|
| Eseuri |
ADĂUGÂND VIAŢĂ, ŞTERGÂND TRECUT - ANDREI CODRESCU
Voi vorbi despre două moduri de povestire a vieţii: cel automat şi cel paleativ. Cel dintâi era, pe vremuri, dar nu şi acum, vulnerabil la revoluţiile sociale, în timp ce al doilea este un placebo peren – şi subiectul meu de azi.
Să începem aşadar cu primul: poţi avea o viaţă fără a avea o biografie?
Privind lucrurile superficial, răspunsul este da. Dar, la o analiză mai serioasă aş spune da, dar numai înaintea apariţiei statului modern, birocratic. Pentru că statul birocratic a marcat fiecare individ cu infrastructura biografiei. Se poate spune că statul a inventat individul prin intermediul biografiei. Individul este cineva cu o dată de naştere înregistrată, cu certificat de căsătorie, cu fişă matricolă, cu bunuri mobile şi imobile înregistrate la fisc, cu carte de muncă şi certificat de deces. Individul este toate aceste înscrisuri care-l definesc. Nu poţi fi individ dacă nu ai o biografie. Este ilegal să fii o persoană fără biografie. Are statul grijă – prin infrastructura registrelor – ca fiecare individ să aibă propria sa biografie, unică.
Infrastructura oficială este umplută de către individ, pe parcursul vieţii sale, cu o reţea de hârtii: corespondenţă, circulare între birouri, faxuri,
e-mailuri, înregistrări audio şi video. Îţi cere doar puţină străduinţă să scrii biografia oricărei persoane care a trăit după mijlocul secolul al XVIII-lea în Europa sau America de Nord, iar străduinţa se referă doar la abundenţa de date şi la nevoia de a le selecta. Actul biografic al statului este automat şi devine din ce în ce mai greoi, în timp ce subiectul biografic devine tot mai baroc şi circumscris.
Singurul act radical posibil în atari circumstanţe este să răstorni toate aceste date înregistrate, fie într-o abordare de tip tabula rasa – prin revoluţie – fie scriindu-ţi autobiografia. Folosesc aici termenul de revoluţie cu înţelesul de “anarhie”, adică acel moment în care se dă foc Registraturii, Oficiului de stare civilă şi arhivelor poliţiei secrete. Lucrul acesta s-a întâmplat, într-o oarecare măsură, în Bucureşti, în 1989, numai că, în acest caz, arderea arhivelor nu a fost un act majestuos de dorinţă spontană de renaştere, ci tentativa deliberată a “autorilor” dosarelor aflate în aceste arhive de a-şi şterge încercările de a scrie biografiile anumitor cetăţeni. Cei care au distrus arhivele Securităţii s-au trezit brusc dezgustaţi de calitatea muncii lor şi au încercat, ca şi Gogol, să ardă varianta lor la Suflete Moarte într-un moment de anarhie simulată. (Actul acesta se numeşte îndeobşte “auto-critică literară”). Dar şi-au dat seama curând, aşa cum se cade oricărui biograf, că se cer scrise biografii simultane şi alternative, spre folosul citirii peste vremi de către cei mai harnici dintre cercetători. Falsele biografii ale altora nu trebuie să producă doar variante convenabile ale “vieţilor altora”, cum a demonstrat briliant Florian Henckel von Donnersmarck în filmul său din 2007, ci şi variante acceptabile pentru autobiografiile biografilor. Autobiografiile spionilor sunt scrise prin falsificarea informaţiilor din biografiile subiecţilor lor.
Nimic mai îndepărat de “anarhie”, sau “revoluţie”, aşa cum a văzut-o Arthur Rimbaud în primele zile ale Comunei din Paris. O astfel de “revoluţie” nu mai este astăzi posibilă, pentru că biografiile noastre nu mai sunt centralizate, ele putând ajunge în îndepărtate colţuri ale lumii, unde cei mai mulţi dintre noi nici nu ajung vreodată, cu fragmente şi bucăţele înregistrate în baze de date care se află pretutindeni şi nicăieri.
