In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
VIRGIL LEON – DOVEZILE AGONIEI - ION POP De o discreţie ieşită din comun, echinoxistul Virgil Leon (n. 1960) pare a-şi fi programat, cumva, marginalizarea. Cele două cărţi de versuri tipărite până acum, sub titluri simple (Unu, în 1995, 2, în 1999) nereceptate cum s-ar fi cuvenit, la dreapta lor valoare, de o critică neglijentă, sunt, de fapt, suite de secvenţe ale unei ample confesiuni dezabuzate, în care mărturisirea unor stări de spirit şi reflecţia asupra lumii şi a poeziei se conjugă, într-un discurs liber, de un patos abia cenzurat, la care îl obligă, în fond, însăşi tematica meditaţiilor sale. Căci amplele poeme, par a se adresa deopotrivă subiectului liric şi textului său, – expresie a unei grave angajări în actul scrisului. Numai că acest angajament este astfel doar în măsura în care promite o sinceritate deplină a eului ce se confesează, – în rest, conştiinţa precarităţii, şi a subiectului-scriptor, şi a evenimentelor evocate, se asociază cu lipsa de încredere în capacităţile discursului poetic de a le surprinde şi exprima în chip autentic. Scrisul e situat, totuşi, „numai şi numai la sfârşitul săptămânii“, deci într-un moment de fragilă sărbătoare, după ce au fost parcurse „celelalte netrebnice zile“ cu „balans(ul) fioros / deasupra lucrurilor migratoare“. Dar nu e scutit de un accent ironic, fiind definit ca o „călătorie tulburătoare“ şi punere în mişcare a „maşinări(ei) unor fraze duioase“...
Toate atributele devalorizării sunt solicitate în acest discurs oarecum vlăguit şi sceptic, întors către o subiectivitate ostenită, ce cunoaşte, însă, momente de iritare şi de nervozitate provocate tocmai de lipsa de substanţă a realului şi, mai ales, de minciuna discursurilor despre el, înfrumuseţate, pitoreşti, aşezate sub o falsă lumină. Adresându-se sieşi, subiectul poetic vorbeşte despre o aparentă linişte şi eşuare „în golful unei nepătimiri aride“, anulând din principiu orice tentaţie retorică, despre traversarea „caldarâmurilor propriilor cuvinte“ încercând să distingă „cu o clipă mai devreme, / respiraţia / delicată / a morţii“ şi calificând „scrierea poemului“ drept „cea mai lentă sinucidere“.
Înscris pe o linie „bacoviană“, fără a recurge, totuşi, la minimalismul Stanţelor, acest discurs structurat în secvenţe cu versuri scurte ce permit sublinieri şi reluări semnificative, anaforice, chemate să intensifice tensiunea lăuntrică ţinută sub presiune, el vorbeşte despre o funciară singurătate, un sentiment al recluziunii, golului şi absenţei, despre un soi de „sfârşit continuu“, cum numise Ion Caraion agonia lui Bacovia („Sfârşind ( ?) / îţi strigi numele. Şi / strigătul se loveşte / de zidul unei absenţe mute“), într-un spaţiu carceral resimţit în interioritatea rănită, unde sângele e metaforizat, în tradiţie modernistă, drept „clovnul dinăuntru“, „saltimbancul», chiar – cu sinestezii simbolist-expresioniste – „diabolicul / val roşu de râs / din fiinţa îndurerată“, într-o atmosferă hibernală ce se transmite şi verbului poetic : „Dintr-o iarnă într-alta pătrunzi, / ca un deţinut / din altă în altă celulă, într-o / închisoare pustie : / din iarna unui gest / în iarna altui gest, / din iarna unui cuvânt / în iarna / altui cuvânt“.
Miza expresivă majoră rămâne metafora ce punctează din loc în loc confesiunea ori reflecţia nudă, adesea tăioase dincolo de neputinţa mărturisită, cărora li se caută echivalenţe pe măsura gravităţii stării de spirit. Avem de-a face cu variaţiuni pe temele amintite, ce-şi găsesc, de exemplu, expresia sintetică în versurile finale din secţiunea a doua a poemului : „– Oh, lipsă / de concret, de prezenţă : / întâmplările se petrec altundeva, / lumea e transpunere“. Variaţiuni, aşadar, în marginea acestei irealizări a lumii, faţă de care fiinţa stăpânită de o „neputinţă cuprinzătoare“ – excelentă formulă autodefinitorie! – nu găseşte decât false supape în „histrionismul abulic, în / proza lividă a cotidianului“. Acestui histrionism îi aparţine şi expresia poetică, corespunzând unui „şir de substituiri“ – «Vin chemările umbrei, chemările graţiei / Vin reprezentaţiile abile, / cu decoruri de mucava“, menite să disimuleze „terasele / fumegânde, soarele orbitor, claritatea / vinei şi rândurile răsturnate / ale zeţarului suprem, incoerent / pulsând înspre noi, dar / niciodată prea aproape“.
Se poate prevedea imediat, în contrast cu aceste autoiluzionări literare, în universul el însuşi derealizat, afirmarea unei voinţe de autenticitate, de expresie nudă, dezvrăjită, a propriei corporalităţi eliberate de podoabe şi măşti : „Nu mă pot ignora : sunt ceea ce rămâne după / Ştergerea culorilor, a mirosurilor. / Un vas în două teritorii, nedespărţite, acesta eşti, corpule. / Ieşi din vegetaţia muzicală, cu paşii tăi nepreţuiţi, / în care ritmul şi-a lăsat oarbele aşchii“. Este o ipostază ce se asociază firesc cu aspiraţia unei împrospătări a trăirii şi a expresiei ei : „Poate vom renunţa la străzile/ isterizate, poate vom prânzi pe iarba neîncepută“...
