|
| Memorii. Amintiri |
LITERATURA ROMÂNĂ ÎN SCRISORI (4) - DUMITRU ŢEPENEAG
Graţie editorului şi prietenului meu Paul Otchakovsky-Laurens, în vara lui 1988 hălăduiam cu toată familia în reşedinţa lui de vară, undeva în sudul Franţei şi citeam Păltinişul lui Liiceanu pentru care, pe vremea aceea, aveam o sinceră admiraţie; mi se părea că el, Pleşu şi alţi câţiva încă şi mai tineri erau chemaţi să salveze literatura română. Din Minima moralia şi tradusesem vreo două capitole. Iar Breban, care printre primii îmi vorbise despre ei, îmi promisese şi o cărţulie de versuri, o culegere cuprinzând patru poeţi tineri de mare talent printre care şi Cărtărescu.
Nu bănuiam pe vremea aceea că în mai puţin de doi ani mă voi putea duce la Bucureşti şi-i voi cunoaşte pe aceşti înnoitori care, mai târziu, m-au dezamăgit puţin, dar ce contează... çn definitiv, scopul lor în viaţă nu era să mă epateze pe mine, exilatul atipic. Şi cu atât mai puţin să mă consoleze....
Sainte Cécile, 7 august 1988
Dragă Sorine,
Nu mi-am luat cărţi cu mine (decât Jurnalul de la Păltiniş) sperând prosteşte că în felul ăsta o să fiu obligat să lucrez, să termin manuscrisul pe care îl târăsc după mine de vreo doi ani şi mai bine. Dar redemarez greu, mă întreb la ce bun să mai scriu încă o carte şi de ce nu-mi reiau activitatea şahistă care e tot atât de puţin “spirituală” ca şi scrierea unui roman.
Aşa că am recitit Păltinişul care ce-i drept mă excită în mod curios.
Trebuie să recunosc că acest Liiceanu (n-ai putea să-mi faci un “portret”? am impresia că nu e aşa de tânăr...) e un tip de un rafinament căptuşit cu un orgoliu mai mult decât dostoievskian. çn fond ce vrea? Să se despartă de Noica, să respire propriul său aer după ce i-a împuţinat bătrânului oxigenul lăsându-l să gâfâie (până a murit !...). Vrea să desprindă icoana de pe perete, dar fără iconoclastie (vizibilă), să-l lase pe cititor s-o desprindă ? Aici e marea lui artă. Şi plăcerea textului stă tocmai în jocul ăsta de deplasări: iau icoana de aici că nu se vede bine şi-o pun mai lângă fereastră, la lumină; ba o pun mai la răsărit că soarele bate din partea ailaltă; mai sus, mai jos, mai la stânga, ba nu, mai la dreapta… Imaginea lui Noica se tulbură de atâta hâţâială. Uite Noica, nu e Noica! Cititorul ameţeşte cu delicii, caută cu mâinile întinse ca la baba-oarba, şi râde până la urmă ca prostul. Adică singur.
Dar e Noica o icoană? çntr-un fel da, căci e o imagine perfectă (până la simbolificare) a timpului vostru, acolo, a culturii româneşti de după îngheţul stalinist: o înlimitare surâzătoare (ca să vorbesc „peratologic”) prin „deschiderea închiderii”. Nici măcar nu caricaturizez. În orice caz, nu eu...
Liiceanu a ştiut să-l pună pe Noica în condiţia de-a bate câmpii. Cu sau fără graţie. L-a moşit pe Mitică din Noica (çn orice român e un Mitică, de aia Caragiale e geniul naţional, nu Eminescu care e mai degrabă o fiinţă de excepţie. Rămâne de văzut ce înţelegem prin geniu naţional: dacă înţelegem expresia cea mai înaltă a unui popor sau, dimpotrivă, cea mai adecvată... çnaltul nu e decât rareori în concordanţă cu adecvatul. Mă rog, e de discutat...) L-a tras de limbă, mizând pe miticism. De aceea comparaţia cu Eckermann e stupidă: nu numai pentru că Noica nu e Goethe: geniu echilibrat, egal cu el însuşi, stăpânit (şi nu numai stăpânitor), fără ambiţie socratică (iar „să ajungi Platon” din post-scriptum e ori o glumă ori un moft); dar şi pentru că Eckermann, în raport cu Liiceanu, e onest până la ştergere şi supus (putea să fie altfel?), inteligent fără gelozie.
