|
| Eseuri |
EGO WEST! - CăLIN-ANDREI MIHăILESCU
María Zambrano (1904–1991) şi E.M. Cioran (1911–1995), mari eseişti ai veacului trecut, şi-au trăit, amândoi, o bună parte a vieţii în exil.
Zambrano şi-a publicat cele mai importante opere după ce a plecat din Spania, în 1939: El hombre y lo divino (Omul şi divinul), Persona y democracia (Persoană şi democraţie), El sueño creador (Visul creator). Înainte de asta, se născuse la Vélez (Málaga) şi, după ce a crescut la Madrid şi Segovia, a studiat filosofia la Madrid (1924 – 1927, cu Ortega y Gasset, Julián Besteiro şi Zubiri, celui din urmă succed~ndu-i in cathedram), a publicat în revistele importante ale epocii, cea mai faimoasă fiind Revista de Occidente, a legat prietenii literare cu José Bergamín, Luis Cernuda, Jorge Guillén şi Miguel Hernández, printre alte viitoare victime ale vremurilor. După izbucnirea Războiului Civil, a îmbrăţişat cauza republicană; iar după ce aceasta a fost înfrântă de Franco şi franchişti, Zambrano a părăsit Spania şi a trăit în Cuba şi Puerto Rico, la Paris şi la Roma (se spune că ar fi fost deportată din Italia pe motiv că vecinul său, un fascist, ar fi denunţat-o că ţinea prea multe pisici în apartament), apoi în Elveţia (unde anti-felinii sunt de negăsit de când Wilhelm Tell a nimerit mărul). Zambrano a trăit, a creat şi a predat apoi în America Latină, iar mai târziu a pornit mai departe pentru a valorifica toate amănuntele acestei experienţe atât de variate, căci Spania şi America Latină nu sunt, de fapt, nici separate de ocean şi de limba spaniolă, dar nici nu sunt unite de ocean şi de aceeaşi limbă ca părţi ale unei metafore ce străbate istoria. Mai degrabă, s-ar putea spune că oceanul este vecinul amândurora şi duce, el însuşi, în imensitatea sa, la metonimia de a fi hispanic. Opera lui Zambrano este oceanică. Apoi vremurile au început să se schimbe, trupul lui Franco, suferind de varii boli, a petrecut luni lungi în pat, urmărind la televizor meciurile echipei Real Madrid şi mângâind craniul sfânt al Teresei de Ávila; după ce s-a prăpădit El Caudillo, Zambrano s-a reîntors în Spania în anii ‘80, a primit, în 1988, Premiul Cervantes – a fost prima femeie căreia i-a fost decernat Nobelul hispanic, ceea ce se pare că nu i-a atenuat tristeţea de a nu fi fost recunoscută drept principala continuatoare a ideilor lui Ortega y Gasset. Doar o foarte mică parte din opera sa este tradusă în engleză.
E.M. Cioran a plecat din România la mijlocul anilor ‘30, după ce a publicat şase cărţi în limba română, având simpatii declarate pentru dreapta politică şi nedându-se în lături chiar de la anumite excese în acest sens. În 1937, a ajuns la Paris cu o bursă şi a trăit acolo până la moarte. Iubea Dresda, unde petrecuse doi ani la mijlocul anilor ‘30, şi a rămas neconsolat când a aflat, în 1945, că Aliaţii îngropaseră într-un vîrtej de foc gloriosul oraş; era, însă, de-a dreptul dependent de Paris, oraşul în care, precum spunea, poţi trăi fără să munceşti... Din 1947 încolo şi-a publicat toată opera, în franceză, la Gallimard: Histoire et utopie (Istorie şi utopie), La Tentation d’exister (Ispita de a exista), La Chute dans le temps (Căderea în timp), De l’inconvénient d’être né (Inconvenientul de a te fi născut), Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii)... Aducându-şi aminte de un deluşor din satul său natal, Cioran se întreba: „A quoi bon quitter Coasta Boacii?” La ce bun să pleci din pleonasmul propriului destin dual? Cel puţin nouă cărţi ale sale au fost traduse în engleză – căci engleza e Roma cotidiană a tuturor traducerilor, nu-i aşa?
*
Pentru Zambrano şi Cioran, orice gând demn cu adevărat de acest nume reprezintă un certificat de renaştere.
Zambrano a trăit şi a murit în spaniolă. Cioran, care credea că Patria e un cort ridicat în deşert, a renunţat la limba maternă pentru a publica doar în franceză. Mai târziu, îmbolnăvindu-se de Alzheimer, Cioran a început să uite treptat limbile învăţate – mai întâi latina sa cea mediocră, apoi germana, iar în cele din urmă chiar şi limba franceză, acel spaţiu unde era deja considerat un scriitor clasic şi comparat cu La Rochefoucauld sau Saint Simon. La sfârşit de tot, iar orice sfârşit care nu arată ca o sărbătoare pe dos a Pogorârii Sfântului Duh trebuie considerat fie fals, fie revocabil, Cioran mai stăpânea doar câteva cuvinte româneşti disparate, unele dintre ele menite a înjura, iar altele de a, deasemenea, proteja.