Asemenea supoziţii şi proiecte par, în ultimă instanţă, neverosimile, căci discursul poetic problematizează mereu raportul precar dintre real şi imaginar, dintre trăire şi expresia ei, dintre concretul corporalităţii şi abstracţiunea rece şi austeră în principiu, a ideii. „M-ai ademenit cu o lume de animale şi plante / ireale, căzute-n genunchi cu supunere, dar / de ce urletul lor cutremură bolţile? /Cum s-a putut / ca în teritorii abstracte / să ia fiinţă o durere atât de / ascuţită, / cum / s-a putut ca în mijlocul cuvântului / să stea, stingheră, o lacrimă – / ca o stranie mare?“ – se întreabă la un moment dat poetul, pentru a motiva apoi, imediat, recursul la abstracţiune ca o contrapondere la febra organică a eului : „lasă melancolia să invadeze / imprecisele teritorii ale fiinţei îndurerate. / Poate tocmai fiindcă în trupul tău / e arşiţă, / cauţi glaciala puritate a ideii“... Sunt, în fond, nişte autointerogaţii în jurul cărora se construieşte o reflecţie despre facerea poemului, o mică poetică de uz personal, ce nu rămâne decât rareori în planul reflecţiei descărnate, ci balansează spre concreteţea sui generis pe care o poate oferi aproximaţia metaforică sau corelativul obiectiv al stării de spirit. Se vorbeşte, astfel, despre „un nehotărât parfum de fostă şedere, / verdea, milostiva culoare a plictiselii, / spaimele suprapuse ale sufletelor orbecăind în / vidul dintre obiecte, / sobolii subţiri şi reci ai cuvintelor, / galeriile lor vizibile încă în aer“, ori sunt chemaţi „prietenii“ să umple „golurile dintre lucruri : / ce s-ar întâmpla / dacă, mâine, cineva va ciocăni timid / în uşa de aer dintre doi copaci – / şi nimeni nu îi va răspunde.“ Ba, mai mult, în secvenţa următoare, se pune sub semnul îndoielii însăşi inocenţa fenomenului natural („Într-o zi se va vedea / că ploaia nu e numai ploaie /.../ că nici măcar ea / nu e nevinovată . // (Dar toate acestea – / abia când, sus, va fi descoperit / Ochiul.)“. Perspectiva asupra lumii, externe sau lăuntrice, se proiectează, în această situaţie, ca un complex greu discernabil de fapte şi atitudini, sugerând o complexitate, o ambiguitate, pe care numai o supra-conştiinţă le-ar putea, eventual, surprinde în esenţa lor. Numai că o asemenea privire totalizantă şi esenţializatoare rămâne doar în planul proiecţiei ideale, nici eul nu scapă de fapt „histrionismului abulic“, nici „viaţa“ nu se poate sustrage hazardului („Aceasta a fost şi va fi – / viaţa : a nimănui, întâmplătoare“), timpul se desfăşoară dezordonat – „Viitorul : o amintire / incoerentă despre prezent. / Neîmplinirea – silueta scârbei“. „Ficţiunea liniştii eterne“ – ni se mai spune – nu salvează de la „elementara prăbuşire în silă“, nici „limbajul nu e un refugiu inocent“, starea de indecizie nu cunoaşte repaos, în timp ce se impune „Rigiditatea, indecenţa splendorii“. Iar concluzia – ca în secvenţa a doua a poemului – nu poate fi decît un retoric regret, exprimat în versurile deja citate, cu acea „lipsă de prezenţă“ într-o lume care e doar „transpunere“.
Cum se vede, avem de-a face cu o ţesătură discursivă ce nu e deloc simplă, textul se construieşte într-o mişcare de du-te vino între planul reflexiv şi cel imaginativ, între tensiunea spre concentrarea sapienţial-aforistică a „ideii“ şi ramificaţiile ei în realul imaginar/imaginat, unde capacitatea de echivalare şi sugestie plastică a cugetării „po(i)etice“ e mereu demnă de reţinut. Firul roşu al acestei texturi lirico-ideatice pare a fi dat de căutarea obsesivă a unei posibile ordini ultime a expresiei de sine şi a lumii, – „nostalgia câtorva imagini clare , distincte – o decantare a elementelor“, vizând „ochiul poemului perfect“, „încarcerarea“ memoriei care – zice textul –, „cu o cruzime adolescentină, / râde deja în alte odăi, / stăpână pe biografiile mele paralele“... Numeroase figuri ale dezordinii, zarva, isteria zoologică „horcăitul oceanului“, „vibraţia obositoare în aer, / un scârţâit de peniţă fatal“, chiar amintitele „rânduri răsturnate / ale zeţarului suprem, incoerent“, duc toate spre o întrebare limpede formulată, ca aceea din finalul secvenţei a patra : „Urzeală dibace – puzderia întâmplărilor, – cum / să alegi firele privilegiate, fluxul purificator ?». Totul, pe un fundal deceptiv, de neîncredere şi deziluzie, de scepticism şi sentiment al precarităţii eului şi a lumii. Seria variantelor aceleiaşi teme continuă până la sfârşit, – „Voinţa de stabilitate poartă literele fluide, suita / alfabetelor într-o mişcare nevolnică, suspicioasă“, „vacarmul exploziv“, „haotica paginaţie a glasurilor“, ziua care se stinge în „propoziţii abia exprimate“ timpul care „îndrugă verzi şi uscate“, „vestigiile“ ce iau locul „lucrurilor tari“, „ţopăiala satirului, un dans dezaxat“, flacăra mistuind „lemnul fragil“ al paginii – „acest catafalc cu un zeu anesteziat“, – şi toate aproximează, când mai limpede, când mai voalat, aceeaşi stare de spirit unificatoare. În cele din urmă, năzuinţa subiectului-scriptor căutător de ordine şi de armonie le vede sub semn slăbit, dintr-o perspectivă a extenuării fiinţei, a oboselii de a fi : „Chem o lege îngăduitoare, altă textură a / constrângerii, / să mă pot prăbuşi, / să naufragiez într-un peisaj fără cuvinte de ordine. / Rechem un văzduh ocrotitor peste pagina cărţii, / să pot pleca, / să pot să fiu culoarea obosită / în peisajul utopiei celui orb“.
