o sete imperioasă. S-a uitat în jur, a descoperit pe un bulevard mare pe sub copaci o micuţă cafenea şi a comandat o bere. Ce contrast ciudat între severitatea monahală a acelui mic birou – Salazar’s Office – şi pompa de modă veche ce tronase la instalarea unui ambasador, aşa cum a descris-o Mircea în Memoriile sale: limuzine negre, escorte motorizate, călăreţi în uniformă, în fine prezentarea scrisorilor de acreditare la Ministerul de Externe, Salazar cu falsă modestie în planul din fund, iar în faţa lui căruntul general Carmona, care de fiecare dată când se rostea cuvântul-cheie Latinité îşi clătina decoraţiile exprimându-şi astfel acordul. Stephan îşi putea închipui perfect scena, în timp ce şedea în faţa paharului de bere gol, cu ochii la colosul alb al Mânăstirii benedictine, care acum servea drept Parlament Republicii lusitane. Mircea trebuie să se fi simţit foarte singur aici, un bărbat care îşi dădea seama cum i se spulberau iluziile, se înstrăina treptat de timpul său iar patria se retrăgea tot mai mult în spatele alarmantelor titluri principale pe care le strigau pe străzi micii vânzători de ziare desculţi şi cu pantalonii rupţi. Ce o fi făcut Mircea aici în timpul celor patru ani? Să fi scris doar o biografie laudativă a dictatorului lusitan, care pe atunci avea o cotă înaltă fiindcă menţinuse Portugalia în afara celui de-al Doilea Război Mondial? De necrezut. Mircea, un ziarist de propagandă, care înghiţea somnifere ca să-şi depăşească crizele nervoase? Asta nu putea fi întregul adevăr. Undeva trebuie să existe ascuns un manuscris, iar el, Stephan, îl va găsi.
Avenida Elias Garcia scria pe plăcuţa străzii. O stradă cu mulţi copaci, care vor fi cunoscut cândva timpuri mai bune. Faţadele frumoaselor case art deco erau pe jumătate ruinate, doar azulejos străluceau în soare. Platanii uriaşi şi atmosfera liniştită se aflau într-o contradicţie crasă cu gălăgia şi macaralele de pe marele bulevard pe care Stephan tocmai îl lăsase în urmă. O zonă rezidenţială pentru locatari cu pretenţii, une bonne adresse. Regatul României îşi plasase în această zonă diplomaţii conform rangului, nu numai pentru a le oferi o viaţă agreabilă, ci şi ca să facă figură bună în Portugalia neutră. În stânga şi în dreapta se aliniau vilele una lângă alta, alternând cu mici restaurante. Acolo se afla şi acea urâtă biserică albă, iar oblic faţă de ea, numărul 147. Aici avuseseră deci loc faimoasele Soirées cu Ministrul Propagandei şi soţia acestuia, înainte ca starea Ninei să se înrăutăţească atât de mult încât Mircea să nu mai poată decât să se roage pentru ea. În biserica Fátima îngenunchea o bătrână în faţa unui altar gol. Pe Stephan l-a luat cu frig şi a ieşit repede pornind în direcţia marelui parc al oraşului. Încălzit de soare, a coborât alene spre statuia Marchizului de Pombal şi brusc s-a simţit sătul de toate poveştile astea vechi. L-a cuprins dorul de mare specific unui locuitor din interiorul teritoriului cum era el. Luând o decizie rapidă, s-a urcat în trenul de Cascais. Blocurile de locuinţe urâte au făcut treptat loc unor vile cochete cu mici grădini, deschizând orizontul spre estuarul