In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
RITURI DE TRECERE ŞI DE PURIFICARE - SIMONA-GRAZIA DIMA În alcătuirea antologiei sale de autor (Roua plural, ediţia a doua, adăugită, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, Editura Vinea, 2007), nu evoluţia motivelor, o progresie poetică, oricare ar fi ea, pare să fi contat pentru Constanţa Buzea, ci simpla coexistenţă, atemporală, a poemelor considerate finite. Stau în echilibru somptuozitatea sonetelor din primele etape şi descărcarea sublimată a scurtelor, epifanicelor poeme din ultimii ani. O dialectică imponderabilă uneşte registrele stilistice, modalitatea de structurare stă sub semnul unei anumite circularităţi a devenirii lirice. Piesele poematice sunt expuse, în exemplaritatea lor de etalon lăuntric, spre a vădi o autonomie a realizării de sine, într-o strălucire pro se, datorată fidelităţii faţă de razele primordiale, nealterate, ale intenţiei iniţiale. Revelatoriu este însuşi titlul, de sorginte biblică, de o deschidere semantică nelimitată.
Tensiunea internă, aproape de implozie, este trăsătura definitorie a universului liric al Constanţei Buzea, unul omogen, în diversitatea lui stilistică şi tematică. O tensiune răbufnind titanic sub smalţul imagistic, dând impresia vieţuirii nedezminţite în preajma unui reactor nuclear ferecat cu graţie şi cu infinite precauţii, izvorâte dintr-o decenţă funciară: „materia sacrificiului şi focul/ naşterea înăuntrul tenebrei/ privirile lîngă ascuns pîndind” (Pelerinaj, 48). Poemul de astăzi exprimă în cheie austeră acelaşi lucru pe care-l evidenţia odinioară imagismul profuz: forţa spirituală croindu-şi drum prin vers, capacitatea viziunii închise în verb de a se decanta lent, de la sine, printr-o depersonalizare fecundă, prin lepădarea de sinele inferior, de ego, în favoarea principiului luminos aflat în clarificare alchimică, fără intervenţia vreunor factori exteriori: „un semn că Dumnezeu/ te părăseşte din iubire/ un semn în care trebuie să suferi/ un înţeles cu sîmburele tare/ eşti singura lui ploaie/ plîngi/ rugîndu-te vei învăţa să chemi/ vei învăţa să ierţi să intri/ vei învăţa să fii primit cu daruri” (Roua plural, 3).
Pentru poetă, rostirea este neobosită investigaţie dramatică, întreprinsă ascensional, în unghiuri insesizabile, în trepte infinitezimale, în raporturi diafane, ce conturează un ermetism foarte personal. Demersul psihanalitic este depăşit, în favoarea unei quête spirituelle, ţinta fiind cu totul alta şi mult mai înaltă decât simplul psihologism: „de-ţi va fi dat să vezi un munte-rege/ venind la tine în statornicie/ fii înţeleptul fără de trufie/ lasă-l de vrea să stea de vrea să plece/ strălucitoarea lui străinătate/ în mintea ta de om trăit la şes/ poţi s-o gîndeşti ca pe un rău ales/ dar n-o apropia de bunătate/ din toate cîte nasc din el imagini/ priveşte frigul liniilor lui/ citeşte-n el ca-n ferecate pagini/ despre sublimul marilor statui/ care umblînd preschimbă în paragini/ sufletul tău sub cerul nimănui” (de-ţi va fi dat să vezi un munte rege).