Bacoviana „sfârşeală de nevindecat“ din „jocurile“ existenţei se transmite poemului, „dezastrele absenţei“ la care subiectul declară că consimte „în faţa paginii albe, aproape un giulgiu“ îşi spun cuvântul din nou, nu fără a se marca acea conştiinţă a amintitelor „biografii paralele“ : „dar eu, dincoace, pe terasa umbrită, dar parcă / prizonierul unor smârcuri viclene, / spun că sunt calm, că limba e-nmiresmată / în timp ce cuvinte sinucigaşe asfixiază poemul“. „Biata sintaxă“, care apare la capătul cărţii, incapabilă să asigure o „glorioasă ieşire din scenă“ a „cetitorului“, pune punct lungii meditaţii asupra condiţiei precare a poetului însuşi, care-şi programează un fel de abandon în voia „mumurului universal“, nu fără a cere, însă, controlul scrierii de către o conştiinţă mai exigentă – „urmăreşte cu un calcul lucid şi neutru / ambigua, isterica putere a cuvântului“. Aşa încât detaşarea de agitaţia existenţei apare şi ea ca relativizată, consecinţă a marii oboseli a celui care scrie : „Să nu construieşti decoruri fastidioase, / să nu gâfâi, să nu transpiri, / lasă-te cântat, murmurat : / de ce să te atragă vârtejuri, / când gândul tuturora e o lumină blândă / lăsând în urmă un nor subţire, / o cale lactee în bibliotecă“.
Procentul important de programatism al poemului, atenuat în mare măsură de numeroase metafore sugestive, dar şi de formularea cumva barochizant-manieristă a stratului „aforistic“ al discursului, este contracarat şi de micile poeme de dragoste, de intens şi delicat lirism, care preced secvenţele mari al textului, în chip de introduceri, mijloace de confruntare dintre planul confesiv, liric, al discursului şi cel de „po(i)etică. Problematica de bază rămâne, însă, aceeaşi, a relaţiei ambigue dintre real şi fictiv, dintre concreteţea lumii şi răsfrângerea ei simbolică : „Ea crede că umbra e numai / molatecă absenţă, / sprânceană de vid / şi nu întuneric, întuneric sfios. // Ea nu ştie că umbra subţire / poate ucide aidoma suliţei. // Ea se îndepărtează de straiele / reci ale poemului, / schelăria graţioasă a trupului / vesteşte un edificiu calm. // Şi eu / mângâind dâra albăstruie / lăsată de alice / în aerul de amiază al vânătorii. // Pasărea căzând în somn / peste vânătorii din vis, nemaitrezindu-se, / sunt eu“. Sub semnul iubirii, se poate uita, măcar o clipă, moartea ce „răsfoieşte cărţile“, subiectul îndrăgostit se poate lăsa în voia reveriei în care corporalul şi livrescul comunică osmotic : „continuu să visez / biblioteca fabuloasă / de carne / dulce / foşnitoare / a trupului tău“. Registrul eteric al imaginarului din aceste câteva poeme angajează şi reprezentarea eului ce se confesează, sugerând acelaşi sentiment al fragilităţii fiinţei ca întreaga carte : „Într-o zi mă voi desprinde / cum puful păpădiei, / când sufli, râzând, vara, spre el – /.../ Tu te voi urca, şi atunci, dintr-un autobuz / într-altul, puţin tristă, / Câteva nopţi la rând / vei visa o păpădie miraculoasă, / spre care ai râs, / într-o vară, / spre care-ai suflat, râzând“...
Faţă de acest prim volum, al doilea ar vrea să sugereze o continuitate, o neutră numărătoare a aceloraşi ipostaze şi stări de spirit. Şi chiar este aşa ceva, numai că într-un registru radicalizat al atitudinilor. Structurat din nou în şapte secvenţe, poemul nu mai înscrie, măcar cu titlu de contrast, proiecţia confesiv-lirică a subiectului îndrăgostit, ci se menţine, dincolo de convenţionalele graniţe textuale, în zona aceluiaşi limbaj, de data aceasta exclusiv al notaţiei vituperante la adresa unei realităţi înregistrate în silă (cuvântul revine pe parcurs) şi, simetric, al unei constante, chinuitoare autoflagelări. Poetul face acum un fel de contabilitate de o tăioasă răceală a faptului de viaţă cotidian, evocat nu atât în concretul său material, ci în translaţii metaforic-sapienţiale, care judecă lumea din jur şi pe sine însuşi în raporturile dificile cu ea. Reflecţia asupra spaţiului ficţional-imaginar desfăşurată în prima carte e pusă acum din nou în ecuaţie cu concretul brutal al realului, într-o iniţială situaţie unde medierea mai pare posibilă („Fie ca orgoliul să-şi stâmpere ostentaţia, / simţurile să negocieze un răstimp / un răstimp al pierzaniei / în ierburi euforice“), fără să fie, de fapt, altceva decât expresia slăbiciunii şi inerţiei fiinţei : „Fie ca numele să îşi contemple spectrul, / aducându-ţi aminte că făptura nu-i decât / o boare îngăduită pe şesuri de sulf“. Figurări ale cuminţeniei şi supunerii (un „vânt brutal, devastator“ care „scheaună pe gazon / dinaintea paravanului stropit cu sângele păsării“, apoi, imediat, „pendulul (care) echilibrează mişcările diforme“, „umbra deasupra umbrei“, „amiaza (care-şi) desprinde scheletul din peisaj“ – sugerează aceeaşi derealizare, aceeaşi uitare a vieţii („uit că sunt viu“), sintaxa însăşi a poemului e figurată ca „maşinărie infernală“, „borţoasă (şi) descântându-şi măruntaiele“, întoarsă spre sine, într-un prezent devenit deja amintire şi cu un trecut ce nu mai poate fi definit decât ca „viermuială de vorbe“. De aici, şi sentimentul deposedării de sine a eului („Iar eu – doar / mie nu îmi aparţin“), derivat al bacovianului „tot ce-au voit din mine-au făcut“ : „Pot fi înlocuit cu oricine, / ca pe tabla de şah“... Dar şi supoziţia interogativă a posibilităţii unui alt discurs, al insumisiunii faţă de imaginar, al recuperării unei independenţe ferme : „Idee desfrânată, înfige-te în mineralul / auster : coboară şi aminteşte-ţi, / urcă şi uită“ ; dar, mai ales : „Pot să vă chem cu alt glas / şi / să mă recunoaşteţi ?“.