Despre noi, oamenii moderni, sau post-moderni, se scrie mult prea mult. Suntem supra-înregistraţi. Supra-îndosariaţi. Statul modern este un supra-producător automat de biografii individuale – ajutat întru aceasta de noi înşine, care suntem asidui colecţionari de date şi informaţii despre noi înşine, date şi informaţii pe care le împărtăşim bucuroşi cu lumea întreagă. Dacă a existat vreodată vreo urmă de reticenţă faţă de auto-expunerea publică, aceasta s-a stins odată cu apariţia biografiilor pe internet. Statul nu mai are nevoie să ne spioneze în dormitoare, se poate uita direct pe My Space.
Nevoia de a controla toate aspectele vieţii umane, până la nivel molecular şi dincolo de el, este o funcţie automată a maşinii birocratice. Supra-abundenţa de biografii este şi un rezultat al democraţiei. În societăţile teocratice, doar regii şi nobilii aveau biografii. Supuşii erau cunoscuţi numai după funcţiile lor: valeţi, ţesători, fierari, constructori de fortificaţii, băcani, croitorese, săpători de şanţuri de apărare. Păturile de şerbi aflaţi sub nivelul profesiilor erau cunoscute doar ca “suflete”.
“Sufletele” nu aveau biografii, aveau doar o viaţă colectivă şi, dacă mergeau la biserică, o viaţă de apoi privată. Statul modern şi democraţia în creştere a returnat acestor suflete trupurile lor, trupuri unice, purtând mărci de identitate. Trupul este biografia. Trupul, dobândit prin revoluţiile sociale din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, este acela care furniza date de registratură statului. El produce acum informaţie nu numai suficientă pentru a crea individul căruia îi aparţine, ci şi alte trupuri, fie ele ficţionale (virtuale) fie (în curând) clonate.
Supra-abundenţa de date poate avea însă şi un efect eliberator. Îţi poţi anihila biografia oficială re-scriind-o. Autobiografia este opusul biografiei, căci ea este încercarea individului de a scăpa de rigorile descrierii pe care i-o face statul. Autobiografii utilizează datele şi documentele oficiale, fără îndoială, dar în realitate ei vor să contrazică chiar aceste înregistrări. Când cineva îşi începe povestea cu “M-am născut în Pontoise, în 1456”, îşi va consuma restul argumentelor, chiar dacă a fost sau nu născut la Pontoise, deplângând sau scuzându-se pentru acest fapt. Chiar şi nostalgia este un soi de critică a faptului frust. Nenorocirea de a te naşte, ca să-l parafrazez pe Cioran, împreună cu celelalte nenorociri considerate demne de a fi înregistrate şi îndosariate, constituie ţinta pe care autobiografii vor să o distrugă. Orice autobiografie este un act anti-social, subversiv îndreptat împotriva faptelor înregistrate care constituie viaţa autorului.
Autobiografia subminează trupul cel doldora de informaţii, încercând să-i dea înapoi individului propriul suflet, să reîntoarne cele ale trupului către matricea colectivităţii. Autobiografii aspiră să devină şerbi cu energie nediferenţiată. Autobiografia nu subminează doar statul, ci şi trupul, care este biografia creată de stat. Autobiograful ridică o pretenţie la nemurire. Trupul este, fără îndoială, muritor, iar statul, în timp ce încurajează reproducerea, este pe cale de disoluţie, aşa cum a prezis Marx, deşi din cu totul alte raţiuni decât cele prezise de el.
Şi acum apare o nouă virtualitate, care goleşte trupul şi face posibilă re-scrierea sufletului. Să luăm doar un exemplu: Trupul de Hârtie al preşedintelui SUA a devenit atât de mare într-o jumătate de secol încât nici nu mai poate fi cuprins cu ochiul. Bibliotecarul bibliotecii prezidenţiale a lui Jimmy Carter, din Atlanta, mi-a spus că Roosevelt, care a avut patru mandate şi a girat unele dintre cele mai dramatice evenimente ale secolului al XX-lea, Marea criză economică, al Doilea Război Mondial, a generat mai puţin de jumătate din hârtiile produse de Carter, un preşedinte cu un singur mandat. Bibliotecarul nici nu îndrăznea să-şi imagineze dimensiunile arhivei lui Bill Clinton de la Casa Albă, unde fiecărui e-mail i se făcea o copie pe hârtie şi fiecărei copii, o altă copie. Când se ajunge la astfel de proporţii, trupul devine invizibil. Legea proporţiilor spune că monumentele nu pot depăşi o anumită înălţime, pentru că altfel devin invizibile. Tot astfel, Trupul Naţiunii, urmând îndeaproape Trupul Preşedintelui, se dizolvă sau se îneacă în supra-abundenţă biografică.
