Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Proză
 
Eseuri
 
Interviu
 
Ancheta VR
 
Memorii. Amintiri
 
Viaţa literaturii
 
Cronica literară
 
Atitudini
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93
 


Cronica literară
UN TURCOLOG UITAT ŞI O CARTE REPREZENTATIVĂ - MIHAI SORIN RăDULESCU
Scrisă iniţial ca lucrare de plan în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti, cartea postumă a osmanistului Ion Matei (1921 – 1996), totodată filolog şi istoric, readuce aminte de faptul că studiile balcanologice nu au încetat totuşi la noi cu desăvârşire. Producţia în domeniu este din păcate foarte redusă şi iată că din fericire există cărţi de sertar care vin să suplinească puţinătatea contribuţiilor în mers. Faptul nu este de natură să mire, având în vedere că după Decembrie 1989 a fost acordată relativ puţină atenţie revigorării acestor studii care aveau în lumea românească o tradiţie interbelică strălucită, continuată chiar şi în anii ‘70 – ‘80. Graţie iniţiativei a doi cunoscuţi cercetători – fericită conlucrare a unui turcolog, dr. Nagy Pienaru, de la Institutul de Istorie “N.Iorga” şi a unui bizantinolog, profesorul Tudor Teoteoi, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi Institutul de Studii Sud-Est Europene – este restituită în actualitatea ştiinţifică personalitatea unui eminent turcolog, elev al lui Gheorghe Brătianu şi Victor Papacostea. Poate că regretatul Ion Matei a rămas puţin cunoscut celor aflaţi în afara cercului specialiştilor, dar acesta este destinul multora dintre cei care îşi cultivă cu stăruinţă şi modestie ogorul, fără a fi puşi sub reflectoarele mass-mediei. Angajat de Victor Papacostea în 1944, ca bibliotecar la Institutul de Studii Balcanice, Ion Matei era coleg de generaţie cu Nicoară Beldiceanu, care, după cum se ştie, a făcut o strălucită carieră de universitar parizian în domeniul turcologiei. Rămas în ţară, Ion Matei s-a numărat şi el printre specialiştii de bază ai Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti, dar a publicat din păcate relativ puţin2. Interesul pentru subiectul abordat în cartea de faţă nu este poate străin de faptul că până în 1953, autorul a lucrat şi la biblioteca Ministerului de Externe.
Subiectul atins duce imediat cu gândul la lucrarea reputatei neoeleniste Ariadna Camariano-Cioran, Capuchehăile Moldovei lui Constantin Mavrocordat apărută sub formă de carte în 1985, după ce avusese forma unui articol, publicat în 1961. Cartea lui Ion Matei – lucrare de plan în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti – este oarecum paralelă cu aceasta, ea văzând lumina tiparului abia acum, la 12 ani de la încetarea din viaţă a autorului ei. Chiar dacă problema tratată a mai fost abordată, o asemenea privire de sinteză constituie o premieră, aflată la intersecţia dintre istoriografia generală, cea a marilor probleme ale istoriei, istoria diplomaţiei şi cea prosopografică. Deşi este vorba de lucrarea unui specialist balcanolog, ale cărui contribuţii publicate privesc mai ales chestiuni de filologie turcă, cartea este bine scrisă, într-un stil uşor lizibil şi neîncărcat de erudiţie inutilă. Faţă de ostentaţia obositoare a unor filologi şi istorici din generaţiile mai tinere, scrisul lui Ion Matei mi se pare exemplar: limpede, problematizat, fără paradă de bibliografie şi fără trimiteri inutile.
Partea I depăşeşte studiul succesiunii reprezentanţilor diplomatici ai ¥ării Româneşti la Istanbul, oferind chiar o introducere istorică generală asupra relaţiilor dintre Principate şi înalta Poartă. Instituţia capuchehăilor este privită într-un context larg, cel al politicii externe atât a ţărilor Române cât şi a Imperiului Otoman în ansamblul său. “Evoluţia instituţiei capuchehăilor – scria autorul – se leagă de împrejurări dintre cele mai importante pentru istoria noastră din aceste secole, împrejurări care pun în evidenţă raporturile româno-turce, îndeosebi limitarea autonomiei, procesul de sporire a obligaţiilor faţă de Poartă producându-se într-o conjugare firească cu lupta pentru menţinerea acestei autonomii şi lărgirea ei. Instituţia capuchehaiei, de origine turcă, cu accepţiuni şi funcţii diverse în sistemul şi nomenclatura administrativă otomană, se individualizează în ceea ce priveşte ţările noastre, devenind şi păstrându-se ca o instituţie românească de un caracter special, cu o impresionantă continuitate şi care în sensuri de multe ori contradictorii pune în lumină momente importante din lupta pentru autonomie şi mai apoi pentru unire şi independenţă” (pp.18-19).
