|
| Meridian |
VELIMIR HLEBNIKOV ÎN TRADUCEREA ŞI PREZENTAREA LUI LEO BUTNARU - LEO BUTNARU
Personalitatea lui Velimir Hlebnikov (1885–1922) e una neordinară, impetuoasă şi polivalentă care, acum un secol, conjuga în mod original imaginaţia poetului, deducţiile omului de ştiinţă şi viziunea filosofului în stare de simbioză şi sinteze irepetabile, captivante, de o ideaţie de primat, stimulatoare a noi descoperiri de orizonturi spirituale.
Viktor (Velimir) Hlebnikov se naşte în tabăra Hanskaia stavka (Reşedinţa hanului), parte componentă a localităţii (ulusului) Derbetul Mic, judeţul Cernoiarsk, gubernia Astrahany, în stepa populată de calmuci-nomazi care profesau lamaismul, unde se răsfiră braţele Volgăi ce se varsă în Marea Caspică. Tatăl, Vladimir Alekseievici, era savant în ştiinţele naturale, ornitolog; mama, Ekaterina Nikolaievna (n. Verbitskaia), absolvise facultatea de istorie, fiind iniţiată în literatură, muzică şi pictură. La vârsta de 4 ani, Viktor deja citeşte în limbile rusă şi franceză. Prima sa poezie care s-a păstrat, Ce-mi cânţi tu mie, pasăre din colivie? datează din 1897. Peste un an, este înscris în clasa a 3-a a liceului din Simbirsk. Studiile liceale le termină la Kazany, după care se înscrie la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din acest oraş. Peste un an, se transferă la secţia de ştiinţe naturale. Debutul în presă (1904) şi-l face în revista Buletinul vieţii studenţeşti, publicând lucrarea Încercare asupra unei noţiuni din ştiinţele naturii. Anul următor, împreună cu fratele mai mare Aleksandr întreprinde o expediţie în Ural, eveniment ce avu ecou relevant în creaţia sa (Menajeria, şarpele trenului, Două troiţe-Razin de-a-ndoaselea). Se consideră că din acest an începe prima sa perioadă de creaţie ce durează până în 1914, când deja se formează caracteristicile de bază ale operei hlebnikoviene legate de mişcarea futuristă, neoslavofilism şi predilecţia pentru compoziţii mitico-utopice. Ca participant la o demonstraţie studenţească de protest este arestat şi ţinut în detenţie o lună de zile (1906). Deşi scria de mai mult timp proză, poezie, abia în 1908 debutează ca autor de beletristică, în revista Vesna (Primăvara), unde publică un fragment din nuvela Ispitirea păcătosului. Sănătatea sa dă primele semne de îngrijorare. Împreună cu familia pleacă în Crimeea. Toamna, se înscrie la anul trei al Facultăţii de Fizică şi Matematică a Universităţii din Petersburg. În 1909 se transferă la Facultatea de Orientalistică, Secţia Sanscrită, după care se înscrie la Facultatea de Istorie-Slavistică-Filologie a aceleiaşi instituţii. Începe să frecventeze mediul literar al simboliştilor grupaţi în jurul revistei Apollon, unde V. Ivanov îl rebotează în Velimir (Principele lumii), prenume-pseudonim cu care îşi va semna opera. Aderă la Societatea Academia versului, unde-i cunoaşte pe A. Blok, M. Kuzmin, V. Briusov, N. Gumiliov, A. Ahmatova, O. Mandelştam şi alţii. Împreună cu fratele Aleksandr publică studiul Observaţii ornitologice din rezervaţia Pavdinsk (1910). Debut editorial ca poet în volumul colectiv Atelierul simboliştilor, unde este inserată celebra poezie Zakleatie smehom (Descântec prin râs); în almanahul Sadok sudei (Juvelnicul juzilor) este prezent cu poemele Menajeria, Cocorul, Marchiza Dezis. Din acest an, o rupe cu simboliştii, dat fiind că deja îşi conturase propria concepţie filosofico-estetică şi autonomia convicţiunii poetice. În 1911 este exmatriculat de la Universitate pentru nefrecventarea cursurilor şi neachitarea taxei de studii. Îi expediază lui A. Narâşkin, membru în guvernul rus, lucrarea Schiţă asupra modelului de prezicere a viitorului, în care era prevăzută „o cădere de stat” în 1917, vizând, bineînţeles, Rusia. La Herson, îi apare prima carte, Magistrul şi discipolul (1912). Peste alţi doi ani, în acelaşi oraş editează volumul Creaţii ce include lucrări din anii 1907–1910, iar la Petersburg A. Krucionâh îi publică placheta Versuri. Din acest an, în creaţia lui V. Hlebnikov începe o perioadă de trecere care durează până în 1917. În 1916 e înrolat în armată şi trimis la ţariţân. Internat într-un spital din Kazany, pare-se în secţia de boli mintale. În anul următor este eliberat din armată. La Rostov-pe-Don, în prezenţa sa, i se joacă piesa Greşeala morţii, scrisă şi publicată tot în acest an. De aici încolo, călătoreşte mult, inclusiv în Persia şi Caucaz. La Harkov, se întâlneşte cu Serghei Esenin şi grupul poeţilor imaginişti. Începe a se contura a treia şi cea din urmă perioadă de creaţie, în care patosul utopic este temperat de cruda şi confuza existenţă postbelică. În pofida pericolelor războiului civil, a foamei şi mizeriilor de tot soiul, călătoreşte prin Ucraina şi sudul Rusiei. Face în mod repetat tifos, de două ori este arestat, bănuit şi de albi, şi de roşii de-a fi spion. Poartă cu sine o faţă de pernă plină cu manuscrise, din care multe le pierde. În anul 1921 pleacă în Persia ca ataşat al Statului-Major al Armatei Roşii. Emigrând la Praga, Roman Jakobson editează volumul antologic Poezia rusă contemporană, prima parte a căruia i-o consacră integral lui Velimir Hlebnikov. În anul următor, cu ajutorul graficianului P. Miturici publică supranuvela (sau: suprapoemul; autorul îi spune: sverhpovest’ ) Zanghezi (care, de fapt, e şi o piesă de teatru!) ce exprimă cel mai amplu, în mod enciclopedic, exemplar, întreaga-i operă, precum şi polivalentele-i preocupări de ordin estetic, teoretic, experimental, novator. Iar la 28 iunie 1922, grav bolnav, Velimir Hlebnikov se stinge în localitatea Santalovo din gubernia Nijni-Novgorod. Cumnatul său, P. Miturici lasă următoarea mărturie nemijlocită: „Dimineaţa, pe la ora 7–8, la întrebarea Oldosiei Celnokova: „Îţi vine greu să mori?”, a răspuns: „Da” şi curând şi-a pierdut cunoştinţa... Respiraţia şi inima îi slăbeau tot mai mult şi la ora 9 totul s-a sfârşit”. A fost înmormântat în satul Rucii, P. Miturici instalând o piatră tombală cu inscripţia: „Velimir Hlebnikov – preşedintele globului pământesc”.
În tripla-i ipostază de literat-savant-filosof, Velimir Hlebnikov, cel care avea ca ideal albina, tautologic numită (şi) muncitoare, este considerat, pe bună dreptate, un adevărat fenomen al modernismului rus şi – de ce nu? – un clasic al avangardei artistice universale.
(ÎMI ZIC CĂ LUMEA)
Din desagă
Pe duşumea se-mprăştie boarfele. Îmi zic
Că lumea nu-i decât
Un zâmbet strâmb,
Cald încă pe
Buzele spânzuratului.
(1908)
COSAŞUL-GREIERAŞUL
Fluturoaripându-şi auroscrisul
Diafanelor tendoane, vinişoare,
Greieraşul-cosaşul în paneraşul burticii a adunat
Mulţime de ierburi, fel de fel de plante de pe mal de ape.
„Pini, pini, pini!” – flecări Zinziverul*.
O, înlebedire!
O, orizontonemărginire!