Protagonistul poemelor este, în pofida raportării la diferite persoane, sufletul, entitate minată de singurătate şi aflată în perpetuă călătorie, dar şi în oculta nemişcare a maturării sale radioactive: „sufletul meu tremură/ în direcţia aştrilor/ ca şi când s-ar grăbi într-acolo/ dar ar vrea amânând să şi rămână/ al meu pururea în acest loc” (Pelerinaj, 107). Eul liric vieţuieşte când claustrat în spaţii nedefinite, în intermundii părăsite de arsura valului infernal, dar încă nevizitate de răcoarea învierii, în „ceaţă, pămînt, mlaştină” (Pelerinaj, 110), când într-un cosmos de simboluri, într-o natură transfigurată, a cărei percepţie nu e livrescă, ci reflectă presimţirea unui fatum. Aici norii, aştrii nu sunt elemente materiale, stihinice. Trecerea lor învălmăşită indică o supunere, o împletitură semantică, o simbolistică interioară: „la unicul lumii intrînd/ noptatici sori-nuferi sori-nouri/ cortegii de stranii ecouri/ sori nordici narcişi navigînd” (cu ochii la cerul de ieri). Nici măcar perdeaua nu fâlfâie întâmplător în poemele Constanţei Buzea, ea revelează, parcă, un semn esenţial multaşteptat, în odaia, care, din microcosmos, devine marele arcan al Lumii: „perdeaua se umflă dinspre amurg/ fereastra se plimbă încet/ de pe un perete pe altul/ sub tîmplă s-a zbătut o venă transparentă, o hieroglifă” (Pelerinaj, 60). Suferinţa se derulează ca rit sacramental, cu accesoriile totdeauna la îndemână, camuflate în cele mai simple obiecte: pâinea, veşmântul de in, cana. Locul predilect al genezei poetice este, de regulă, unul cvasicarceral, în care procesul fatidic îşi urmează, ineluctabil, cursul: „îmi vine să plîng/ şi nu pot să plîng/ să plîng şi să nu fac nimic/ în căsuţa cît litera/ plină de sufletul înecatului” (Pelerinaj, 55). În concentratul vital pur, focul trebuie să-şi desăvârşască lucrarea. De acolo nu răzbat mărturisiri, ci doar mărturia unei febre, spirala unui vortex magmatic, ce nu consimte să devină literă.
În mod paradoxal, poezia Constanţei Buzea, saturată de meditaţia asupra cuvântului (aproape fiecare poem este şi o artă poetică), se sustrage exprimării, spunerea echivalând o ultragiere în plus, o prihănire a unui curs heraclitic ce nu se cuvine a fi deranjat. Există în jurul nucleului referenţial straturi concentrice, cu un rol de protecţie a interiorităţii sacre. Pletora imagistică, luxurianţă înşelătoare, învăluie neantul, suferinţa stagnantă, în spatele ochilor închişi combustia naşte o cenuşă pacifică, un nimb al îndurării divine. În poemele deplinei maturităţi, este valabil şi fenomenul invers: cuvântul contractat substituie o pluralitate de lumi. În câmpul poematic timpurile se intervertesc, devenind valenţe ale unui flux temporal unic: „dacă m-auzi/ ascultă-mă-n trecut” (argint de lacăt). Acum devine atunci, după cum astfel şi altfel decupează acel tipar strîmt unde fiinţa se purifică de ambiguitate: „acea teribilă relaţie/ între astfel şi altfel/ rostirea/ în care ţi-este sete/ să afli dar nu până la capăt (...) în dedublare păcătoasă afli/ averile singurătăţii/ golul în care/ substanţele se amestecă” (Pelerinaj, 36).
O discuţie aparte merită ciclul final, Netrăitele, absent din prima ediţie a volumului, grupaj consistent de poeme, unitar şi plin de o densă atmosferă. El atestă puterea de reînnoire, fără ostentaţie, a poetei, de reinventare a modalităţilor sale expresive, fără a face rabat de la o statornică artă poetică. Prin poemul din incipit (1), veritabilă introducere, dar şi „descântec de nefacere”, se aşază întreg ciclul poematic sub cupola unei clădiri în duh, durată în mireasma păcii lăuntrice. Din ea, fiinţa, vai, trebuie să iasă în forfota lumii, fără să-şi piardă însă aspiraţia dintâi spre spontaneitate, puritate, inocenţă. Invocarea divinităţii e o constantă, calea poetică se mărturiseşte a fi fost cu putinţă doar prin rezistenţa conferită de credinţă: „cum te uiţi Doamne la mine cea nefăcută/ plină de răni şi de păcatul făcutului” (6). Aventura poetică nu e câtuşi de puţin centrifugă, e o „stare pe loc sub care locul/ se risipeşte”, în vreme ce poetul e un „copil fără naştere”: „iertându-mă Tu vei întări/ sub mine locul mie cea fără de folos înainte/ de fapta pornirii”. Splendid acest mod arhaic de a concepe făptuirea poetică! – poetul e acel ins dez-lumit, care se simte tot mai desprins de posesivitate, singurul său „loc”, adică împământenirea, situarea sa în real, prin revendicarea unei poziţii, este poezia, locuire-fără-de-loc, vieţuire întru iluminare, ce invocă binecuvântarea supremă. Restul poemelor purced din această poziţionare privilegiată: „cine se roagă într-adevăr/ dăruite sunt rugile lui cu putere/ (...) m-am rugat şi mi s-a trimis/ şi mi s-au dat în vedenie/ nesecate cuvinte de vis/ transcrierea lor mă ridică/ din amărăciune/ vindecătoare sunt ele/ Dumnezeule din rugăciune/ gura cuvintelor mele/ cele trăite închinate îţi sînt/ în linişte cum se cuvine/ ci netrăitele care vin din cuvânt/ nu le lua de la mine” (7).