Alternativa discursului raţional, auster, strict conceptual, e şi ea pusă în discuţie, în sensul necesităţii unei echilibrări cu concretul : – „Ar fi nevoie de gesturi în austeritatea raţiunii , / năluci provocatoare pe pânze / pentru nimenea“, „nume potrivite oricui, neaderente / la spasmul privat“. Ar fi, aşadar, doar o altă manieră de autoînşelare, de trădare a relităţii eului profund, individualizat. Şi totuşi, aspiraţia decis mărturisită este a unei asemenea coagulări de sine în vacarmul şi zarva fragmentelor de existenţă incongruente : „Tânjesc după o economie maximă / de mijloace, care să nu mă omită. / Treizeci de ani : / o bâjbâială, ca-n hipnoză – fiecare / vorbind, înţelegând altceva, / miliarde de proprietari ai insomniei“. Formulare expresivă, dar de maximă ambiguitate : să fie „economia de mijloace“ un alt nume al eliminării individului, o năzuinţă spre anihilarea, de tipul, din nou bacovienelor „chemări de dispariţie“ ? Sau e nevoie ca omisiunea să nu aibă loc , ci subiectul să fie doar servit în procesul închegării de această „economie“ ? – Şi una, şi alta, cum spune dubla deschidere metaforică din versurile imediat următoare : „Un fus umbrit, un fus luminat / torc carnea peste gândire. / Întâmplările continuă în nume“. Sau, mai încolo : „Singurătatea divizîndu-se în litere turbulente“, „Prin aura oboselii trec globuri / de păpădie, într-un şuier de ghilotină / abia disimulat de ore“, „Ieri a trecut pe-aici oţelul : jos / scheaună vreascuri“... Sau : „– Un ochi intolerant se deschide, / nimic nu e omis. / Un ochi binevoitor se închide. / Totul e uitat“... Formulări oximoronice sugerează această răscruce a sensurilor aparent conciliate, rămase însă în tensiune şi ilustrând o viziunea de sceptic-stoic : „vehemenţa supunerii“ spune ceva despre această încordare vie din miezul „cuminţeniei“. În subtextul acestui discurs persistă o stare de inconfort manjior al subiectului, care nu poate nici participa autentic la „zarva“ lumii, nu se poate nici „simplifica“, nu scapă nici „uniformizării“, sau „convenţiei“ care „omite“ subiectul individual, şi, tot aşa, poezia ce ascunde după „ecranul retoric“ confuzia universală.
Cele două cărţi ale lui Virgil Leon produc din abundenţă asemenea dovezi. Ultimele pagini din 2 acumulează mărcile „silei“, ale marginalizării definitive („neşansa de a mă evita definitiv“, „O fetişcană se hlizeşte când trec“, „intensitatea cu care renunţi la tine însuţi“, „contabilul circumstanţelor, gângav, tembel“, cu „identitatea frugală“, „rânjetul fără motiv, destinul fără conţinut“ etc. etc.). Se vor recunoaşte aici filoane prelungite dinspre autorul Stanţelor în lumea noastră, până la „râsul hidos“, cândva „decadentist“, acum revenit în actualitatea considerată cu o privire acut dezvrăjită : „ -Stai în jeţ. / Fii hidos, neutru“... Dinspre numita, în critică, „stenografie a imaginarului“ la Bacovia vine şi notaţia seacă, amară a subiectului ce se vede „desperecheat“, „contabilul circumstanţelor, gângav, tembel“. Eul poetic reintră în familia anonimilor supuşi, cu o formulă cunoscută, unei „servituţi voluntare“. „– Cum mă cheamă ? / Cine / trăncăneşte bazaconii cu fraze / răstălmăcite într-o sintaxă intimidantă ?“ – putem citi spre final. Viaţa pare din nou repovestită eminescian de o străină gură şi ca în „acele poveşti“ ascultate de obosita ureche bacoviană, într-o lume resimţită şi ea ca „un lapsus“. Recapitulările de ipsostaze şi stări din Epilog confinţesc acest univers cu „scenografia zgârcită“, „în hala cenuşie, în instituţia mohorâtă“, sub „ploaia murdară“, „odaia săracă“, „tremurul mărunt al trupului sub pătura aspră“, „trădat şi trădând, ispitit şi ispitind“... E un catalog semnificativ de stări cu patent recunoscut în lirica românească, dar reactualizat credibil şi convingător în versurile de acum, în acest supravegheat discurs confesiv-reflexiv, puternic intelectualizat, în care condiţia omului concret apare agravată în noile circumstanţe, solidară cu cea a poeziei, periclitată de asemenea, neînţeleasă, cu mesajul ei mereu vulnerabil : „Unde se duce febra te-aşteaptă / cineva cu buzele cusute. / Un zeu obedient scuipă-n sânge / batista boţită. / Sub tălpi, ţipă, siluită, o luminiţă / pe care-o trecusem în autobiografie“... În poemele lui Virgil Leon, iese totuşi victorioasă acea „neputinţă cuprinzătoare“ evocată într-o pagină, iar luminiţa trecută în autobiografia elegiacă a eului-scriptor supravieţuieşte, cu un fel de eroism nezgomotos, strivirii şi siluirii.
ION POP
Ion Pop
VIRGIL LEON – DOVEZILE AGONIEI
De o discreţie ieşită din comun, echinoxistul Virgil Leon (n. 1960) pare a-şi fi programat, cumva, marginalizarea. Cele două cărţi de versuri tipărite până acum, sub titluri simple (Unu, în 1995, 2, în 1999) nereceptate cum s-ar fi cuvenit, la dreapta lor valoare, de o critică neglijentă, sunt, de fapt, suite de secvenţe ale unei ample confesiuni dezabuzate, în care mărturisirea unor stări de spirit şi reflecţia asupra lumii şi a poeziei se conjugă, într-un discurs liber, de un patos abia cenzurat, la care îl obligă, în fond, însăşi tematica meditaţiilor sale. Căci amplele poeme, par a se adresa deopotrivă subiectului liric şi textului său, – expresie a unei grave angajări în actul scrisului. Numai că acest angajament este astfel doar în măsura în care promite o sinceritate deplină a eului ce se confesează, – în rest, conştiinţa precarităţii, şi a subiectului-scriptor, şi a evenimentelor evocate, se asociază cu lipsa de încredere în capacităţile discursului poetic de a le surprinde şi exprima în chip autentic. Scrisul e situat, totuşi, „numai şi numai la sfârşitul săptămânii“, deci într-un moment de fragilă sărbătoare, după ce au fost parcurse „celelalte netrebnice zile“ cu „balans(ul) fioros / deasupra lucrurilor migratoare“. Dar nu e scutit de un accent ironic, fiind definit ca o „călătorie tulburătoare“ şi punere în mişcare a „maşinări(ei) unor fraze duioase“...