Nu spun că Liiceanu nu-l iubea pe Noica. Deşi afirmarea prea apăsată a acestei iubiri se întinde ca o pată de ulei pe toată cartea şi permite cititorului suspicios să descopere că e vorba de un palimpsest, că lectura trebuie făcută la mai multe etaje. E o iubire de poartă de Orient, complicată, labilă, ucigătoare până la urmă.
Deci Noica din cartea lui Liiceanu e un Noica fără frâne, fără auto-cenzură morală şi socială, un Noica în papuci şi cu ciupilică. Abilitatea autorului e că nu-şi prezintă maestrul, devenit personaj, într-o postură vădit caraghioasă, îl apără de ridicol, nu-l dizolvă (ci doar îl întinge) în pitoresc. Repet, Liiceanu e un regizor excepţional, iar scenariul lui funcţionează perfect. Când, la sfârşitul cărţii, exprimă câteva critici directe, acestea sunt de prisos în economia cărţii: cine avea minte să înţeleagă înţelesese deja. Fără acest adaus, „crima” ar fi fost perfectă.
Din toate bâiguielile astea ale mele s-ar putea deduce că eu îl căinez pe Noica pe care l-aş stima din cale afară şi-l detest pe Liiceanu. Ori nu e deloc aşa. Dacă aş vrea să cunosc pe cineva în România pe Liiceanu aş vrea. Chiar dacă individul trebuie să fie insuportabil. Te rog, fă-mi şi mie rost de Epistolar şi tot ce-a mai scris Liiceanu. Dar şi Noica (nu am decât Despărţirea de Goethe şi-am mai citit Trei introduceri ). Şi eventual Blaga, dacă i-au fost reeditate celelalte Trilogii. Filozofia se manifestă liberă în România!? çţi jur că nu înţeleg nimic şi cred că n-o să mai aştept şi am să vin acolo să văd la faţa locului ce se întâmplă.
Te îmbrăţişez,
P.S. Ultima oară l-am întâlnit pe Noica în Gara de Nord (în 74?!): – Unde te duci? – La Paris... – Ce să faci, domnule, acolo nu-i nimic de făcut.
Avea dreptate?
Poate. Dar de unde să ştiu eu atunci că n-am să mă mai întorc, că am să fiu surghiunit.
În definitiv, Noica nu e Mitică. E Costică, e cel care pune întrebările (în dialogurile caragialeşti). Mitică sunt eu, în exil, şi nu ştiu ce dracu’ să mai răspund.
Insistenţa mea epistolară l-a scos în cele din urmă pe poet din amorţeală. Ce-i drept, cum reiese din scrisoarea lui, fusese şi bolnav... Cum-necum, îmi scrie o scrisoare lungă, serioasă, plină de consideraţii interesante expuse cu răbdare şi aplicaţie. Noi doi formăm un cuplu de prieteni care se atrag prin contrast, prin diferenţele atât de numeroase care există între noi. Nu sunt în stare să-i fac pe loc portretul, iar în oglindă mă uit din ce în ce mai rar. Portretul şi-l face el singur, în scrisoarea care urmează, cu calm şi fără complexe. çşi apără poziţia cu atâta seninătate şi bună credinţă, încât e foarte greu să nu-i dai dreptate; dar e o dreptate abstractă, n-ai ce să faci cu ea. çţi scoţi respectuos pălăria... Pe urmă o pui la loc. E pălăria ta...
Recitesc scrisorile noastre cu o calmă nostalgie.
Sibiu, 3 sept. 88
Dragă Puiule,
Ajung să-ţi scriu abia la sfârşitul unui concediu, început la 3 aug., cu o desfăşurare monotonă şi chiar neplăcută: am făcut un început de coxartroză la şoldul drept şi, ca să nu stau în Buc. cu diverse tratamente, am făcut la Sibiu două serii de şedinte de acupunctură, care mi-au ameliorat starea. Mâine ne întoarcem la Buc. Înainte de-a pleca ne-am întâlnit cu Piţurcă, amănuntele ţi le-a povestit el, ţi-a dat şi cărţile. Revederea cu el mi-a făcut plăcere şi m-a emoţionat: sunt peste 14 ani (!) de când l-am întâlnit la Paris şi nu mai spun câţi de când ne jucam cu el prin pădure, la Sinaia... M-aş bucura din tot sufletul dacă ar izbuti să se realizeze!
Mare lucru n-am făcut, aşa dar, în concediu, nici turism, nici „culturalism”. Am început lucrul la vol. II din editia Gracián, dar l-am întrerupt, am încercat să mai scriu câte ceva, dar fără succes... Singurul eveniment: mi-a apărut cartea de eseuri, Semne de carte, spre sfârşitul lui august: am văzut-o doar într-un presemnal, dar la întoarcerea în Buc. îţi voi trimite cât mai repede un ex. pentru tine plus două-trei, dacă mai ai nevoie. Aş vrea să-i trimit două-trei cărţi de-ale mele şi lui Deguy sau şi cui mai crezi tu. S-o fac direct? Atunci mi-ar trebui adrese. Sau să ţi le trimit tot ţie, cu dedicaţiile cuvenite ? Spune-mi cum crezi că e mai bine.
Bucureşti, 6 sept.
Credeam că îţi voi putea scrie dintr-o răsuflare, dar a trebuit să întrerup şi n-am putut relua decât la Bucureşti, după ce dumineca seara, pe 4 sept., ne-am întors acasă şi am avut surpriza atât de plăcută a celor două scrisori ale tale din Ste. Cécile! (ce mult îmi place să primesc scrisori, dar ce greu îmi e să le scriu!...) Comentariile tale pline de spirit despre Păltiniş m-au încântat, şi cele două scrisori ar fi putut alcătui un capitol foarte original în Epistolar (pe care ţi-l trimit!). Lucrurile nu cred că stau chiar întru totul aşa cum le vezi tu, mai ales în privinţa resortului adânc al acţiunii lui C. Noica, aşa-numita „ţâfnă provincială”, „iluzia transformării unui handicap într-un avantaj”. De acord, filonul acesta poate fi urmărit în cultura română începând de la Miron Costin – cu toate nuanţările necesare –, dar el nu e strict românesc, cred, ci e o atitudine tipologică, paradigmatică a culturilor mici sau, mai ales, a acelora care nu dispun de un vehicul lingvistic de largă circulaţie, suferind o dublă condamnare la marginalizare. În fine, ar fi mult de discutat, aşa încât mă voi mărgini la cazul Noica: sigur că povestea cu „Germania untului” şi „Germania culturii” e o prostioară, dar îndemnul de a o căuta pe cea de-a doua aici nu mi se pare chiar atât de simplu catalogabil: nu cumva e un îndemn la seriozitate şi la rodnica limitare într-un univers cultural ameninţat, da, de când se ştie, de miticism ? Eu cred că acesta e sensul adânc al afirmaţiei lui Noica, şi întreaga lui „predicaţie” a fost mişcată de aceeaşi voinţă a cultivării seriozităţii, ajungând până la refuzul, simptomatic, al lui Caragiale – altă cursă, desigur, în care a riscat să cadă, care însă nu-i micşorează cu nimic importanţa demersului. Şi această importanţă mi se pare incalculabilă încă pe plan cultural şi moral. Provincialismul şi complexele provinciale se pot ivi oriunde, până şi într-o mare cultură. çn definitiv, perspectivele deschise de astronomia modernă ne pot îndreptăţi să suspectăm de „provincialism” şi antropocentrismul... Terra toată poate fi o biată parcelă căzută în seama unor înfumuraţi care habar n-au ce se întâmplă în alte lumi... şi aşa mai departe, până în adevăratul centru al Neantului suprem, singurul necontroversabil... Simplific şi eu, dar aşa văd lucrurile. Singura atitudine corectă e punerea între paranteze a problemei şi „mărginirea” la acţiune serioasă în cultură, înţeleasă ca un mod de ancorare ontologică în domeniul valorilor, ca singur mijloc de câştigare a identităţii culturale. Eu unul nu am nici un complex că nu sunt cunoscut sau că nu am acces la „centru”, pentru mine centrul în cultură e pretutindeni şi circumferinţa nicăieri – parafrazându-l pe Pascal, restul e acţiune paraculturală, foarte necesară, desigur, dar de care te poţi lipsi la rigoare: nu „ce dacă nu mă ştie Parisul sau New York-ul” – asta ar fi „ţâfna provincială” de care vorbeai, – ci „eu trebuie să asimilez, în singurătate, atâta cât pot din esenţa Parisului sau New Yorkului, ca să mă adâncesc pe mine însumi, eu fiind singurul punct din univers asupra căruia îmi pot îngădui o focalizare directă, într-o încercare de contact cu un absolut, fie el „cultural” sau „transcendent” în care nu pot înceta – nu să cred, asta e greu –, ci să sper”: ei bine, pentru această acţiune „punctiformă” de autodesăvârşire, de eşecul căreia nu poţi învinui pe nimeni, exemplul lui Noica a fost providenţial, fiind întărit şi de-o operă, şi de-o biografie pe măsură: opţiunea clară şi deliberată a lui Noica de a rămâne aici, când ocaziile de a urma destinele unui Eliade şi Cioran nu i-au lipsit, invită la o meditaţie pe măsură: ceea ce pare sau ar putea părea încercare de convertire în avantaj a unui handicap cultural, mie mi se pare a fi exclusiv sau, hai, în cea mai mare măsură, o invitaţie de ancorare în acest „centru” ontologic a cărui definire culturală i-a fost, lui, cea mai firească, fără a o exclude, bunăoară, pe cea „mistică”, pe care o pot urma alţii. Aşa judecând lucrurile, problema dihotomiei centru-margine nu se mai pune sau, dacă totuşi da, „marginea” îşi are propria-i producţie deloc inferioară centrului: nu mai poate fi vorba de o ierarhizare îngustă, ea însăşi taxabilă de „provincialism”, în orice sens ar opera ea, ci de „abilitarea” unei „înşurubări” în pământul nediferenţiat fecund al spiritului, ca urmare a unei acţiuni de factură aproape iniţiatică: acesta e „Noica al meu”, căci pe cel real, în carne şi oase, nici nu l-am prea frecventat direct, am fost o singură dată la el la Păltiniş, cu treburi editoriale, între două autobuze, şi s-ar putea foarte bine ca acest „Noica al meu” să fie în bună măsură şi o proiecţie a sensibilităţii mele. çn ziua când a fost înmormântat la Păltiniş, am rămas la Bucureşti, dar am trăit o iluminare al cărei rezultat a fost, ce naiba să mai fac, un „imnoid”, singura limbă pe care – şi asta cu intermitenţe, o mai cunosc:
l-am publicat (nu mai publicasem nimic, în nici o revistă, de prin 72), în Viaţa Românească, într-un mic grupaj comemorativ – alături de cel al bietului nostru Dimov –, încălcându-mi astfel discreţia. Ecoul a fost practic nul. Dacă ţi-l trimit, e pentru că am în felul acesta posibilitatea să te ţin la curent cu ce-am mai scris (puţin) şi pentru că tu înţelegi. E şi o încheiere a unei discuţii nesfârşite pe care mi-aş visa-o cu tine, dar nu la Paris, ci la Oxford, după ce te-aş târî în Maelstromul cărţii care e librăria Blackwell’s...
Tot pe marginea celor două scrisori despre Păltiniş, voi încerca să fac rost şi să-ţi trimit şi alte cărţi reprezentative de filozofie – e greu pentru că aici cărţile bune se epuizează total, cred că n-ai uitat. Îţi reamintesc şi-ţi recomand să citeşti în aceeaşi ordine de idei ceea ce ţi-am trimis şi-ţi voi mai trimite din scrierile lui C. Mircea (cred că ţi-am trimis Cartea fiinţei) – dar despre ele vom mai discuta.
Nici n-am terminat bine rândurile de mai sus şi mi-a sosit şi scrisoarea ta de după concediu, din 1 sept. Iată că poşta... franceză merge mai bine, poate or să priceapă şi băieţii ăia odată că ideile tot circulă: la nevoie „forând cultural” aici, cum spuneam, şi răzbind tocmai la antipozi! Mă bucur că ţi-a plăcut cartea lui Ciocârlie, care însă pentru mine a fost revelaţia posibilităţii de-a scrie un „tratat despre vid” printr-o încăpăţânată acumulare de concret: tema vidului e o constantă, subliniată şi de autor. Ce e însă cu „Ţepeneag” şi, mai nou, cu Tsepeneag” n-am înţeles bine. E vorba de un pseudonim sau de o schimbare efectivă de nume, cum s-ar părea după versoul plicului? Te rog explică-mi şi spune-mi cum să procedez. E drept că eu, nefiind un bun înotător, n-am reuşit niciodată să ies în larg până când să pierd aproape din ochi ţărmul. Şi de unde acest „Pastenague”, care mi-l evocă pe Pasternak, şi care înseamnă în ihtiologie „pisică-de-mare”? Eşti teribil, monşer, parol! În aşteptarea explicaţiilor despre noul nume, în care probabil s-a făcut o trecere de la ţepe la ţeapa sau acul din vârful cozii respectivului trygonid, te îmbrăţişez deocamdată tot ca pe vechiul Puiu, fără a şti ce se ascunde sub „Ed”.
Cu dragoste, Sorin
(Cât despre Cioran, nici eu nu am încredere în scrisul lui. Cred că ai descris exact mecanismul succesului său în Franţa, fără a-i epuiza însă cauzele. Se mai poate vorbi şi de un conjuncturalism à rebours, ca să nu zic conventionalism à rebours, un spirit de opoziţie dirijat metodic care, prin funcţionare neîntreruptă, a creat şi organul filozofic secretor de fiere... E tot o caricatură şi aici, dar n-am ce face. Plus alte consideraţii greu de aşternut în scris. çi lipseşte complet spiritul creator pozitiv al lui Noica, dar şi acţiunea lui e importantă totuşi prin tenacitatea zăbovirii în rău, într-o ştiinţă a proliferării răului, cu efect până la urmă cathartic...)
P.S. Îţi trimit deci separat: 1 ex. Epistolar; 2 ex Semne de carte; 1 ex. Viaţa Românească, nr12 / 1987. Şi ce-oi mai găsi în următoarele câteva zile.
P.S. 2 Cred că de mult, când făceam calambururi la Dimov, om fi trecut şi prin seria în care se zbate limba română şi spiritualitatea noastră: miti(co)logie, mític – mitíc, mi(s)tică, etc. Iată o spărtură prin care a ţâşnit nenea Iancu...