Netrăitele au intensitate, forţă fascinatorie, altitudine emoţională şi mentală, construindu-se parcă de la sine, ca joc al dezvăluirii şi al ascunderii, al pătimirii şi al redempţiunii. Într-o lume a deconstrucţiei şi a fragmentarului, Constanţa Buzea îşi face un crez din întoarcerea la sursă, la unitate, pacificând ciclurile existenţei într-un vitraliu eterat şi luminos ce emană distincţie, dar şi o profundă religiozitate. Este mesajul tonic al unui spirit apt să aşeze toate lucrurile vieţii, bune şi rele, sub aripa protectoare a poeziei. De aici emoţia intensă degajată de unele poeme în proză, ce se integrează firesc în filosofia înaltă a ansamblului: dezvăluirile dramatice ale unei copilării chinuite de sărăcie, de traumele refugiului şi ale războiului, de personalitatea aspră a tatălui sunt ritmate poetic, sugerând misterul nedesluşit, în care e greu de disociat net binele de rău, fiecare contribuind la edificarea celuilalt. Memorabilă este poezia 15, cea a înfruntării dintre fiică şi tată, soldată cu uciderea aproape demonstrativă a unei pisici. Câtă fineţe psihologică în frazele aparent obiectualizate: „Din acel/ ceas nenorocit nu m-am mai simţit copil. Îmi/ inventează suplicii. Mă trimite după căderea/ serii să-i cumpăr ţigări. Mă loveşte, dar/ loveşte ca un înfrânt”.
Rostirea poetică îşi revelează rădăcinile adânc înfipte într-un humus al incantaţiei imemoriale – de sorginte fie folclorică, fie arhaic-cărturărească: „Cer de calcar pentru/ blestemat! Apă de uscăciune, lui/ Lumi/ rostogolindu-se, roua să se ascundă de el/ în subţiori, în lăcrimare, în golul ghearelor!” (16). De o certă noutate în creaţia poetei este coabitarea între această rostire litanică şi un grad zero al scriiturii, care alternează: „Departe de mine a mă fi crezut vreodată/ un bun exemplu. ¥in enorm la stările mele/ sterile, la ceasurile când nu pot lucra” (20), spre a integra cu fineţe multiplele – adesea disjunctele – niveluri ale realului: „Stau/ nemişcată în vreme ce un fascicol de raze/ strecurat prin canat se deplasează imperceptibil/ pe covor de-a lungul bridelor. şi trec secole/ până ce lumina alunecă de la cele roşii la/ cele negre. Iar eu am răbdarea şi norocul să/ urmăresc această minune-n odaie.// Sau îmi las sufletul ca o algă în valuri,/ în voia mişcării aerului parfumat dintre două ferestre deschise. Sunetele amplificându-se/ noaptea în linişte, ca şi când ar rămâne un/ gol misterios după o ridicare a lucrurilor la cer” (ibidem). Chipuri din trecut se reanimă: cel al bunicii, al părinţilor, al prietenilor de joacă, al preotului şi, mai pregnant, cel al poetului-copil, unul periculos, pe care „şiretenia îl apără de singurătate” (33), unde prin şiretenie ar trebui să înţelegem fidelitatea faţă de propriul sine. Memoria, preţios dar, este generatoare de poezie, dar şi stimulatoare a răbdării, a înţelepciunii, rodind în rugăciune: „şi îndelung netrăitele tale, cu gloria lor nicăieri,/ cu liniştea lor către nimeni. şi nimănui,/ Aliluia. Amin” (44); „Dar cîtă iluzie pui în efortul de a ascunde./ Viaţa ta a fost în aşa fel condusă,/ că n-ai avut de ales. Şi pînă la urmă/ nici n-ai mai vrut să ai de ales” (48). Iar miniaturi graţioase vin să purifice noxele realului: „ca pentru a înveli în literă îngerească realitatea/ cu practicile ei haotice” (64).