Toate atributele devalorizării sunt solicitate în acest discurs oarecum vlăguit şi sceptic, întors către o subiectivitate ostenită, ce cunoaşte, însă, momente de iritare şi de nervozitate provocate tocmai de lipsa de substanţă a realului şi, mai ales, de minciuna discursurilor despre el, înfrumuseţate, pitoreşti, aşezate sub o falsă lumină. Adresându-se sieşi, subiectul poetic vorbeşte despre o aparentă linişte şi eşuare „în golful unei nepătimiri aride“, anulând din principiu orice tentaţie retorică, despre traversarea „caldarâmurilor propriilor cuvinte“ încercând să distingă „cu o clipă mai devreme, / respiraţia / delicată / a morţii“ şi calificând „scrierea poemului“ drept „cea mai lentă sinucidere“.
Înscris pe o linie „bacoviană“, fără a recurge, totuşi, la minimalismul Stanţelor, acest discurs structurat în secvenţe cu versuri scurte ce permit sublinieri şi reluări semnificative, anaforice, chemate să intensifice tensiunea lăuntrică ţinută sub presiune, el vorbeşte despre o funciară singurătate, un sentiment al recluziunii, golului şi absenţei, despre un soi de „sfârşit continuu“, cum numise Ion Caraion agonia lui Bacovia („Sfârşind ( ?) / îţi strigi numele. Şi / strigătul se loveşte / de zidul unei absenţe mute“), într-un spaţiu carceral resimţit în interioritatea rănită, unde sângele e metaforizat, în tradiţie modernistă, drept „clovnul dinăuntru“, „saltimbancul», chiar – cu sinestezii simbolist-expresioniste – „diabolicul / val roşu de râs / din fiinţa îndurerată“, într-o atmosferă hibernală ce se transmite şi verbului poetic : „Dintr-o iarnă într-alta pătrunzi, / ca un deţinut / din altă în altă celulă, într-o / închisoare pustie : / din iarna unui gest / în iarna altui gest, / din iarna unui cuvânt / în iarna / altui cuvânt“.
Miza expresivă majoră rămâne metafora ce punctează din loc în loc confesiunea ori reflecţia nudă, adesea tăioase dincolo de neputinţa mărturisită, cărora li se caută echivalenţe pe măsura gravităţii stării de spirit. Avem de-a face cu variaţiuni pe temele amintite, ce-şi găsesc, de exemplu, expresia sintetică în versurile finale din secţiunea a doua a poemului : „– Oh, lipsă / de concret, de prezenţă : / întâmplările se petrec altundeva, / lumea e transpunere“. Variaţiuni, aşadar, în marginea acestei irealizări a lumii, faţă de care fiinţa stăpânită de o „neputinţă cuprinzătoare“ – excelentă formulă autodefinitorie! – nu găseşte decât false supape în „histrionismul abulic, în / proza lividă a cotidianului“. Acestui histrionism îi aparţine şi expresia poetică, corespunzând unui „şir de substituiri“ – «Vin chemările umbrei, chemările graţiei / Vin reprezentaţiile abile, / cu decoruri de mucava“, menite să disimuleze „terasele / fumegânde, soarele orbitor, claritatea / vinei şi rândurile răsturnate / ale zeţarului suprem, incoerent / pulsând înspre noi, dar / niciodată prea aproape“.
Se poate prevedea imediat, în contrast cu aceste autoiluzionări literare, în universul el însuşi derealizat, afirmarea unei voinţe de autenticitate, de expresie nudă, dezvrăjită, a propriei corporalităţi eliberate de podoabe şi măşti : „Nu mă pot ignora : sunt ceea ce rămâne după / Ştergerea culorilor, a mirosurilor. / Un vas în două teritorii, nedespărţite, acesta eşti, corpule. / Ieşi din vegetaţia muzicală, cu paşii tăi nepreţuiţi, / în care ritmul şi-a lăsat oarbele aşchii“. Este o ipostază ce se asociază firesc cu aspiraţia unei împrospătări a trăirii şi a expresiei ei : „Poate vom renunţa la străzile/ isterizate, poate vom prânzi pe iarba neîncepută“...
Asemenea supoziţii şi proiecte par, în ultimă instanţă, neverosimile, căci discursul poetic problematizează mereu raportul precar dintre real şi imaginar, dintre trăire şi expresia ei, dintre concretul corporalităţii şi abstracţiunea rece şi austeră în principiu, a ideii. „M-ai ademenit cu o lume de animale şi plante / ireale, căzute-n genunchi cu supunere, dar / de ce urletul lor cutremură bolţile? /Cum s-a putut / ca în teritorii abstracte / să ia fiinţă o durere atât de / ascuţită, / cum / s-a putut ca în mijlocul cuvântului / să stea, stingheră, o lacrimă – / ca o stranie mare?“ – se întreabă la un moment dat poetul, pentru a motiva apoi, imediat, recursul la abstracţiune ca o contrapondere la febra organică a eului : „lasă melancolia să invadeze / imprecisele teritorii ale fiinţei îndurerate. / Poate tocmai fiindcă în trupul tău / e arşiţă, / cauţi glaciala puritate a ideii“... Sunt, în fond, nişte autointerogaţii în jurul cărora se construieşte o reflecţie despre facerea poemului, o mică poetică de uz personal, ce nu rămâne decât rareori în planul reflecţiei descărnate, ci balansează spre concreteţea sui generis pe care o poate oferi aproximaţia metaforică sau corelativul obiectiv al stării de spirit. Se vorbeşte, astfel, despre „un nehotărât parfum de fostă şedere, / verdea, milostiva culoare a plictiselii, / spaimele suprapuse ale sufletelor orbecăind în / vidul dintre obiecte, / sobolii subţiri şi reci ai cuvintelor, / galeriile lor vizibile încă în aer“, ori sunt chemaţi „prietenii“ să umple „golurile dintre lucruri : / ce s-ar întâmpla / dacă, mâine, cineva va ciocăni timid / în uşa de aer dintre doi copaci – / şi nimeni nu îi va răspunde.“ Ba, mai mult, în secvenţa următoare, se pune sub semnul îndoielii însăşi inocenţa fenomenului natural („Într-o zi se va vedea / că ploaia nu e numai ploaie /.../ că nici măcar ea / nu e nevinovată . // (Dar toate acestea – / abia când, sus, va fi descoperit / Ochiul.)“. Perspectiva asupra lumii, externe sau lăuntrice, se proiectează, în această situaţie, ca un complex greu discernabil de fapte şi atitudini, sugerând o complexitate, o ambiguitate, pe care numai o supra-conştiinţă le-ar putea, eventual, surprinde în esenţa lor. Numai că o asemenea privire totalizantă şi esenţializatoare rămâne doar în planul proiecţiei ideale, nici eul nu scapă de fapt „histrionismului abulic“, nici „viaţa“ nu se poate sustrage hazardului („Aceasta a fost şi va fi – / viaţa : a nimănui, întâmplătoare“), timpul se desfăşoară dezordonat – „Viitorul : o amintire / incoerentă despre prezent. / Neîmplinirea – silueta scârbei“. „Ficţiunea liniştii eterne“ – ni se mai spune – nu salvează de la „elementara prăbuşire în silă“, nici „limbajul nu e un refugiu inocent“, starea de indecizie nu cunoaşte repaos, în timp ce se impune „Rigiditatea, indecenţa splendorii“. Iar concluzia – ca în secvenţa a doua a poemului – nu poate fi decît un retoric regret, exprimat în versurile deja citate, cu acea „lipsă de prezenţă“ într-o lume care e doar „transpunere“.