La momentul cel mai potrivit ne sări în ajutor o nouă virtualitate, amplificată de o memorie nelimitată. Microprocesorul lui Andrew Grove este pentru biografie şi stat ce a fost Napoleon pentru Europa. El a făcut posibilă imaginarea unui nou tip de stat, care să rămână consecvent cu cele din afară, în timp ce avea şi capacitatea de a ţine închis în sine tot ce se spunea despre el, inclusiv acele lucruri care ameninţau să-i distrugă părţile componente.
În lumea virtuală, a cărei apariţie a fost posibilă graţiei memoriei nelimitate, putem să ne scriem biografiile, să ne dedăm la autobiografomanie pe placul inimilor noastre. Ne putem şi schimba identităţile cu totul şi cu totul, strecurându-ne afară din trupul şi sexul nostru mai repede decât ne schimbăm hainele. Putem să ne schimbăm specia, putem să ne rotim în vestiarele MUD-urilor (muti-user dungeons) cât de repede vrem şi ne putem însuşi autobiografiile altora. Putem fi tot ce ne imaginăm. Virtualitatea a pus evoluţia pe “repede înainte”. Imaginaţia este noua monedă curentă, o formă de schimb care are la bază viteza cu care putem face troc şi profit cu vieţile noastre înregistrate, fie că faptele ne aparţin nouă sau unui avatar.
Dar acest mod de funcţionare de tip Darwin-pe-amfetamine nu poate fi mai bun decât informaţiile însele, ceea ce înseamnă că trupul dematerializat născut graţie computerelor este programat de un soi de scriere care nu este nici mai mult, nici mai puţin decât biografia rezumată a statului. Care este, evident, rezumatul tuturor biografiilor indivizilor. Această înghiţire a cozii este numai în aparenţă generatoare de suflet. Libertatea de a te bălăci în estetica identităţilor este deocamdată doar un joc. Virtualitatea înseamnă, pentru moment, doar asta: dezvoltarea unor jocuri. Metamorfozele de care dispune autobiograful virtual sunt limitate de imaginaţia programatorului.
În mod ironic, crearea oricărei ficţiuni de identitate echivalează cu recunoaşterea dependenţei de limbajele de programare, fie ele matematice fie birocratice. Îţi poţi inventa un sine, da, dar în plus faţă de legile naturii trebuie să te supui acum şi legilor privind utilizarea informaţiilor, inclusiv celor referitoare la copyright.
Care este, deci, starea autobiografiei într-o mare de fapte alunecătoare care se pot potrivi cu uşurinţă oriunde, într-o lume în care colajul este modul de expresie preponderent? Şi unde rămâne păstrat sinele, indiferent de cum am binevoi să-l compunem? Există vreo abordare a individului care să nu presupună reinventarea unui sistem moral? De ce rămâne individul încă subversiv? De ce se încăpăţânează să subziste chiar şi după ce s-a demonstrat că el/ea este doar un construct?
Cu rămăşiţele ruinate ale sistemelor secolului al XX-lea, răspândite pe nisipurile psihologiei care bate în retragere în faţa maşinilor, este memorialistul altceva decât un copil cu o cutie de creioane în faţa unei cărţi de colorat?
Presupunerea că viaţa cuiva contează suficient de mult pentru a se scrie despre ea este foarte ciudată. Îţi scrii autobiografia fie pentru a evada din viaţă, fie pentru a dobândi una, dacă nu ai suficientă. În orice caz, această activitate se supune unui tipar şi evadarea – din momentul în care acest tipar este vădit – devine extrem de dificilă, dacă nu cumva scrii o autobiografie după alta, fiecare în flagrantă opoziţie cu cea de dinaintea ei. Îţi poţi crea astfel vieţi seriale, precum propoziţiile, dar rămâne întrebarea: cine eşti “tu” şi de ce ar conta asta?
Prima mea autobiografie, intitulată modest Viaţa şi vremurile unui geniu involuntar a fost scrisă la persoana a treia, cu o lungă secţiune – o scrisoare primei mele iubiri – la persoana a doua. Retrăgându-mă pe mine însumi, la vârsta de 23 de ani, din faptele brute ale vieţii mele, speram să dau naştere unei poveşti lesne de ascultat, cam cum fac cei care sună la una din liniile acelea de ajutor şi spun “Am un prieten care are o problemă...” Evident, raţiunea pentru care am scris o autobiografie la o vârstă atât de fragedă este aceea că aveam o problemă, pe care o au de altfel toţi tinerii de vârstă fragedă şi anume eram necunoscut. Spunând povestea acestui tânăr cu o istorie exemplară a vieţii, speram că pot remedia această situaţie. Avantajul de a scrie la o vârstă atât de tânără era că îmi aminteam tot sau aproape tot ce mi se întâmplase. Aveam avantajul unui număr redus de evenimente, cutremurătoare – ziceam eu, şi le-am utilizat pentru a crea o structură iniţiatică. Nu aveam cine ştie ce păsuri, dar aveam (deja!) câteva motive de a-mi cere scuze. Îmi părăsisem ţara şi iubita şi mă simţeam mizerabil din cauza asta. Punând faptele pe hârtie, le re-aranjam astfel încât să par un erou: nu eram un fugar, eram un surghiunit, un erou. Părăsindu-mi iubita o salvasem de tovărăşia îngrozitoare a unui poet damnat. Aşa că eram în acelaşi timp fugar şi damnat şi nimic nu putea contrazice această viziune, cu excepţia detestabilei retorici a statului naţional şi a convenţiilor societăţii. Aici îmi venea în ajutor literatura, cu lunga şi distinsa ei listă de eroi-surghiuniţi. Nu mă îndoiam, pe atunci (şi nici acum), că literatura stă în fermă opoziţie cu tot ce este oficial, în orice formă, fie ea guvernamentală, religioasă fie fals-populară. Acest prim volum de memorii era, de fapt, adresat mamei mele. O făcusem pe biata femeie să întruchipeze toate formele de autoritate cunoscute mie, pentru că ne certam tot timpul. Replica ei în faţa cărţii tipărite a fost “şi de ce nu i-ai spus roman? Trebuia tu să-i spui autobiografie!”. Singura ei problemă era genul literar.
Cea de-a doua biografie a mea, În pielea Americii, pornea de la momentul în care se oprea prima, la începutul vieţii mele în America şi era o relatare la persoana întâi a procesului rapid de transformare în american. Simţeam că, schimbându-mi ţara şi limba, mă născusem efectiv a doua oară. În acest sens, nu porneam de la origini, ci de la locul noii mele naşteri, în Detroit, Michigan în 1966. Cea mai mare parte a acestei cărţi descrie viaţa mea din California, o regiune a Americii unde refacerea identităţii constituia principala îndeletnicire a locuitorilor. Cartea este mai puţin o înregistrare a trecutului cât o scriere despre prezentul care se transformă în trecut. Natura rapidă a Americii este adevăratul subiect al cărţii. În America, am băgat eu de seamă înainte de orice altceva, viitorul devine trecut înainte chiar de a putea fi priceput de oricine. Speram să pot inventa o cale prin care contemplarea trecutului ar fi putut deveni tot pe atât de rapidă ca şi însăşi transformarea. Fraza gogoliană, după câte am înţeles eu din descrierea lui Nabokov, cu clauzele ei fără de sfârşit, cu vâltoarea parantezelor deschise şi permanentele digresiuni, era instrumentul potrivit unei astfel de întreprinderi. Această carte este o autobiografie-în-timp-ce, o “meditaţie de urgenţă”, cum s-a exprimat Frank O’Hara. Este în egală măsură o carte americană pentru că utilizează “câmpul deschis”, aşa cum a fost el propus de Charles Olson, Robert Duncan, Frank O’Hara, Ted Berrigan şi alţii, ceea ce înseamnă că merge călare pe coama valului chiar în timp ce descrie înecul.
Cea de-a treia mea biografie – niciodată publicată – s-a vrut o biografie din punctul de vedere al tuturor celorlalţi. Am trimis o sută de chestionare unor prieteni şi cunoştinţe, întrebându-i o seamă de lucruri, cum ar fi: “Când ne-am cunoscut? Ce făceam atunci? Ce s-a întâmplat după aceea? Cum mă înfăţişez eu în viaţa ta?”
Am primit o mare varietate de răspunsuri. Unii dintre respondenţi au luat întrebările ca pe o ocazie de a-şi reaminti trecutul cu scrupulozitate, alţii ca pe un permis de liberă invenţie. Poveştile adevărate şi cele inventate se amestecau şi toate erau incompatibile stilistic. Am înţeles atunci o seamă de lucruri: întâi de toate, că nu sunt atât de important pentru alţii cum eram pentru mine. Relatările prietenilor mei despre momentele noastre împreună erau palide şi oarecari în comparaţie cu modul în care mi le imaginam eu. În al doilea rând, biografia unei persoane din perspectiva celorlalţi avea conexiuni interioare tot atât de slabe precum particulele subatomice: spaţii imense existau între nişte evenimente care erau ţinute împreună de forţe prea slabe pentru a compune o ficţiune atractivă. Biografia furnizată de stat era cu mult mai plină de substanţă decât amintirile prietenilor mei. Aş fi putut să mă duc la arhivele Securităţii, ale INS, FBI şi ale primăriei din San Francisco şi aş fi obţinut rezultate mai satisfăcătoare, sau cel puţin mai consistente.
Întreprinderea autobiografică s-a bucurat de mare popularitate în ultimul deceniu al secolului al XX-lea şi primul deceniu al secolului al XXI-lea şi nu dă nici un semn de înmuiere. Bântuie un soi de panică, doar în parte generată de teama editorilor că s-ar putea să dispară cărţile. Panica mai mare este cea a indivizilor în faţa autobiografiilor informale pe care le reprezintă blogurile. Ei se tem, şi pe bună dreptate, după părerea mea, că formele povestirii-de-sine care se bucură azi de popularitate, cum ar fi blogurile, can-can-urile, poezia orală şi registrul datornicilor nu sunt suficiente sau că, dimpotrivă, au prea mult un simţ particular al sinelui. Cartea de memorii pare a concura cu căderea în uitare, cu biografiile colective scrise de noile şi tot-mai-noile forme de media.
“Memorii” este un cuvânt cu multe conotaţii, dar sare peste cerinţele minimale ale genului “autobiografic”. “Memoriile” recunosc faptul că memoria este supusă greşelii, imposibilitatea de a comanda amintirile pe care le re-memorezi. Dar, oricum i-ai spune, “memorii” sau “autobiografie”, ramâne faptul că genul nu poate exista fără o structură de amorsă. Fie că este mai apropiată de roman sau de jurnal, această formă spune: aceste fapte mi s-au întîmplat mie şi nimănui altcuiva, dar, cu toate particularităţile faptelor care mi s-au întâmplat mie şi nimănui altcuiva, ele redau o poveste exemplară. Eroul îşi părăseşte ţara în căutarea împlinirii de sine, înfruntă multe primejdii, se transformă în adult şi se întoarce să omoare dragonul conformismului devenind capul familiei. Şi noua autoritate.
Sau ceva de genul ăsta. Sfârşiturile sunt deschise, de nevoie, pentru că memorialistul nu cunoaşte finalul. Autobiografia nu se poate încheia cu moartea eroului, ca un roman, decât dacă autobiograful îşi înscenează propria moarte şi îşi numeşte cartea “roman”. (Vezi ce uşor e, mamă?) Prin faptul că nu moare, eroul unei autobiografii iese întotdeauna învingător. Forma este implicit optimistă şi, prin aceasta, americană. Noi, americanii, nu credem în sfârşituri: noi credem în succes. Noi vrem să auzim poveşti despre triumf. De aceea i-am auzit mai ales pe europeni (cu excepţia nefericită a lui Francis “sfârşitul istoriei” Fukuyama) proclamând “moartea” unei chestii sau alta, de la “Dumnezeu”, la “roman” sau “filosofie”. Nouă ne place să credem că aceste lucruri sunt doar metafore pentru “moartea Europei”, deşi valoarea de azi a monedei euro nu prea ne sprijină argumentele.
În America, lucrurile nu mor, ele doar se prăbuşesc într-un subconştient al informaţiei de unde pot fi recuperate prin intermediul unui stick de memorie. Forma americană de despărţire de trecut este să creezi un fişier nou, să-l scoţi de pe desktop şi să-l muţi într-un folder denumit “trecut”. Dispunem acum de mai multă memorie de computer decât a avut la dispoziţie întreaga lume, în toată istoria ei înregistrată. Această memorie ne permite să facem calcule la o scală ce nu ne era la îndemână până acum, calcule atât de complicate încât ne lasă să descoperim şi să transformăm viitorul, chiar în timp ce-l facem, simultan, depăşit şi demodat. Aceasta este o virtualitate mai puternică decât “memoriile”, care constituie doar încercarea unui individ de a rememora sentimente necuantificabile şi greu de descris prin manipularea unui număr limitat de “fapte”.
Un memorialist onest trebuie să creadă că ceea ce i s-a întâmplat lui/ei în lumea cu trup poate fi redat printr-o poveste care nu poate fi duplicată prin nici o altă metodă cunoscută de reproducere, sexuală, electronică, chimică, genetică sau mecanică. El sau ea trebuie să considere că ceea ce se întâmplă acum în lumea cu trup este că trecuturile căzute, prezenturile şi viitorurile pe care le uităm tot pe atât de iute pe cât le creăm, continuă să ducă o existenţă non-virtuală care dă naştere unui număr monstruos de groteşti, neprevăzute fleurs-du-mal, dintre care “memoriile” sunt doar o parte.
Memorialistul pune coincidenţă peste coincidenţă cu scopul de a crea o soartă (o carte) care semnalizează prezenţa autorului la fiecare pas. Într-un volum de memorii, ştim tot timpul cine şi unde este autorul: el/ea se află acolo unde două întâmplări sau personaje neverosimile se întâlnesc şi el/ea este forţa care le aduce împreună. Misterul prin care acele coincidenţe au loc exact atunci când autorul este de faţă constituie adevăratul subiect al oricărui volum de memorii.
Dacă totul ar fi vizibil, totul ar fi fără cusur: logos-ul se află perpetuu în mişcare, ca un ocean, totul este parte dintr-însul. Din fericire, nicio carte nu poate fi fără de sfârşit: cartea nu poate fi trecutul, poate doar să aducă cu el (dar nu şi să-l readucă). Limbajul este, în orice moment, în conjuncţie cu ceea ce se întâmplă. Un autor de autobiografie trebuie să ignore cognoscenţa logos-ului, trebuie să redea povestea unei vieţi particulare ca şi cum ar fi complet nouă şi neauzită, graţie unei memorii selective într-un fel unic şi a credinţei în soartă. Să întorci faptele şi să le faci să fie pură coincidenţă, să le faci să se potrivească patului procustian al unei cărţi este o treabă extrem de serioasă, chiar şi atunci când nu ai de luptat împotriva tehnologiei, a timpului şi a dubiului postmodern.
Dacă autobiograful circumspect de acum patruzeci de ani putea spune “Aceste cuvinte rostite acum o jumătate de secol încă îmi sună în urechi de parcă ar fi rostite azi”... Şi purcedea la inventarea lor, memorialistului contemporan nici măcar nu-i mai pasă. Multe dintre memoriile de azi, cu câteva excepţii notabile, mai ales cele ale oamenilor de ştiinţă, sunt doar basme, romane primitive menite să aline aleanurile unui public pradă fricii de eşec. Eşecul este neamerican, iar memoriile americane sunt, inevitabil, manuale de tip “ajută-te singur”: autorul are de înfruntat tot felul de greutăţi, dar nu moare.
Mania mărturisirii care ne bântuie azi a golit cuferele naţiei la televizor, la radio, în ziare, în volume de memorii. Nimic nu mai este azi ascuns, dar dorinţa de lucruri ascunse a crescut de sute de ori. Gura deschisă a nesătulelor mass media şi dorinţa publicului pe care acestea o stimulează şi o frustrează, cer din ce în ce mai mult de la cămările noastre deja golite. Dar nu vă temeţi: producţia de false memorii este o afacere înfloritoare. Sindromul Falsei Amintiri nu se mai limitează la psihologii pop şi la pacienţii lor deranjaţi, ci a devenit un status quo al acestui moment. Memoriile răspund acestei chemări, afirmând credinţa într-o identitate unică, care poate sau nu să existe. În realitate, memoriile sunt un skeuomorph, replici ieftine, o formă fără fond în care oricine poate să-şi pună propria povară, ca desenele acelea imaginate din puncte numerotate.
Pe de altă parte, cred, alături de Tristan Tzara, că “eu încă sunt fermecător”. Dar cine este acel “eu” şi unde este el, mă rog?
(Text revizuit în 5 aprilie 2008, după un eseu publicat în The Devil never sleeps, St. Martin’s Press, 2000)
ANDREI CODRESCU
În româneşte de Ioana Avădani
|
|
|
|
|
|
|