Tejo-ului şi largul mării. În Cascais, un sat pescăresc pentru turişti, şi-a căutat un loc pe plajă şi şi-a comandat o cină pe cinste. Oare s-o putea trăi bine în Portugalia? Nu părea deloc imposibil; ce îi lipsea lui acum era una din portughezele acelea frumuşele care se plimbau pe plajă. O fi suficientă portugheza pe care o vorbea el pentru un flirt? Sau ar trebui mai întâi să frecventeze cursul pentru avansaţi? Un negustor ambulant vindea scoici, ochelari de soare şi plăci de azulejos pe plajă. I s-a adus limba-de-mare, a început să mănânce şi pentru prima oară se simţea chiar mulţumit de sine şi de lume: disertaţia putea să mai aştepte, acum era în vacanţă. După cină s-a dus să se mai plimbe pe plajă. Ca o minge de un roşu intens cobora soarele la orizont lăsând în urma lui un abur ceţos. Treptat s-a lăsat răcoarea. Rua da Saudade: denumirea asta nu i se părea oarecum cunoscută? Brusc s-a oprit în faţa unei căsuţe albe şi a citit o plăcuţă. Aici, la marginea Cascais-ului, şi-a petrecut Mircea ultima iarnă, lângă o piaţă de peşte şi o ruină, dar cu o frumoasă privelişte asupra stâncilor şi mării. Între timp casa a fost demolată şi înlocuită cu una nouă, stânca însă mai era acolo, la fel şi marea, dar piaţa de peşte fusese izgonită de o parcare. Deodată şi-a reamintit: astăzi revenea acasă Doamna Profesor iar el trebuia să o găsească. Repede s-a întors la hotelul de pe plajă ca să întrebe dacă putea da un telefon. De astă dată menajera a fost ceva mai amabilă: Da, Senhora s-a înapoiat. Un moment, vă rog. Momentul a durat destul de mult, apoi s-a auzit o voce feminină într-o franţuzească impecabilă. Da, primise scrisoarea lui, şi era gata să-l întâlnească. Se descurca el oare în Lisabona? Nu? Atunci i-ar propune pentru mâine după-amiază Pastelaria Suiça din Piaţa Rossio. Cum o va recunoaşte? Asta n-ar fi o problemă. El, Stephan, va avea la el romanul lui Mircea. Portarul hotelului l-a privit întrebător. Conseguiu? Stephan a dat din cap în semn că da. Va să zică mâine se va decide totul. Mai bine aşa, pentru că prea mult timp nu mai avea. În drumul spre gară a mai trecut o dată prin Rua da Saudade. Cui să fi încredinţat bărbatul singuratic din Bucureşti înainte de plecarea la Paris manuscrisul său, la sfârşitul războiului, când precis se temea că-şi va pierde cetăţenia română şi va deveni un paria în ţara sa? Sigur că numai unui prieten emigrant. Singura posibilitate era soţul Doamnei Profesor, care murise de mulţi ani. Doar ea îl putea ajuta.
Cu câteva ore înainte de întâlnirea fixată, Stephan se plimba prin cartierul Baixa, urcând pe colina Chiado, pe lângă librării, magazine de modă şi de vin de Porto, uitându-se tot timpul la ceasul de la mână. Minutarul înainta cu o încetineală enervantă spre cifra patru, în timp ce Stephan privea romanul prin care începuse totul. În fine a intrat în cafeneaua de modă veche şi s-a uitat în jur. Într-un colţ, la o măsuţă strategică, şedea o doamnă într-o elegantă rochie verde. Ea trebuia să fie. Bonjour, madame. I-a răspuns dând din cap şi l-a invitat cu un gest al mâinii să ia loc. După ce chelnerul a luat comanda, a început să-l chestioneze