Cum se vede, avem de-a face cu o ţesătură discursivă ce nu e deloc simplă, textul se construieşte într-o mişcare de du-te vino între planul reflexiv şi cel imaginativ, între tensiunea spre concentrarea sapienţial-aforistică a „ideii“ şi ramificaţiile ei în realul imaginar/imaginat, unde capacitatea de echivalare şi sugestie plastică a cugetării „po(i)etice“ e mereu demnă de reţinut. Firul roşu al acestei texturi lirico-ideatice pare a fi dat de căutarea obsesivă a unei posibile ordini ultime a expresiei de sine şi a lumii, – „nostalgia câtorva imagini clare , distincte – o decantare a elementelor“, vizând „ochiul poemului perfect“, „încarcerarea“ memoriei care – zice textul –, „cu o cruzime adolescentină, / râde deja în alte odăi, / stăpână pe biografiile mele paralele“... Numeroase figuri ale dezordinii, zarva, isteria zoologică „horcăitul oceanului“, „vibraţia obositoare în aer, / un scârţâit de peniţă fatal“, chiar amintitele „rânduri răsturnate / ale zeţarului suprem, incoerent“, duc toate spre o întrebare limpede formulată, ca aceea din finalul secvenţei a patra : „Urzeală dibace – puzderia întâmplărilor, – cum / să alegi firele privilegiate, fluxul purificator ?». Totul, pe un fundal deceptiv, de neîncredere şi deziluzie, de scepticism şi sentiment al precarităţii eului şi a lumii. Seria variantelor aceleiaşi teme continuă până la sfârşit, – „Voinţa de stabilitate poartă literele fluide, suita / alfabetelor într-o mişcare nevolnică, suspicioasă“, „vacarmul exploziv“, „haotica paginaţie a glasurilor“, ziua care se stinge în „propoziţii abia exprimate“ timpul care „îndrugă verzi şi uscate“, „vestigiile“ ce iau locul „lucrurilor tari“, „ţopăiala satirului, un dans dezaxat“, flacăra mistuind „lemnul fragil“ al paginii – „acest catafalc cu un zeu anesteziat“, – şi toate aproximează, când mai limpede, când mai voalat, aceeaşi stare de spirit unificatoare. În cele din urmă, năzuinţa subiectului-scriptor căutător de ordine şi de armonie le vede sub semn slăbit, dintr-o perspectivă a extenuării fiinţei, a oboselii de a fi : „Chem o lege îngăduitoare, altă textură a / constrângerii, / să mă pot prăbuşi, / să naufragiez într-un peisaj fără cuvinte de ordine. / Rechem un văzduh ocrotitor peste pagina cărţii, / să pot pleca, / să pot să fiu culoarea obosită / în peisajul utopiei celui orb“.
Bacoviana „sfârşeală de nevindecat“ din „jocurile“ existenţei se transmite poemului, „dezastrele absenţei“ la care subiectul declară că consimte „în faţa paginii albe, aproape un giulgiu“ îşi spun cuvântul din nou, nu fără a se marca acea conştiinţă a amintitelor „biografii paralele“ : „dar eu, dincoace, pe terasa umbrită, dar parcă / prizonierul unor smârcuri viclene, / spun că sunt calm, că limba e-nmiresmată / în timp ce cuvinte sinucigaşe asfixiază poemul“. „Biata sintaxă“, care apare la capătul cărţii, incapabilă să asigure o „glorioasă ieşire din scenă“ a „cetitorului“, pune punct lungii meditaţii asupra condiţiei precare a poetului însuşi, care-şi programează un fel de abandon în voia „mumurului universal“, nu fără a cere, însă, controlul scrierii de către o conştiinţă mai exigentă – „urmăreşte cu un calcul lucid şi neutru / ambigua, isterica putere a cuvântului“. Aşa încât detaşarea de agitaţia existenţei apare şi ea ca relativizată, consecinţă a marii oboseli a celui care scrie : „Să nu construieşti decoruri fastidioase, / să nu gâfâi, să nu transpiri, / lasă-te cântat, murmurat : / de ce să te atragă vârtejuri, / când gândul tuturora e o lumină blândă / lăsând în urmă un nor subţire, / o cale lactee în bibliotecă“.
