In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Miscellanea
REVISTA PRESEI LITERARE - LIVIU IOAN STOICIU România literară, 35/2008. Pe penultima pagină, Livius Ciocârlie, „Din cartea cu fleacuri”: „Dosarele. Condamnarea comunismului... Unei priviri naive i se poate părea uimitor cât de mulţi din lumea «noastră» nu se bucură. Amnezia îţi permite să uiţi laşitate, compromis, colaborare implicită cu vechiul regim. Colaborarea cu Securitatea, nu. Tot ce poţi spera e s-o ascunzi. Ca să reuşeşti, te aliezi cu profitorii de atunci, printre care nu ai fost, dar eşti, prin interese comune, acum”. Şi tot Livius Ciocârlie: „Nu sunt supărăcios. Uit supărările, cum uit aproape tot. În schimb, extrem de rar, pot fi jignit. Jignirile nu le uit niciodată. Am o colecţie de jigniri, unele în vârstă de cincizeci, şaizeci de ani. Am şi o jignire proaspătă, o jignire bebeluş”… În aceeaşi idee, Constantin Ţoiu: „Regăsirea exerciţiului libertăţii ca o haină nouă mult prea largă în care te simţi slab şi pipernicit... Te sileşti să atingi limita adevărată a libertăţii, dar un gol rămâne între ce faci şi comportamentul liber, atât de mult a intrat frica în tine, – lupta cu reflexele vechi”. De reţinut şi mărturisirea lui Ilie Constantin, intitulată „Atunci fugi în alt popor!” (despre destinul poetului român emigrat în 1973 şi întors acasă în 2002, premiant): «Trebuie acum să-i vorbesc cititorului român despre poezia scrisă de mine... în limba franceză: nu pot evita s-o fac, fiindcă e vorba de aproape jumătate din întreaga mea creaţie lirică – rod al unei îndelungate absenţe din România, din toamna lui 1973 până la sfârşitul verii lui 2002! O primă întrebare se naşte: de ce, în exil, nu am continuat să scriu în româneşte? Rog să se ţină seamă de faptul că, oferindu-mi singur libertatea, acordam comunismului în România, nu doar un deceniu şi jumătate cât avea să mai dureze, ci întinderea întreagă a restului meu de destin. La vârsta de 35 de ani, rolul meu în literatura română pe cale de a fi elaborată mi-a părut terminat, retezat. Mă consolam cu propriile mele cărţi editate în ţară, aduse cu mine sau recuperate, care dădeau mărturie că existasem cu adevărat... Am apărut şi în unele publicaţii ale exilului: "Revista scriitorilor români", "Limite", "Ethos" – cu două eseuri şi câteva poeme. Al. Cistelecan intitulează interogativ un comentariu din 1997: "Poet francez, poet român?". Încă din 1974, am trecut la limba franceză în poezie – fără iluzia de a deveni de-a binelea poet francez». Altfel, poetul Emil Brumaru îşi continuă în revistă extaziat aventura numai în limba română (limbă atât de expresivă): „Oh, locul mirosind dumnezeieşte/ A taină putrezind suav în sos? / Îngăduie-mi un timp, mai dă-mi / din mierea / Ce-o tăinueşte-n scorburi moi / muierea”...
Ramuri, 8 / 2008. Gheorghe Grigurcu, despre condamnarea comunismului, în continuarea celor adnotate în România literară de Livius Ciocârlie: – «Jaspers afirmă: „Culpa politică înseamnă răspunderea tuturor cetăţenilor pentru consecinţele acţiunilor de stat, dar nu implică culpa juridică şi morală a fiecărui cetăţean pentru crimele comise în numele statului”. Aşadar se cuvine a-i trage la răspundere pe cei cu funcţii de conducere şi de decizie, pe executanţii fideli ai ordinelor aberante, pe complicii şi clienţii lor venali şi, nu în ultimul rând, pe trâmbiţaşii lipsiţi de scrupule ai propagandei. Cum stau lucrurile în actualitatea românească? Culpa criminală e practic nepedepsită. Nu ştim ca vreo căpetenie a Securităţii, vreun torţionar, vreun asasin cu mandat ideologic să fi păţit ceva, după cum ştim prea bine că autorii masacrelor săvârşite de clica ceauşistă în decembrie ‘89 şi aşa-zişii terorişti zburdă în libertate şi adesea prosperă, departe de a trece prin vreun Purgatoriu, descinşi de-a dreptul în Paradisul capitalismului „sălbatic”, mult prea tolerant. O amnistie neformulată juridic dar cu irecuzabile efecte s-a lăsat peste toate capetele lor, nicio clipă plecate spre căinţă, ci în continuare înălţate în chip de sfidare. La o simplă privire ne dăm seama că în felul acesta şi culpa morală rămâne jalnic nesancţionată. Suspendată fiind instanţa exterioară, cea a tribunalului, cum ne-am putea imagina că instanţa lăuntrică, cea a conştiinţei, ar avea sorţi de izbândă?» Instanţa lăuntrică e cinică la români.