Am găsit o ciornă care cu siguranţă a stat la baza scrisorii mele „ de după concediu, din 1 sept.” de care vorbeşte Sorin. E un text obsedat de Livius Ciocârlie şi cartea lui. Oricât ar părea de ciudat, pe Livius, în România „comunistă” cred nu l-am văzut decât de vreo două-trei ori,
şi-atunci întâmplător, când mă duceam la Timişoara, la Sorin Titel şi la Foarţă. Şi când te gândeşti că, în copilărie, ne petreceam vacanţele în acelaşi sat şi mai eram şi rude, fie şi îndepărtate. Şi tot nu ne vedeam...
Mulţumesc pentru romanul lui Ciocârlie pe care l-am citit pe nerăsuflate, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de mult cu un roman. Pe Ciocârlie, scriitor cu aprigă voinţă de modernitate, îl ştiam încă din România. Cred că prietenii lui: Mihai (Bogdan?) şi Şerban Foarţă (ori chiar răposatul Sorin Titel) mi-au dat să citesc nişte fragmente dintr-o proză care e citată în romanul de faţă sub titlu de informare (biografică). Era în fragmentele alea o îndârjire şi o intransigenţă care îl ţineau fireşte într-un soi de sterilitate (nu ştiu dacă îmi dădeam atunci seama de asta şi am uitat dacă am încercat să-l public pe undeva...).
Vreau să spun că e mai bine acum că şi-a dat drumul: şi-a lungit bătaia puştii fără să piardă caracterul specular (comentarii pe margine, mise en abyme, etc.) care caracterizează proza modernă. Sunt desigur lungimi, iar cele câteva zeci de pagini de filozofăreală finală puteau să lipsească, dar ăsta e riscul‚ „radupetrescianismului” la care văd că şi el aderă. Dar mi-a plăcut! Căci învârtitul ăsta în jurul cozii dă la el pasaje de o concreteţe poetică şi de-o simplitate şi graţie mai rare la Radu Petrescu, Ţopa şi alţi egolatri şi nombrilişti plăcuţi urechii. (Laporte, încă şi mai autist, e din aceeaşi familie.)
E uimitor la Ciocârlie efectul realist al paginilor „de observaţie”. Cu o economie de mijloace care nu ignoră „noul roman” şi ştie să-l ocolească. Şi cu un ton... călinescian (vezi mai ales Călinescu din Istorie).
Nu am pretenţia să fac un studiu critic: bâjbâi, spun şi eu ce-mi trece prin minte.
Şi ce e cu ţepenegismul subliniat cu atâta insistenţă? Eu habar n-aveam de vreo înrudire. (Mă ştiam vag rudă doar cu Virgil Nemoianu, tot din Mehadia). După taică-meu, Ţepenegii toţi erau rude între ei: o ramură rămasă în România, a alta emigrată în Austria, unde ar mai exista şi astăzi. De învăţătorul Băcilă mi-aduc aminte. Şi de alte câteva nume citate în carte. Înseamnă că ne-am petrecut unele vacanţe în acelaşi timp (Ciocârlie e născut prin 1935?) la Mehadia şi nu-mi aduc aminte de nici un puşti negricios care să răspundă la numele de Livius. Chiar aşa să ne fi ocolit unul pe altul! Şi mai târziu ? Oricât de kafkian, de barthelebian vrea el să pară (şi chiar o fi!) o vorbă tot mi-ar fi aruncat... Sau nu ne-am cunoscut niciodată? Culmea e că din carte reiese că a stat la Paris în 1973, când eram şi eu, şi tot n-am dat unul de altul...
Văzând atâta Ţepeneag în carte (şi eu care mă credeam unic! Şi eram... în cartea de telefon...), am o senzaţie bizară. Român nu mai sunt, Ţepeneag din ce în ce mai puţin, mi-am semnat cărţile Ţepeneag şi următoarea, în curând, Pastenague. Mă îndepărtez, mă scufund, mă înec...
Te îmbrăţişez,
|
|
|
|
|
|
|