fără ocolişuri despre originea, studiile, disertaţia lui. Stephan i-a răspuns cât a putut de bine. I-a povestit despre entuziasmul faţă de romanul lui Mircea, pe care îl citise în timpul liceului, despre studiile sale de filosofie din Zürich şi disertaţia în care spera să aducă ceva nou, ceva care le scăpase până atunci celorlalţi cercetători: numeroase aluzii din Jurnalul lui Mircea menţionau că, în anii 40, lucrase la un studiu despre Luís de Camões şi simbolismul apei, un proiect care nu a fost niciodată dus până la capăt. Oare Mircea nu lăsase aici în Portugalia nimic altceva decât o biografie a dictatorului şi câteva insignifiante articole de ziar despre identitatea latină a românilor? Nu putea şi pur şi simplu nici nu voia să creadă asta. Ceva tot trebuie să fi rămas, poate un manuscris nepublicat sau cel puţin un fragment? Vous voulez m’aider, Madame? A urmat o tăcere mai lungă, în timp ce chelnerul a adus cafeaua şi prăjiturile. Veniţi peste trei zile la aceeaşi oră la mine acasă. Adresa o cunoaşteţi. Am să vă arăt ce mi-a rămas de la Mircea. Dar ceva trebuie să vă spun de pe acum: nu e mare lucru. Cu sentimente amestecate s-a întors Stephan la hotel. Convorbirea decursese mai bine decât se temuse, dar ce să mai facă în următoarele trei zile? S-a hotărât să o caute pe autoarea de cărţi pentru copii din Porto şi să se oprească în drum la Buçaco. Trebuia neapărat să afle dacă decorul celebrei scene de dragoste din romanul lui Mircea corespundea sau nu realităţii.
Dis-de-dimineaţă s-a urcat în Expresso Alpha în gara Santa Apolónia şi a plecat spre nord. Mai întâi a călătorit de-a lungul Tejo-ului, pe urmă prin interior. Stephan răsfoia romanul, căutând capitolul care se petrecea în Portugalia, şi s-a cufundat în lectură. Lousã! Cinco minutos. Stephan a sărit în sus. Aici trebuia să coboare, ca să ajungă în pădurea de la Buçaco. În adormita staţiune climaterică a căutat autocarul care să-l ducă la curiosul castel-hotel, care în ghidul de călătorie era desemnat drept un tort de nuntă din piatră. În serpentine înguste urca şoseaua tot mai sus prin pădure, tufe de ferigi răsăreau pe marginea drumului, alternând cu mici capele, cascade şi colibe de lemn. Brusc, după o curbă, a apărut fostul pavilion de vânătoare – crenelurile şi cupolele, capela cu rozetă, micul lac. Surprins s-a plimbat Stephan prin încăperi, uriaşa sufragerie, salonul cu scaune de piele, armuri, lustre, capitolaşe şi vaze. Whimsical Hodgepodge citise într-un ghid englezesc pe care îl răsfoise în căutarea de ponturi pentru călătorie. Formula îi plăcuse. Acest amestec de stiluri amintind de spleen trebuie să-l fi impresionat pe Mircea la fel ca pe el. Aici şi numai aici puteau să se găsească cei doi îndrăgostiţi şi să se piardă din nou imediat. Stephan a cerut să i se arate o cameră, care se potrivea cu descrierea şi a privit pe fereastră spre grădină. Pretutindeni tufe luxuriante de ferigi. Cu plăcere s-ar mai fi plimbat puţin, dar trebuia să ajungă la Porto unde autoarea de cărţi pentru copii îl aştepta deja. A mai chemat-o o dată din holul hotelului, ca să-i comunice când va sosi. Da, veniţi, vă aştept.