Procentul important de programatism al poemului, atenuat în mare măsură de numeroase metafore sugestive, dar şi de formularea cumva barochizant-manieristă a stratului „aforistic“ al discursului, este contracarat şi de micile poeme de dragoste, de intens şi delicat lirism, care preced secvenţele mari al textului, în chip de introduceri, mijloace de confruntare dintre planul confesiv, liric, al discursului şi cel de „po(i)etică. Problematica de bază rămâne, însă, aceeaşi, a relaţiei ambigue dintre real şi fictiv, dintre concreteţea lumii şi răsfrângerea ei simbolică : „Ea crede că umbra e numai / molatecă absenţă, / sprânceană de vid / şi nu întuneric, întuneric sfios. // Ea nu ştie că umbra subţire / poate ucide aidoma suliţei. // Ea se îndepărtează de straiele / reci ale poemului, / schelăria graţioasă a trupului / vesteşte un edificiu calm. // Şi eu / mângâind dâra albăstruie / lăsată de alice / în aerul de amiază al vânătorii. // Pasărea căzând în somn / peste vânătorii din vis, nemaitrezindu-se, / sunt eu“. Sub semnul iubirii, se poate uita, măcar o clipă, moartea ce „răsfoieşte cărţile“, subiectul îndrăgostit se poate lăsa în voia reveriei în care corporalul şi livrescul comunică osmotic : „continuu să visez / biblioteca fabuloasă / de carne / dulce / foşnitoare / a trupului tău“. Registrul eteric al imaginarului din aceste câteva poeme angajează şi reprezentarea eului ce se confesează, sugerând acelaşi sentiment al fragilităţii fiinţei ca întreaga carte : „Într-o zi mă voi desprinde / cum puful păpădiei, / când sufli, râzând, vara, spre el – /.../ Tu te voi urca, şi atunci, dintr-un autobuz / într-altul, puţin tristă, / Câteva nopţi la rând / vei visa o păpădie miraculoasă, / spre care ai râs, / într-o vară, / spre care-ai suflat, râzând“...
Faţă de acest prim volum, al doilea ar vrea să sugereze o continuitate, o neutră numărătoare a aceloraşi ipostaze şi stări de spirit. Şi chiar este aşa ceva, numai că într-un registru radicalizat al atitudinilor. Structurat din nou în şapte secvenţe, poemul nu mai înscrie, măcar cu titlu de contrast, proiecţia confesiv-lirică a subiectului îndrăgostit, ci se menţine, dincolo de convenţionalele graniţe textuale, în zona aceluiaşi limbaj, de data aceasta exclusiv al notaţiei vituperante la adresa unei realităţi înregistrate în silă (cuvântul revine pe parcurs) şi, simetric, al unei constante, chinuitoare autoflagelări. Poetul face acum un fel de contabilitate de o tăioasă răceală a faptului de viaţă cotidian, evocat nu atât în concretul său material, ci în translaţii metaforic-sapienţiale, care judecă lumea din jur şi pe sine însuşi în raporturile dificile cu ea. Reflecţia asupra spaţiului ficţional-imaginar desfăşurată în prima carte e pusă acum din nou în ecuaţie cu concretul brutal al realului, într-o iniţială situaţie unde medierea mai pare posibilă („Fie ca orgoliul să-şi stâmpere ostentaţia, / simţurile să negocieze un răstimp / un răstimp al pierzaniei / în ierburi euforice“), fără să fie, de fapt, altceva decât expresia slăbiciunii şi inerţiei fiinţei : „Fie ca numele să îşi contemple spectrul, / aducându-ţi aminte că făptura nu-i decât / o boare îngăduită pe şesuri de sulf“. Figurări ale cuminţeniei şi supunerii (un „vânt brutal, devastator“ care „scheaună pe gazon / dinaintea paravanului stropit cu sângele păsării“, apoi, imediat, „pendulul (care) echilibrează mişcările diforme“, „umbra deasupra umbrei“, „amiaza (care-şi) desprinde scheletul din peisaj“ – sugerează aceeaşi derealizare, aceeaşi uitare a vieţii („uit că sunt viu“), sintaxa însăşi a poemului e figurată ca „maşinărie infernală“, „borţoasă (şi) descântându-şi măruntaiele“, întoarsă spre sine, într-un prezent devenit deja amintire şi cu un trecut ce nu mai poate fi definit decât ca „viermuială de vorbe“. De aici, şi sentimentul deposedării de sine a eului („Iar eu – doar / mie nu îmi aparţin“), derivat al bacovianului „tot ce-au voit din mine-au făcut“ : „Pot fi înlocuit cu oricine, / ca pe tabla de şah“... Dar şi supoziţia interogativă a posibilităţii unui alt discurs, al insumisiunii faţă de imaginar, al recuperării unei independenţe ferme : „Idee desfrânată, înfige-te în mineralul / auster : coboară şi aminteşte-ţi, / urcă şi uită“ ; dar, mai ales : „Pot să vă chem cu alt glas / şi / să mă recunoaşteţi ?“.
Alternativa discursului raţional, auster, strict conceptual, e şi ea pusă în discuţie, în sensul necesităţii unei echilibrări cu concretul : – „Ar fi nevoie de gesturi în austeritatea raţiunii , / năluci provocatoare pe pânze / pentru nimenea“, „nume potrivite oricui, neaderente / la spasmul privat“. Ar fi, aşadar, doar o altă manieră de autoînşelare, de trădare a relităţii eului profund, individualizat. Şi totuşi, aspiraţia decis mărturisită este a unei asemenea coagulări de sine în vacarmul şi zarva fragmentelor de existenţă incongruente : „Tânjesc după o economie maximă / de mijloace, care să nu mă omită. / Treizeci de ani : / o bâjbâială, ca-n hipnoză – fiecare / vorbind, înţelegând altceva, / miliarde de proprietari ai insomniei“. Formulare expresivă, dar de maximă ambiguitate : să fie „economia de mijloace“ un alt nume al eliminării individului, o năzuinţă spre anihilarea, de tipul, din nou bacovienelor „chemări de dispariţie“ ? Sau e nevoie ca omisiunea să nu aibă loc , ci subiectul să fie doar servit în procesul închegării de această „economie“ ? – Şi una, şi alta, cum spune dubla deschidere metaforică din versurile imediat următoare : „Un fus umbrit, un fus luminat / torc carnea peste gândire. / Întâmplările continuă în nume“. Sau, mai încolo : „Singurătatea divizîndu-se în litere turbulente“, „Prin aura oboselii trec globuri / de păpădie, într-un şuier de ghilotină / abia disimulat de ore“, „Ieri a trecut pe-aici oţelul : jos / scheaună vreascuri“... Sau : „– Un ochi intolerant se deschide, / nimic nu e omis. / Un ochi binevoitor se închide. / Totul e uitat“... Formulări oximoronice sugerează această răscruce a sensurilor aparent conciliate, rămase însă în tensiune şi ilustrând o viziunea de sceptic-stoic : „vehemenţa supunerii“ spune ceva despre această încordare vie din miezul „cuminţeniei“. În subtextul acestui discurs persistă o stare de inconfort manjior al subiectului, care nu poate nici participa autentic la „zarva“ lumii, nu se poate nici „simplifica“, nu scapă nici „uniformizării“, sau „convenţiei“ care „omite“ subiectul individual, şi, tot aşa, poezia ce ascunde după „ecranul retoric“ confuzia universală.