Dar ajunge cu toate astea! Traducerea, instrumentul cu care trădăm, e opera sănătoasă a futilităţii.
María Zambrano a fost prietenă cu René Char şi Camus, însă Cioran a fost cel care a lăsat o mărturie elocventă a adevăratului stigmat pe care noua întrupare a Diotimei a lăsat-o asupra lui – la Café de Flore. E vorba despre un text scurt, Maria Zambrano. Une présence decisive, inclusă în cartea sa Exercices d’admiration (Exerciţii de admiraţie), Gallimard, 1986, p.165-168:
Din clipa în care o femeie se apropie de filosofie, ea devine voit superioară şi agresivă, şi se transformă în parvenită... Oare cum se face că această boală nu se manifestă deloc în cazul Mariei Zambrano? Mi-am pus adesea această întrebare, şi cred că pot să-i dau şi un răspuns: Maria Zambrano nu şi-a vândut niciodată sufletul Ideii, a reuşit să-şi păstreze esenţa unică, punând experienţa Insolubilului mai presus de reflecţia asupra acestuia, în fond, ea a depăşit filosofia... În ochii săi, adevărat e doar ceea ce precede formula sau ceea ce îi urmează: verbul care se smulge dintre graniţele expresiei, sau, aşa cum ea însăşi magnific a spus-o „la palabra liberada del lenguaje”... Un foc interior ce se ascunde, o ardoare ce se disimulează sub o resemnare ironică: totul se transformă, la Maria Zambrano, în altceva, totul implică un altfel, totul... Cine, în afară de ea, are darul, mergând pe lângă neliniştea voastră, să lase să cadă sunetul imprevizibil şi decisiv, răspunsul la toate subtilele amânări? Şi de aceea ne plăcea s-o consultăm în momentele cheie ale vieţii, în pragul unei conversaţii, al unei despărţiri, al unei trădări, la ceasul confidenţelor celor de pe urmă, grele şi compromiţătoare, ca să vă reveleze şi să vă explice chiar vouă, căci vă dăruieşte într-un fel tuturor o iertare speculativă şi vă reconciliază atât cu impurităţile, cât şi cu dificultăţile şi uimirile proprii.
Discuţia despre utopie pe care au purtat-o cei doi este răspunzătoare, în ceea ce-l priveşte, spune Cioran, pentru doi sau trei ani de lecturi vaste pe această temă şi – dar acest amănunt este amintit doar printr-o tăcere delicată – pentru publicarea cărţii sale Histoire et utopie.
Imaginea standardizată a Mariei Zambrano ne-o arată părăsind treptat drumurile arid-întortocheate ale limbajului filosofic şi îndreptându-se treptat către misticism şi poezie. Sintagma impusă de ea, „raţiune poetică”, e privită drept un antidot crucial împotriva tuturor oprelişilor raţiunii restrictive. Acest lucru e suficient de adevărat pentru a fi fals. Zambrano nu s-a îndreptat către poezie şi misticism – ea a fost întotdeauna fascinată de ambele. Dar dacă e nevoie să stabilim o cronologie exactă pentru a aduce o ordine şi mai desăvârşită în ordinea vieţii sale, atunci aşa să fie: eu nu o voi face. De la bun început, scrierile Mariei Zambrano reduc la tăcere şi ordonând numeroasele bătăi ale tobelor vesele care răsunau şi ameninţau să sufoce Ideea. Astfel, fără să se lase stăpânită de Idee, căci Ideea e singura în stare să pârjolească pământul, ea a reuşit să facă auzită atât muzica sferelor, cât şi opusul ei clar.