Taxiul l-a lăsat în faţa unei căsuţe aproape de vărsarea fluviului Douro. A sunat la apartamentul 4º D prin interfon şi a aşteptat. S-a auzit zumzetul deschiderii uşii şi a urcat. Sus pe palier îl aştepta o doamnă cu părul alb şi ochelari mari care i-a zâmbit prietenos. Va să zică, aţi reuşit? L-a condus în locuinţa spaţioasă plină de tablouri şi suveniruri. Stephan se bucura să poată vorbi din nou nemţeşte şi s-a interesat cu însufleţire de viaţa emigrantei, care trăia de atâţia ani la Porto. Spera să afle de la ea ceva mai mult despre Portugalia în cel de-al Doilea Război, acel straniu, trist paradis pe malul Atlanticului, care pentru majoritatea celor urmăriţi de nazişti fusese ultima salvare. Eu am avut noroc, îi povestea ea. Dar fratele meu se plictisea prea tare aici, iar când a revenit mai târziu, l-au închis în lagărul de la Caldas da Rainha. Nu era chiar un lagăr de concentrare, aveam voie să-l vizitez şi să-i duc alimente şi ţigări, dar prea plăcut nu trebuie să fi fost. A plecat pe urmă cu primul vapor în America. Stephan tot încerca să aducă vorba de Mircea. Multe nu ştiu despre el, aveam puţine contacte cu românii, iar eu nu l-am întâlnit niciodată personal. După război un prieten american mi-a trimis o tăietură de ziar din Chicago, în care se spunea că a primit catedra drept recunoaştere a serviciilor deosebite aduse Pentagonului. În ce chestiuni era amestecat propriu-zis nu vă pot spune. Dar sigur n-a fost chiar un mieluşel nevinovat. Stephan s-a gândit la convorbirea cu Doamna Profesor şi a înţeles reţinerea ei. Păi vine, aşa, un tânăr din Elveţia, şi scoate la suprafaţă nişte poveşti de demult! Chiar dacă Stephan nu făcea acest lucru din plăcere sau ca să-şi vâre nasul în lucruri care nu-l priveau. Voia să-şi scrie disertaţia, chiar dacă în felul acesta devenea inoportun moralmente. Autoarea cărţilor pentru copii i-a făcut semn că venise momentul să plece, iar el i-a promis că-i va trimite un exemplar al tezei de doctorat. Nicăieri în Portugalia nu se simţise atât de bine ca în căsuţa din Porto. Pe drumul de întoarcere a citit din cartea pe care i-o dăruise. Pe supracopertă a recunoscut un tablou din salonul ei.
Avenida Estados Unidos da América era un bulevard gălăgios, peste care vâjâiau avioanele la interval de trei minute. Automobile, autobuze, motociclete se înghesuiau prin densul trafic al după-amiezii. Oare aici chiar poate dormi cineva? Magazine mici, cafenele şi Copyshops se succed nestingherite printre intrările blocurilor. Stephan a căutat numărul casei şi, după ce l-a descoperit, era iarăşi în avans cu cinci minute. Dar nu i-a păsat. A sunat. De astă dată Doamna Profesor a fost mult mai prietenoasă. Era evident că nu-l mai considera un intrus inoportun. L-a condus într-o cameră de lucru cu o masă mare în mijloc şi un secreter demodat, din lemn de nuc, lângă fereastră. Pe masă se aflau mai multe cărţi şi câteva scrisori de la Mircea; scrisul lui era inconfundabil. Menajera a adus cafea, iar Doamna Profesor i-a arătat ce pregătise pentru el. Prima ediţie a unei piese de teatru, Iphigenia, şi traducerea romanului lui Mircea, care-i plăcuse atât de mult lui Stephan. A luat în mână volumul cu pete de mucegai, l-a răsfoit şi a privit-o întrebător. Da, romanul acesta l-am tradus, în anii şaizeci. M-a ajutat soţul meu, altfel nu aş fi reuşit. Mircea mi-a fost foarte recunoscător şi a scris personal o prefaţă pentru ediţia portugheză. Toate astea s-au petrecut demult. A deschis sertarul inferior al secreterului. Deasupra se afla o scrisoare cu antetul Meadville Seminary şi dedesubt un plic galben. Doamna Profesor a închis brusc sertarul şi i-a arătat scrisoarea. Vedeţi, mult nu mi-a rămas. Scuzaţi-mă un moment... A părăsit încăperea şi a dispărut la capătul coridorului. Se auzea ca şi cum cineva ar fi fost certat zdravăn. Mai mult nu putea obţine. Acum ori niciodată, şi-a spus Stephan. S-a aplecat, a deschis sertarul mobilei vechi şi a pus mâna pe plicul galben. O duzină de foi îngălbenite cu un scris suficient de cunoscut: Luis de Camões et le symbolisme aquatique, a citit Stephan, şi inima a început să-i bată tare. Manuscrisul nu era datat şi nici iscălit. Dar nici nu era nevoie. Stephan ştia că găsise ceea ce căuta. Dojana de la capătul coridorului se apropia de punctul culminant. Stephan s-a strecurat repede prin uşă şi a zbughit-o pe scări în jos, ieşind în stradă şi intrând în Copyshop. Slavă Domnului, nu era coadă în faţa aparatului. Cu o grabă nebună a copiat paginile, a plătit şi a alergat din nou pe scări în sus. Nici nu pusese bine plicul la loc în sertarul inferior, că s-a stins gălăgia de la capătul coridorului. O siluetă feminină s-a strecurat pe uşă afară. Curând după aceea a venit înapoi Doamna Profesor, străduindu-se vizibil să-şi recapete cumpătul. Acum trebuie să plecaţi. Îmi pare rău. Poate altă dată. Au revoir.