Spaţiul temporal în care se succedă capuchehăile ¥ării Rom~neşti la Sublima Poartă se situează între prima menţionare documentară a unei capuchehăi muntene ce datează din vremea domniei lui Petru cel Tânăr (circa 1566) (p.83) şi ultima, aflată în post până la dubla alegere a lui Cuza – Miltiade Aristarchi (p.98). De notat că întâiul sol muntean mai important la Istanbul a fost, pe la 1480, Neagul vornicul, trimis al lui Basarab Vodă ¥epeluş (p.83, nota 50).
Pe alocuri, cartea se transformă aproape într-un roman de spionaj, ceea ce poate că nu e rău, pentru a înviora conţinutul ei istoriografic altfel sobru. Criticabilă este însă expresia – repetată – de “capuchehaie naţională” (de ex.la p.94), care frizează uşor ridicolul.
O capuchehaie dintre cele mai cunoscute a fost Iane Banul, unchiul lui Mihai Viteazul şi posibil membru al familiei Cantacuzinilor, după cum s-a scris de către câţiva cunoscuţi istorici. De altfel, în legătură cu Can­tacuzinii, este de remarcat şi faptul că autorul e preocupat de întrebarea dacă împăratul Ioan al Vl-lea Cantacuzino poate fi considerat răspunzător pentru venirea otomanilor în Europa. Chestiunea se dovedeşte a avea un răspuns complex, mai mulţi factori concurând la aceasta.
Foarte utilă este lista capuchehăilor de la sfârşitul volumului. Aici se cuvin însă făcute câteva observaţii şi corecturi (unele greşeli ar putea fi tipografice): “Iancu Gerahu” este de fapt “Gerachi” (sau Geraki, Gherachi, Gheraki, Yerachi, Yeraki) (p.299), cu o genealogie studiată de Ioan C.Filitti în cartea sa Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino (1919). “Bibică Rosetti” (p.300) este de fapt “Rosetti-Bibica”, familie studiată de generalul Radu Rosetti în cel de-al doilea volum al eruditei sale monografii despre Rosetteşti şi deosebită de cea a Rosetteştilor moldoveni, veniţi şi ei tot din marele oraş de pe Bosfor. “Stavrache Aristarhu” (p.300) se numea corect “Aristarchi”, fiind tatăl fraţilor Miltiade şi Nicolae Aristarchi, ultimele capuchehăi ale ¥ării Româneşti la Istanbul. La aceeaşi pagină – 300 – este amintit “Arghiropolus”, fără prenume. Cu siguranţă că “Ştefan Mihăilă” (p.298) nu este forma corectă a numelui acestui boier. De asemenea, un alt nume neverosimil este “Cârstea Drăgescu Scordoc” (p.295).
Este vorba aşadar de prima şi foarte probabil – în perspectiva – singura carte a turcologului Ion Matei. Celelalte lucrări ale sale sunt articole apărute în reviste ştiinţifice – 13 la număr – şi contribuţii publicate în volume colective. Opera sa, de dimensiuni reduse, ilustrează un tip de cărturar sedus mai degrabă de erudiţie şi de plăcerea cercetării decât de numărul de pagini scrise şi publicate. Cu siguranţă Ion Matei nu ar fi putut deveni membru al Academiei, dar oare vocaţia ştiinţifică poate fi măsurată cu metrul ? çn generaţia sa şi în cele de dinainte, mulţi oameni ai cărţii au produs relativ puţin, dedicându-şi totuşi întreaga existenţă, cu devotament deplin, uneia sau mai multor ştiinţe. La regretatul Ion Matei, entuziasmul veritabil şi pasiunea pentru turcologie, ca disciplină legată de istoria românilor, reies cu claritate din cartea semnalată, a cărei apariţie se cuvine salutată.

Mihai Sorin Rădulescu

1 Ion Matei, Reprezentanţii diplomatici (capucheheţi) ai ¥ării Rom~neşti la Poarta Otomană, ediţie îngrijită de Nagy Pienaru şi Tudor Teoteoi, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, 324 p.
2 Ibidem, lista de lucrări a autorului, la pp.8-9.



Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram