|
| Viaţa literaturii |
CUM STĂM CU „CONSUMUL” - ION BOGDAN LEFTER
Spinoasa cestiune a tirajelor
Multe dintre speciile literaturii de consum îşi au cultivatori în România, însă – paradox sau ghinion! – productele respective îşi pierd la noi caracteristica principală: nu se vînd în tiraje mari. Avem – de pildă – romane istorice, de amor, science fiction sau fantasy autohtone, dar ele nu ajung la „marele public”, limitîndu-se la audienţe modeste, în cel mai bun caz compuse din profesioniştii lumii culturale, între care bunii critici ai momentului, care le consemnează în revistele intelectuale, cu aceeaşi rază limitată de difuzare.
Care să fie explicaţiile situaţiei?
Poate că incapacitatea autorilor români de a veni cu ofertele lor în întîmpinarea cererilor publicului. Nu prea avem scriitori cu ştiinţa formulelor literare accesibile dar de calitate, care să permită o lectură facilă şi agreabilă. Înainte de talent, inspiraţie sau inteligenţă, literatura „de consum” se face cu profesionalism, cu stăpînirea tehnicilor apte să manipuleze, să permute şi să multiplice structurile destul de strict codificate ale romanului poliţist sau ale celui science-fiction.
Sau poate că piaţa însăşi, cu o funcţionare precară în România anilor 1990 şi astăzi, nu favorizează speciile de consum: cu puţinele excepţii ale titlurilor de mare succes internaţional, gen Harry Potter sau Codul da Vinci, nici măcar traducerile de thriller-e sau s.f.-uri nu depăşesc cîteva mii de exemplare vîndute, cifre modeste într-o ţară cu peste 22 de milioane de locuitori. Iar atunci cînd se întîmplă ca un scriitor român să atingă un tiraj ameţitor, cum a fost cazul culegerii lui Mircea Cărtărescu De ce iubim femeile, trecute de suta de mii, s-a dovedit că autorul nu-şi prevăzuse succesul de public şi nici nu făcuse ceva anume pentru a-l obţine.
Rămîne o singură specie de consum care a făcut şi încă mai face vînzări apreciabile în România: romanul poliţist (înainte de 1989: „miliţist”, cum i s-a spus ironic). Rodica Ojog-Braşoveanu a fost o adevărată profesionistă a genului: a scris mult, alimentîndu-şi sistematic publicul, şi a făcut-o stăpînindu-şi perfect reţeta. Editura Nemira n-a greşit publicînd-o într-o serie de autor. Au mai făcut cîndva succes în domeniu Haralamb Zincă sau cuplul Morogan-Salomie. Ultimul mohican a rămas în zilele noastre George Arion, autorul seriei cu detectivul Mladin şi al altor experimente poliţiste (inclusiv teatru!). Cărţile sale au subiecte pasionante, au ritm, alerteţe, dialoguri iuţi, seci, ironice. Şi se vînd foarte bine.
Ceva semne de înviorare vin dinspre massa jurnaliştilor români de şcoală nouă, producători în ultimii ani de cărţi de non-fiction politic şi de istorie recentă. Oricum puţin, deocamdată.
Avem/n-avem fantasy?
Principala problemă a genului fantasy în context românesc e una teoretică, mai exact o absenţă: conceptul pur şi simplu nu există la noi, nici în disciplinele istoriei şi teoriei literare, nici în exerciţiul critic curent. Dacă l-a utilizat cineva în ultimii ani, n-a fost decît o preluare prin calchiere a limbajului exegetic şi mai ales a celui rulat de piaţa editorială internaţională, în acelaşi fel în care vedem mai nou în broşurile de prezentare a programelor TV, în dreptul unor filme, minunata sintagmă „comedie romantică”.
N-avem – deci – opere fantasy pentru că nu folosim termenul! În consecinţă, nici nu ne epuizăm încercînd să definim genul, considerat – oricum – ambiguu chiar şi la el acasă, suprapus aproape total cu cel al basmului, al legendelor, al naraţiunilor mitice şi feerice. Circumstanţa favorizantă în cultura anglo-americană e vitalitatea formulei în modernitate: în timp ce prin alte părţi, cum se întîmplă şi la noi, poveştile fabuloase vin din vechimi şi, folclorice fiind, rămîn anonime, englezii şi americanii au avut avut parte de basmele şi minunăţiile plăsmuite în ultimul secol de Tolkien şi de C.S. Lewis, de L.M. Barrie şi de L. Frank Baum, pînă la contemporana J.K. Rowling, multimilionară de pe urma lui Harry Potter. Se trag cu toţii din Lewis Carroll şi din alte feerii mai mult ori mai puţin shakespeariene. Asumîndu-şi auctorial, individual, ceea ce scriu, autorii categoriei amestecă în poveste elemente de modernitate, speculează amuzant anacronismele, se joacă parodic, îndepărtîndu-se astfel de ingenuitatea mitologizantă a vechilor istorii depănate la gura sobei.
Exemple româneşti? S-ar găsi, la o adică: vezi Călin, file din poveste şi Cezara ale lui Eminescu, cel puţin o parte dintre basmele lui Creangă, proze ale lui Sadoveanu, Gala Galaction, V. Voiculescu şi ale altora care au prelucrat fabulosul folcloric sau mitic, pînă la poemele onirice ale lui Leonid Dimov, romanul lui Iordan Chimet Închide ochii şi vei vedea Oraşul, Cartea de la Metopolis a lui Ştefan Bănulescu sau Enciclopedia zmeilor a lui Mircea Cărtărescu. Din cea din urmă a descins romanul lui Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic, ca şi Războiul fluturilor, cartea semnată de alţi doi autori tineri, criticul Paul Cernat şi poetul basarabean Andrei Ungureanu. Dacă e să ne imaginăm o erupţie fantasy în literatura română, atunci de la ea, de la Enciclopedia zmeilor s-ar putea porni: capodopera lui Cărtărescu exploatează materialul local al lighioanelor cu pricina, însă o face într-o manieră foarte… „anglo-americană”...
Ion Bogdan LEFTER
|
|
|
|
|
|
|