Ajuns în camera de hotel, Stephan a pescuit copiile de sub cămaşă şi a început să citească. Luis de Camões et le symbolisme aquatique era scris în franceză şi recapitula mai întâi teze cunoscute despre simbolistica mării, a scoicilor, a melcilor de mare şi perlelor, toate simboluri ale femininului, ale morţii şi renaşterii. Pasionant devine manuscrisul abia când Mircea dă glas Lusiadei şi Insulei lui Venus în Cântul al IX-lea. Naşterea lui Venus de Sandro Botticelli din Galleria degli Uffizi din Florenţa i-ar fi servit lui Camões drept model pentru acel cânt. Ca şi la Botticelli, Venus ar încorpora în acelaşi timp procreaţia, moartea şi învierea. La Camões s-au mai adăugat două semnificaţii: răsplata pentru descoperirea drumului spre India şi profeţia despre declinul Imperiului portughez, care la 1580 a intrat sub dominaţie spaniolă. Aici textul s-a întrerupt. Să fi pierdut autorul firul, să fi căzut într-o depresie, ori circumstanţele exterioare l-or fi împiedicat să continue? Cufundat în gânduri privea Stephan pe fereastră Lisabona în asfinţit. Cine va crede că el – un student la filosofie din Zürich – a descoperit la Lisabona un manuscris nedatat aparţinând marelui cercetător al miturilor? Oare un grafolog va putea să demonstreze că textul fusese scris de Mircea? Dar nu avea la el decât o copie. Oricum, călătoria la Lisabona nu fusese zadarnică.
După o noapte agitată, Stephan s-a trezit foarte devreme şi a observat că oraşul era învăluit într-o ceaţă uşoară. Cu toată ceaţa, voia să mai vadă o dată marea, înainte de a se întoarce acasă. Aşa că s-a instalat în autocarul de Caparica, a trecut peste uriaşul pod suspendat, pe lângă statuia lui Christ binecuvântând şi a alergat peste şinele micului decovil. După ultimele case, plaja devenea tot mai sălbatică. Stephan s-a aşezat pe o piatră şi a privit marea din faţa lui: de aici încolo doar apă până în America. Atunci ceaţa a început să se destrame. La orizont a apărut un disc palid, apoi a ieşit soarele, iar Stephan i-a zâmbit recunoscător. I s-a părut că aude nechezatul slab al unui cal care închipuia pe mare o pată albă nedesluşită. Pesemne că o fi visat cu ochii deschişi, căci curând soarele a dispărut din nou în ceaţă. L-a luat cu frig. A aruncat o privire la ceasul de la mână şi s-a speriat. A alergat spre staţia decovilului şi a sărit peste şine. Trei ore mai târziu decola avionul.
Traducere din germană de Micaela Ghiţescu
|
|
|
|
|
|
|
