|
| Atitudini |
UN MANUAL DE ISTORIE A COMUNISMULUI FĂRĂ SCRIITORI? - ION ZUBAşCU
În 30 septembrie 2008, în sala de protocol a Primăriei Sectorului 2 al Capitalei, Ruxandra Garofeanu ( cu tatăl deţinut politic, condamnat la muncă silnică pe viaţă) a moderat o dezbatere prilejuită de lansarea, în contextul expoziţiei “Memorialul Sighet – 15 ani de activitate”, a dicţionarului “Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi”, ajuns la volumul 10, avându-l ca autor pe Cicerone Ioniţoiu, apărut la editura Maşina de Scris, şi a trei volume din noua colecţie “Ora de istorie”, publicate de editura Fundaţiei Academia Civică, sub coordonarea lui Romulus Rusan. Poeta Ana Blandiana, criticul Alex Ştefănescu şi Domniţa Ştefănescu (director al editurii Maşina de Scris), publicistul Mihai Creangă, fostul ministru Nicolae Noica, istoricul de artă Dorana Coşoveanu, sculptorul Aurel Vlad, scriitorul Ion Lazu, părintele Nicolae Bordaşiu, primarul Neculai Onţanu, în calitate de gazdă, foşti deţinuţi politici, profesori de istorie, jurnalişti şi un public impresionant dovedesc, prin prezenţa lor la această dezbatere, la 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, că rana represiunilor comuniste nu s-a cicatrizat încă, e vie şi va îndurera mulţi ani de acum înainte conştiinţa şi memoria supravieţuitorilor. Şi a urmaşilor lor.
70 000 de destine într-un dicţionar
Cele peste 3600 de pagini ale dicţionarului Victimele terorii comuniste (după volumul 10, ajuns la litera S, vor urma alte 2-3 volume) includ între coperţile lor 70 000 de nume, din aproximativ 2 milioane de destine care au suferit direct, într-o formă sau alta, represiunea dictaturii comuniste. Conform scriitorului Ion Lazu, care a avut o intervenţie în dezbatere, la Uniunea Scriitorilor se află în lucru proiectul unui Memorial al Cărturarilor încarceraţi. Din cercetările preliminare întreprinse de Ion Lazu, împreună cu un grup de scriitori pe care i-a consultat, în vederea realizării proiectului, rezultă că au fost privaţi de libertate 267 de scriitori români – cifra aceasta reprezentând un sfert din scriitorimea activă în anii ’50! – 26 dintre ei fiind închişi de două sau mai multe ori. Din numărul total de încarceraţi, 51 de scriitori au murit în închisori, iar 59 au fost nevoiţi să ia calea exilului, după eliberarea din puşcărie. Dacă avem în vedere că acestor victime din rândul autorilor de literatură trebuie să le adăugăm şi creatorii din celelalte genuri artistice (muzicieni, pictori, sculptori, balerini, actori şi oameni de teatru etc, ca să nu mai vorbim de numărul mare al preoţilor întemniţaţi), se conturează cu claritate ideea Domniţei Ştefănescu, coordonatoarea celor 10 volume ale dicţionarului suferinţei româneşti, că regimul comunist a arestat în România nu atât din raţiuni strict politice, cât mai ales pe criterii valorice, urmărind în mod programat suprimarea a tot ce avea mai de preţ poporul român, ca reper al conştiinţei sale istorice, nu doar în domeniul creaţiei artistice, ci în toate planurile societăţii româneşti, capturate în lagărul “dictaturii proletariatului”, după ocupaţia sovietică din 1944.
Acestor represalii, operate cu brutalitate rară în istorie asupra creatorilor de valori şi a familiilor lor, trebuie să le adăugăm acţiunile represive, la scară mare, asupra operelor literare, aşa cum reiese din statisticile prezentate de panourile expoziţiei “Memorialul Sighet – 25 ani de activitate”. Astfel, până în 1 iunie 1946 au fost interzise 2.692 de titluri de opere literare, numărul lor crescând la 8.436, până în 1 iunie 1948. Din cei 27 de scriitori interzişi, scoşi din manuale şi biblioteci, în tentativa de a fi evacuaţi din circulaţia publică şi din memoria colectivă a poporului român, Mihai Eminescu avea 37 de titluri interzise, Nicolae Iorga – 214!, Eugen Lovinescu – 23, Octavian Goga – 28, Vasile Alecsandri – 19, ceilalţi scriitori puşi sub obroc numindu-se Anton Pann, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, I.L. Caragiale, George Coşbuc, Ion Creangă, Ioan Slavici, Titu Maiorescu, Lucian Blaga ş.a., practic cele mai mari valori ale culturii naţionale, care dau identitate de sine şi durată spirituala statornică poporului român în istorie. Dintre aceştia, Lucian Blaga a rămas interzis până în 1962, Iorga – până în 1965, Maiorescu – până în 1967 iar Lovinescu – până în 1968!
În bibliotecile din România comunistă exista Fondul D, cu cărţi accesibile doar cu aprobări speciale, şi Fondul S (unde erau depozitate cărţi inaccesibile). Până în anul 1986 (cu trei ani înaintea abolirii regimului comunist!), la Fondul S al Bibliotecii Centrale de Stat erau scoase din circuitul public şi blocate 26.549 de titluri de cărţi şi 16.000 de publicaţii! Sunt doar câteva repere care pot da generaţiei tinere o cât de vagă idee despre ceea ce istoricul literar Eugen Negrici a numit “marele pogrom al cărţii româneşti”, în neliniştitoarea sa sinteză Iluziile literaturii române, publicată recent la Editura Cartea Românească.
Cine sunt eroii timpurilor noastre?
După 1989, s-a întâmplat în România un fenomen greu de imaginat şi prevăzut înainte de evenimentele din decembrie, dificil de evaluat şi acum, la 20 de ani de la abolirea violentă a regimului dictatorial: prim-planul atenţiei opiniei publice româneşti a fost ocupat de dezvăluirile despre opresori şi instrumentele regimului comunist, nomenclaturişti şi securişti (pe lângă focalizarea pe derizoriul biografic, măcinat de corupţie, al noilor îmbogăţiţi, sau al puternicilor zilei, proveniţi de cele mai multe ori din acelaşi mediu), şi nu de aducerea în lumină a suferinţei victimelor, de reabilitarea demnităţii umane a celor care au menţinut, prin eroismul rezistenţei lor, verticalitatea morală a poporului român, în timpul dictaturii. Evident, la o cercetare atentă a fenomenului se pot găsi explicaţii, tolerabile până la un punct. Cu totul nefiresc rămâne, însă, contextul general care a făcut posibilă imaginea falsă că opresorul (fostul nomenclaturist, miliţian sau securist) ar fi în continuare “un erou al vremurilor noastre”, care a făcut şi face istoria, în timp ce aproximativ 2 milioane de victime nevinovate, ale căror destine au fost frânte sau distruse în închisori de “dictatura proletariatului”, au rămas în planul secund, abia sesizabil, pe fondul de basorelief tragic al istoriei noastre contemporane.
Tocmai această răsturnare nefirească de planuri şi polarităţi este menţinută în manualul numit “O istorie a comunismului din România”, apărut la editura Polirom şi lansat recent de un grup de istorici, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Nimeni nu pune la îndoială profesionalismul şi buna credinţă a tinerilor istorici, dar modul cum e conceput manualul, în această formă iniţială, care va fi supusă dezbaterii publice timp de un an, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva prioritară ar fi fost (sub presiunea recuperatoare a restabilirii unui firesc echilibru compensator) o istorie a represiunii comuniste şi a rezistenţei milioanelor de victime cu destine irecuperabile, înaintea unui manual de istorie a celor ce au răvăşit viaţa unui popor întreg, distrugându-i toate reperele valorice, timp de 50 de ani? Exact acest lucru l-au solicitat Ana Blandiana şi Stephane Courtois, într-o scrisoare adresată Ministerului Educaţiei şi Cercetării, semnată împreună cu 50 de profesori de istorie şi 50 de elevi, reuniţi la şcoala de Vară a Memorialului Sighet, 2008: “studiul represiunii comuniste ca materie obligatorie” în învăţământul liceal. Un manual opţional de istorie a opresorilor şi mecanismelor de opresiune comunistă, cum este cel propus acum, nu poate fi un răspuns pe măsură dat unui regim de teroare, evaluat oficial ca “ilegitim şi criminal”, care a lucrat programat, pe scară naţională, la distrugerea fundamentelor valorice ale unui popor întreg.
Miza pe istoricitatea victimelor, nu a torţionarilor
Materialul didactic al manualului “O istorie a comunismului din România” este structurat în 12 capitole, care acoperă perioada regimului totalitar din România, abordată din punct de vedere tematic, nu cronologic: 1. “Comunismul în România interbelică”; 2. “Preluarea puterii (1944-1947)”; 3. “Partidul Comunist Român” (partidul-stat şi mijloacele de represiune); 4. “Celălalt” în regimul comunist” (mecanismele de creare a “omului nou” şi tratarea minorităţilor); 5. “Distrugerea societăţii civile şi represiunea politică”; 6. “Monopolul ideologic” ( impunerea noii ideologii a “Epocii de Aur”); 7. “Economia” (industrializarea şi exportul); 8. “Viaţa cotidiană” (atât cea privată, cât şi cea publică); 10. “Politica externă” ( în timpul regimurilor lui Dej şi Ceauşescu); 11. “Rezistenţa şi disidenţa în timpul regimului comunist"; 12. “Anul 1989”.
După cum se vede, fie şi din parcurgerea doar a sumarului acestui prim manual de istorie a comunismului, realizat abia la 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, rezistenţei şi disidenţei anticomuniste îi este dedicat doar un capitol, distrugerea vieţii artistice şi spirituale fiind comprimată într-un subcapitol extrem de restrâns, “Literatura, filmul, arta plastică, muzica”, doar de o jumătate de filă. În general, prezenţa scriitorilor ca victime şi oponenţi ai regimului comunist este, cu excepţia lui Paul Goma ( căruia i se dedică un “studiu de caz”, p. 158-159), cu totul nesemnificativă, unor ode partinice, ilustrative, semnate de Mihai Beniuc sau Adrian Păunescu, fără să li se contrapună creaţii viguros anticomuniste din aceeaşi perioadă. Şi asta, în condiţiile în care scriitorii şi creaţia literară au fost, după cum se ştie, una din marile spaime ale dictaturii comuniste, domeniu asupra căruia s-au exercitat cu predilecţie toate interdicţiile şi tabuizările posibile ale celui mai opresiv regim totalitar din Europa.
Studiul istoriei opresorilor şi a mecanismelor de opresiune dictatorială, într-un manual situat încă prea aproape în timp de destinele celor care le-au suferit acţiunile criminale, le prelungeşte protagoniştilor comunişti proeminenţa sub reflectoarele contemporaneităţii, în timp ce victimele rămân în continuare, în actuala dictatură a puterii economice, ca pe vremea dictaturii politice, într-o umbră îndepărtată de prim-planul imaginii care li s-ar fi cuvenit după 20 de ani de la eliberarea de frică, măcar din raţiuni compensatorii, dacă nu din nevoia firească de echilibru al faptelor şi de stabilire obiectivă a raporturilor reale de istoricitate dintre victime şi călăi.
Ion Zubaşcu
|
|
|
|
|
|
|