María Zambrano are un stil intens, scrie cu o pătrundere vehementă şi elegantă, pentru a intensifica realul până la a-i da acestuia un adevărat sens de irealitate: acesta este tărâmul favorit al raţiunii sale extinse. Eseul ei, scris în perioada 1940-42, despre Unamuno (don Miguel, cel care a semnat pactul cu Celălalt, în încercarea de a-şi anula propriul eu), ajunge la concluzia că, deşi autorul n-a lăsat un Ghid propriu-zis pentru clarificări ulterioare, el a transformat acest gen testamentar în Viaţa lui Don Quijote şi Sancho. Zambrano creditează eseul lui Unamuno cu acea calitate specifică unui ghid în stare să-şi poarte cititorul, dincolo de etica binelui şi a răului, în sfere neobişnuite: este „un Ghid către nebunie, către naufragiu, către a nu şti cum să te salvezi dintr-un naufragiu, a fi uluit şi a nu putea depăşi starea de perplexitate. Un Ghid”, spune ea, „pentru a şti să te pierzi, mai degrabă decât a afla cum să te regăseşti.” (Unamuno, ed. Mercedes Gomez Blesa, Barcelona, Debate, 2003, 126.) Nebunia spaniolă încearcă să extindă bunătatea lui Don Quijote la scara mare a istoriei. Urmând recomandările lui Unamuno şi scrierile lui Zambrano, raţiunea e zguduită în încercarea sa de a exprima realul (desigur, împotriva Raţiunii adevărate a lui Hegel). Pentru gânditori „existenţialişti” precum Zambrano şi Cioran, ceea ce raţiunea restrânsă nu putea exprima e sortit să rămână ireal. Gândirea poetică a Mariei Zambrano ţinteşte să elibereze ceea ce nu este real prin intermediul stilului – stilul gândirii şi al scrisului. Şi doar de pe acea scenă ireală poate gândirea să ricoşeze şi să ajungă, latin pofticioasă, înapoi în real. Nebunia lui Don Quijote (sau idealismul său) nu e extrasă din trecerea sa către real, care necesită construirea unui castel în aer pentru a putea să priveşti de la fereastra ta şi să vezi cum arată lumea de dedesubt. Irealul trăieşte, astfel, poetic, „ca un dat al cerului”. În absenţa acestui ireal poetic, realul însuşi riscă să cadă în capcana întinsă, zi şi noapte, de raţiunea vicleană. Pentru gânditorul spaniol, realul este determinat de ireal, iar călătoriile în irealitatea exilului aveau să devină pelerinaje onto-scriitoriceşti în structura realului; să nu ne lăsăm înşelaţi, pare ea a spune, realul nu este acolo, ci e ascuns de condiţiile imposibilităţii, de ciocnirea dintre singurătăţile unui „eu” şi o lume care, după moartea lui Don Quijote, nu va fi condusă de Sancho, aşa cum ar fi dorit Cervantes, ci de resentimentara nepoată a lui Don Quijote.
Unii spun (fără a avea dreptate, dar şi fără a greşi), că în spatele crucii se ascunde diavolul; Zambrano a părăsit Spania franchizantă pentru a se alătura exodului şi parcului de distracţii şi amărăciuni al exilului. A fost nevoită să plece precum at~ţia spanioli la anul circa 1939, şi totuşi în cazul ei exilul a fost şi un essai, o încercare nu doar de a supravieţui, ci, de asemenea, de a avea parte de o viaţă ce păstra în memorie elementele eterogene ale experienţei. De la Montaigne încoace, asta a însemnat eseul, iar pentru Zambrano, adevăratul eseu nu se putea constitui fără a eluda categorialul şi tentativele categoriale de a pune la păstrare fie Biserica sobră şi generică a lui Franco, fie excluderea „impurităţilor”, venită pe filiera gândirii pozitiviste. Exilul a devenit o poartă către acel castel construit în aer. A fost nevoită să ia drumul Occidentului, asemenea lui Cioran, şi la fel ca el, a trebuit să se îndrepte mereu către vest, până la capătul pământului, la kafkienele Porţi ale lui Hercule pentru a scăpa de stricteţea genurilor şi de subordonarea absolută în faţa ideii de gen. Şi, vă puteţi întreba, ce este kafkian în Porţile lui Hercule? Cine ia altarul din Gibraltar? Cine – înc~ntarea din înmormântare?
Pentru Cioran, îmi place să cred, aceste porţi erau un zid alb care, dacă cineva nu-l poate contempla ore la rând, îl elimină pe acesta din competiţia înaltelor non-valori, adică, aceea a nihilismului. Pentru Zambrano, aceste porţi extrem d’occidentale ar fi reprezentate de vârtejuri de foc.