(1908-1909)
(ENTIMEMĂ)
Elefanţii se izbeau cu colţii, astfel încât
Fildeşul lor părea albe pietre în
Mâinile sculptorului.
Cerbii îşi încâlciră coarnele astfel, de părea
Că i-ar fi împreunat o-mperechere ancestrală
Cu mutuale patimi şi infidelităţi.
Râurile se vărsau în mare astfel,
De-ai fi crezut că braţul unuia îl strânge
Pe celălalt de gât.
(1910 – 1911)
CIFRELE
Vă privesc îndelung, scrutător, o, cifrelor,
Până prindeţi a-mi părea întrupate-n fiare*, în pieile lor,
Cu braţul sprijinindu-se de tulpinile stejarilor dezrădăcinaţi.
Voi dăruiţi comunitatea dintre mişcarea şerpuită-a
Coloanei vertebrale a universului şi dansul libelulei,
Voi permiteţi a înţelege veacurile ca pe dinţii
unui hohot de râs fulgerat.
Acum, ca nişte obiecte, mi s-au dilatat pupilele,
Spre-a afla ce ajunge Eul când deîmpărţitul i-i Unitatea.
(1912)
(ZEU ÎN CUŞCĂ)
1
O!
Dar poate că şansa va clipi
Cu ochii zbanghii ai celui spăşit?
A munţilor oprimare
Sub pălăria cerului în răsărit,
Înzorire cruntă, încrâncenată.
Pe noi ca peştele ne-au prins colo,
Unde-i pescarul, năvodul, unde bărcile se zbat,
Unde marea se roagă hilar la ţipar: spală
Cu vârtoasă zolire obielele valurilor.
Şi spuma lebedei ţiparul o va înţelege,
Cu căpşor de şarpe apărând din când în când
Peste ritmicile tălăzuiri ale frământului.
Şi peştii vor forţa ochiurile mrejelor, insistent...
Şi peştele are un Byron sau un Goethe
Şi plicticoase discuţii despre Mahomed!
2
Şi dacă vântul, scânteind,
Cu mărăcini va lovi marea peste răni
Şi furtuna va râde – să ştiţi
Că există o atare fecioară care,
Străbătând vârtejul, străluceşte cu Coranul.
Pe firul lor sunt înşirate lacrimile
Vărsate la moartea pruncilor neprihăniţi.
Firul de păr al gerurilor albastre
Aşa îl rog:
Nu fiţi crânceni cu noi, oamenii, voi
Cartoane ale verbului mut,
Sigur că avem neajunsuri omeneşti,
Nici peşti, nici Savonarola-prooroci,
Noi nu avem solzi, suntem goi.
3
Astăzi
Eu merg, făcându-mi de cap...
Eu sunt ziua de logodnă a războiului şi dementelor năzuinţe
Or
Sunt şi trupul mucenicei trase pe roată,
Craniu cu craniu împreunând,
Iar mintea e şchioapă.
Mă joc cu pietrele, cum balamucul –
Cu cuvântul „zeu”.
Acolo, în ochi negru urlă pojarul
Şi pe cărbuniile gene vâlvătaia i-i pe vecie.
Cugetătorul John Stuart Mill,
Sărind prin fereastră
Cu o carte tăciunată în mâini,
Ştie că praful iute, în care-a fost să dispară, – este al tău!
Alunecând călare pe burlane,
Cădea, chip de abur, strivit,
Prăbuşindu-se mortal,
Şi oamenii se adunară în jurul său.
4
Mă voi bărbieri cu tăcerea, cuvintelor le voi creşte moţ.
Lăcaşele domnului le voi da verbelor în arendă.
Las’ fiece cuvânt al meu să pară aici
Dinte pe care l-a scuipat Razin:
Na-vă! ai blestemaţilor nevolnici.
Ca furtuna în căutarea clopotniţei,
Voi porunci – icoanei îi vor deveni însemne.
Voi încă nu aţi priceput că verbul meu
E zeu ce urlă în cuşcă, geme.
1915-1916
Traducere şi prezentare de Leo BUTNARU
|
|
|
|
|
|
|