Instantaneele în proză, de o magie intrinsecă, sunt numeroase: cearta dintre părinţi, stinsă prin împăcări pecetluite de măiestria muzicii paterne (69), vacanţele la bunicii de la Mărtineşti, cu scrierea ceremonioasă a unei ilustrate vestitoare (71, 80), primirea unui nume de la copiii din cartier (66), geniul patern al înjurăturii (65), momentul inaugurării jurnalului (68), întâmplările fabuloase din strada Colnicului, fostă Barzelai (81), pomenile oferite săracilor (87-89), pregătirile de Post (92), miracolul repetat al Crăciunului (90, 91, 93, 96, 97).
Cuvintele se succed într-un ritm alert, stenic: „Simt cum îmi scoate la nesfârşit şoşonii,/ hainele groase şi nesuferiţii ciorapi de lînă/ ţurcană, de beteală./ Nuci poleite, stele decupate cu foarfeca” (96), al cărui dinamism ridică lucid cotidianul auster până la starea de puritate. Suferinţa şi bucuria, alăturate, devin expresii ale coeziunii şi ale solidarităţii, de unde sublimul plânsului: „Căinţa-i botez/ şi e punte la cer/ cînd plîng în adîncul prăpastiei/ Cald bobul de lacrimă, unul singur de este,/ el umple tot hăul şi mă ridică pe sărătură,/ şi merg ca Petru pe mare, şi nu mă cufund,/ şi nu mă mai pierd (84).
O cuminţenie de extracţie superioară veghează cu severitate acest cosmos poetic devenit şi cale, şi învăţătură: „Fac parte dintr-o generaţie care a îmbătrânit,/ dar nu s-a maturizat niciodată. Că am supravieţuit/ este, la urma urmei, un miracol, chiar dacă distruşi/ sufleteşte pînă la alienare şi handicap. Copii obosiţi,/ captivi între iluzie şi dezolare, incapabili să uite/ dezastrele semnate apăsat de alţii. Noi nu am trăit/ la capacitatea darurilor noastre. Puţini dintre noi/ se recunosc cu orgoliu învingători” (98). Emoţionantă la culme este afirmarea continuităţii feminine, dintr-o serie practic infinită, a cărei enumerare albă, de o impersonală fadoare, conţine, comprimată simbolic, istoria umanităţii: „Mă regăsesc în poveste împreună cu mama mea, una, cu soacrele mele, două, şi cu bunicile mele, tot două, şi cu străbunicile, patru la număr, şi cu toate strămoaşele ce mi-au amestecat zilele vieţii în fel şi chip, printre mătuşi şi verişoare care au un cuvînt de spus în poveste.// Femei cu care semăn la chip, şi nu numai la chip. Femei de la care moştenesc şi păstrez, sau de la care am învăţat tot ce ştiu. (...) Despre Viaţă şi despre vieţile simple care/ se petrec între iluzorii limite/ numite început şi sfîrşit. Mă simt suma lor,/ în armonie cu lumea, în linişte” (90).
Miracolul poeziei Constanţei Buzea constă în melanjul dintre cuminţenia arhetipală şi curaj, dintre retractilitatea manifestată în exterior şi agitaţia din adâncurile sinelui, dintre captivitate şi conştiinţa predestinării, dintre simplicitate şi extrema ramificaţie speculativă, dintre dilemele intelectuale şi siguranţa credinţei pure. Este formula distinctă, poate unică, prin care poeta se delimitează net în peisajul liricii actuale, dominat de tendinţe centrifugale, de imboldul pierderii în lume, în obiecte, în fapte. Ea ţine cu blândă fermitate hăţurile conştiinţei, ale veghei ziditoare, făcând din discreţie şi modestie o profesiune de credinţă ce nu micşorează perspectiva, ci, dimpotrivă, o amplifică, situând vieţuirea în spaţiul de început al bunei rânduieli cosmice, revelatoare a marilor adevăruri, veşnic statornice. Constanţa Buzea forţează, printr-o rară curăţie a trăirii poetice, deznădejdea, neantul ontologic, să îşi îndeplinească transmutaţia în câmp fertil. Substanţa rezultată, cenuşă translucidă a cunoaşterii, devine sol fertil, destinat a nu mai rodi decât în spirit.