Cei doi au în comun nu geniul creştinismului sau opusul său, ci pe acela de a putea urma calea pierderii fără urmă: Cioran, pierderea în nimicnicie, mai mult chiar decât Unamuno, cel care, îndreptându-se către un timp când propriul său „eu” s-ar fi risipit, ar fi fost conştient că nu poate scăpa de numele său (poate asemenea lui Borges a cărui neşansă de a fi devenit celebru şi de a fi studiat în universităţi o deplângea Cioran), sau asemenea lui Robert Walser, cel care şi-a petrecut ultimele patru decenii din viaţă într-un azil de boli mintale (minunat nume şi se afla şi în Elveţia) unde nu şi-a mai dorit să scrie, ci să fie nebun. Zambrano, pe de altă parte, şi-a urmat voit pierderea fără urme în bogăţie şi volatilitate, ca pentru a se împrăştia în jurul poveştii vieţii sale, fie ea livrescă fie nu. A fost o purtătoare a destinului. Nici pierzându-se ca un demon meschin – sau ca o burgheză – în detalii, nici tricotîndu-le penelopic, ea a încercat să-şi anihileze eul. Să ne îndreptăm puţin atenţia către cartea sa Delirio y destino (Delir şi destin), o carte ca nici o alta, pe care ea însăşi a onorat-o lăsând-o să-i spună propria poveste, dar şi povestea Europei, a filosofiei şi a altor singurătăţi contemplîndu-se reciproc. Există parataxă şi există juxtapunere; dar, mai ales, există acolo frazele şi operele Mariei Zambrano, care se privesc unele pe celelalte, faţă în faţă. Şi la fel se poate spune despre retorica ei, cea care explodează în mijlocul lumii: scrierea sa îşi priveşte cititorul în ochi, iar cititorul ar trebui să privească, la rândul său, cartea – nu oblic. Nu există vreun abis privind înapoi către acei puţini care au curajul nemaipomenit de a privi drept spre el, căci numai drumul ce duce la eternitate este zdrenţuit. Această contemplare faţă în faţă reprezintă esenţa profundă a extraordinarei sale bogăţii.
Pierderea eului pentru Cioran este telos-ul nutrit de nimicnicie; în cazul Mariei Zambrano, este nutrit de ideea de totalitate. A nu se spune că, în acest punct, totul şi nimicul sunt acelaşi lucru. Nu sunt. Maria Zambrano era femeie. Însă exilul existenţial atinge, şi la Zambrano şi la Cioran, o coardă mistică, poate aceea care vibrează în versurile spaniole tradiţionale preluate de Santa Teresa de Jesús iar, aici, din Juan de la Cruz: „Vivo sin vivir en mi/ Y tan alta vida espero/ Que muero porque no muero.” („Sunt fără a fi în mine/ Şi de-o viaţ’altă mi-e dor, / Că mor pentru că nu mor.”) De această parte a existenţei, spune eminentul mistic carmelit, suntem cu toţii exilaţi din existenţa mai înaltă. Atât Zambrano, cât şi Cioran au avut geniul exilului, el – în a-l prelungi în cascade de lumini izvorâte din umbre, iar ea – în a-l depăşi scriind spre a-l acoperi. Acolo unde teologia insista asupra găsirii unei cure pentru starea exilică a umanităţii, filosofia exila exilul, fără vină: ambele sunt, aşadar, arii melodramatice. Pentru filosofi, lumea supusă exilului era delta unui concept larg deschis către o mare a nimicului; pentru teologi, aceasta era prezentul etern al unei treceri, înţeles ca o neîntrerupere necesară istoriei sacre. Dar exilul a existat ca tristeţe pură şi ca depăşire de sine – această perspectivă fiind lăsată gânditorilor ca Zambrano şi Cioran, ce-şi doreau să ajungă dincolo de graniţele genurilor – la urma urmei, le génie c’est le genre sans gène. Nici Cioran, nici Zambrano nu au a fi epileptic trădaţi pentru a fi rânduiţi – sfântă pietate! – în coşciugele genurilor. Nu putem săpa destul de adânc în cimitirele genurilor, dar, cum ne-am născut întru ele, a ne gîndi exodul din ţara lor pustie ne este expresia cea mai apropiată de înviere.
Atât Zambrano, cât şi Cioran au ricoşat adesea din limita cea de pe urmă a pierderii în eul propriu, de la finis terrae al eternului Occident, arătându-ne enigma mecanică a vieţilor noastre. Dacă Dumnezeu e un homar, omul este sortit să fie un yo-yo. Extremul Occident – Egolanda – exemplificat de Eul de fier al lui Fichte sau de subiectul lui Hegel (pentru care instrumentele indiene ale lui Schopenhauer erau o contrapondere mai palidă decât furculiţa lui Kierkegaard), sau Parisul uituc (zguduit de falsul persan al lui Montesquieu), sau deviza napoleoniană „Libertate, egalitate, proprietate”. Egolanda se împărtăşeşte din dubiosul primcipiu al persoanei întâi (fundamentul iniţial al lui Eu, Ich, sensul Ideii...) Identificarea eului cu ideea se profilează pe orizontul ultim al raţiunii geloase; acceptând depăşirea de către Zambrano a limitelor Ideii, Cioran i s-a alăturat.
Ego West? Acesta este centrul unui chiasm uitat şi al unei coincidenţe nemiloase, dincolo de care nu se mai poate trece. Dar, în fond, nu există un alt dincolo, după cum imanenţa este expresia depăşirii de sine: aceea a universului limpezit. Restul este fundamentul trivial al exilului.
CĂLIN-ANDREI MIHĂILESCU
În româneşte de Rodica Grigore
|
|
|
|
|
|
|