Cultura, 38 / 2008. Săptămânal apărut în 25 septembrie, editat de Fundaţia Culturală Română, preşedinte Augustin Buzura. La 70 de ani, Augustin Buzura – intervievat în redacţie (despre destinul unui scriitor neemigrat, hărţuit sau nu de Securitate, care a plătit sau nu cotizaţii la PCR, dar recompensat oficial după Revoluţie, instalat preşedinte al FCR, azi ICR, tradus în limbile de circulaţie ale pământului): „Mi s-a propus (după Revoluţie) să intru în diverse partide politice, ba chiar să înfiinţez eu însumi un partid, să candidez pentru un loc în Senat, să ocup, adică, funcţii importante, să preiau conducerea unor publicaţii etc., dar am refuzat… Pe urmă mi-am dat seama că laşii şi turnătorii de ieri şi, în special, frustraţii deveniseră peste noapte profesori de democraţie. Erau condamnaţi cu vehemenţă apoliticii, neangajaţii. Şi, pentru că la capitolul cărţi erau vulnerabili sau inexistenţi..., ne-au angajat ei! Căci dacă ei erau slugi, nu puteau concepe că cineva ar putea să rămână independent, adică în afara unor partide sau a unor lideri cu influenţă... Sigur este că tonul contestărilor nu l-au dat tinerii, ci nişte frustraţi bătrâiori. Tinerii s-au angajat repede în corul organizat de către aceştia, bucurându-se nu numai de efortul de a cunoaşte literatura importantă de după ultimul război, ci şi de nişte burse sau alte favoruri”... Şi cu amărăciune, o spune resemnat: „Vârsta mă previne că mă aflu în faţa confruntării finale, că mai pot să scriu ceea ce trebuie neapărat. Privirea este orientată mai mult spre Cer decât spre semeni. Mai mult spre mine decât spre alţii. Drumul mi l-am găsit de mult, dar trebuie să-l străbat cu luciditate, fără ezitări, până unde şi cât se va putea. Incomodez? De când mă ştiu, am incomodat impostorii, veleitarii şi neisprăviţii”…
Orizont, 9 / 2008. E iniţiată o anchetă intitulată „Critica, moduri de întrebuinţare” – prin Lucian Alexiu, care depune mărturie (el fiind unul dintre cei ce au trădat critica literară, alături de Mircea Mihăieş şi atâţia alţii): „A vorbi despre aceştia (despre criticii literari) nu-i, în contextul actual, doar un exerciţiu de memorie, întâmplările memorabile, ori dimpotrivă, din spaţiul criticii / istoriei literare autohtone pot da o idee asupra unor mutaţii deloc lipsite de consecinţe în obştescul nostru mintal cultural. De luat în seamă aici şi faptul că atunci când nu au dispărut pe cale naturală, ori când nu s-au retras, înţelepţeşte, într-o senectute studioasă, o bună parte dintre devotaţii genului au trecut, în ultimele decenii, cu arme şi bagaje, în tagma comentatorilor politici, zişi formatori de opinie, a parlamentarilor, a alcătuitorilor de palmaresuri / cariere universitare, a făcătorilor de gazete din ce în ce mai puţin literare, de propagatori de cărţi pe gustul unui public din ce în ce mai puţin educat”. Consemnez aici rânduri din două răspunsuri publicate la anchetă. Graţiela Benga: „Aş înclina să spun că da, se poate vorbi despre o criză, dar numai în măsura în care unii critici literari se lasă conduşi de ambiţia autorităţii, iar ceilalţi (scriitori, cititori) refuză să ia în calcul inflexiunile vocii critice, încă dinainte ca acestea să se audă”. Şi Doru Munteanu: „Spre deosebire de mileniul trecut, astăzi critica de întâmpinare este critică de grup. Un simplu strănut al cuiva din grup devine eveniment (naţional, internaţional, galactic). Ceea ce se petrece în afara grupului «nu există»... Dacă deschizi o publicaţie, poţi bănui cu destulă exactitate cum bate vântul în politica grupurilor româneşti”.