Cele două cărţi ale lui Virgil Leon produc din abundenţă asemenea dovezi. Ultimele pagini din 2 acumulează mărcile „silei“, ale marginalizării definitive („neşansa de a mă evita definitiv“, „O fetişcană se hlizeşte când trec“, „intensitatea cu care renunţi la tine însuţi“, „contabilul circumstanţelor, gângav, tembel“, cu „identitatea frugală“, „rânjetul fără motiv, destinul fără conţinut“ etc. etc.). Se vor recunoaşte aici filoane prelungite dinspre autorul Stanţelor în lumea noastră, până la „râsul hidos“, cândva „decadentist“, acum revenit în actualitatea considerată cu o privire acut dezvrăjită : „ -Stai în jeţ. / Fii hidos, neutru“... Dinspre numita, în critică, „stenografie a imaginarului“ la Bacovia vine şi notaţia seacă, amară a subiectului ce se vede „desperecheat“, „contabilul circumstanţelor, gângav, tembel“. Eul poetic reintră în familia anonimilor supuşi, cu o formulă cunoscută, unei „servituţi voluntare“. „– Cum mă cheamă ? / Cine / trăncăneşte bazaconii cu fraze / răstălmăcite într-o sintaxă intimidantă ?“ – putem citi spre final. Viaţa pare din nou repovestită eminescian de o străină gură şi ca în „acele poveşti“ ascultate de obosita ureche bacoviană, într-o lume resimţită şi ea ca „un lapsus“. Recapitulările de ipsostaze şi stări din Epilog confinţesc acest univers cu „scenografia zgârcită“, „în hala cenuşie, în instituţia mohorâtă“, sub „ploaia murdară“, „odaia săracă“, „tremurul mărunt al trupului sub pătura aspră“, „trădat şi trădând, ispitit şi ispitind“... E un catalog semnificativ de stări cu patent recunoscut în lirica românească, dar reactualizat credibil şi convingător în versurile de acum, în acest supravegheat discurs confesiv-reflexiv, puternic intelectualizat, în care condiţia omului concret apare agravată în noile circumstanţe, solidară cu cea a poeziei, periclitată de asemenea, neînţeleasă, cu mesajul ei mereu vulnerabil : „Unde se duce febra te-aşteaptă / cineva cu buzele cusute. / Un zeu obedient scuipă-n sânge / batista boţită. / Sub tălpi, ţipă, siluită, o luminiţă / pe care-o trecusem în autobiografie“... În poemele lui Virgil Leon, iese totuşi victorioasă acea „neputinţă cuprinzătoare“ evocată într-o pagină, iar luminiţa trecută în autobiografia elegiacă a eului-scriptor supravieţuieşte, cu un fel de eroism nezgomotos, strivirii şi siluirii.
ION POP
Ion Pop
VIRGIL LEON – DOVEZILE AGONIEI
De o discreţie ieşită din comun, echinoxistul Virgil Leon (n. 1960) pare a-şi fi programat, cumva, marginalizarea. Cele două cărţi de versuri tipărite până acum, sub titluri simple (Unu, în 1995, 2, în 1999) nereceptate cum s-ar fi cuvenit, la dreapta lor valoare, de o critică neglijentă, sunt, de fapt, suite de secvenţe ale unei ample confesiuni dezabuzate, în care mărturisirea unor stări de spirit şi reflecţia asupra lumii şi a poeziei se conjugă, într-un discurs liber, de un patos abia cenzurat, la care îl obligă, în fond, însăşi tematica meditaţiilor sale. Căci amplele poeme, par a se adresa deopotrivă subiectului liric şi textului său, – expresie a unei grave angajări în actul scrisului. Numai că acest angajament este astfel doar în măsura în care promite o sinceritate deplină a eului ce se confesează, – în rest, conştiinţa precarităţii, şi a subiectului-scriptor, şi a evenimentelor evocate, se asociază cu lipsa de încredere în capacităţile discursului poetic de a le surprinde şi exprima în chip autentic. Scrisul e situat, totuşi, „numai şi numai la sfârşitul săptămânii“, deci într-un moment de fragilă sărbătoare, după ce au fost parcurse „celelalte netrebnice zile“ cu „balans(ul) fioros / deasupra lucrurilor migratoare“. Dar nu e scutit de un accent ironic, fiind definit ca o „călătorie tulburătoare“ şi punere în mişcare a „maşinări(ei) unor fraze duioase“...
Toate atributele devalorizării sunt solicitate în acest discurs oarecum vlăguit şi sceptic, întors către o subiectivitate ostenită, ce cunoaşte, însă, momente de iritare şi de nervozitate provocate tocmai de lipsa de substanţă a realului şi, mai ales, de minciuna discursurilor despre el, înfrumuseţate, pitoreşti, aşezate sub o falsă lumină. Adresându-se sieşi, subiectul poetic vorbeşte despre o aparentă linişte şi eşuare „în golful unei nepătimiri aride“, anulând din principiu orice tentaţie retorică, despre traversarea „caldarâmurilor propriilor cuvinte“ încercând să distingă „cu o clipă mai devreme, / respiraţia / delicată / a morţii“ şi calificând „scrierea poemului“ drept „cea mai lentă sinucidere“.
Înscris pe o linie „bacoviană“, fără a recurge, totuşi, la minimalismul Stanţelor, acest discurs structurat în secvenţe cu versuri scurte ce permit sublinieri şi reluări semnificative, anaforice, chemate să intensifice tensiunea lăuntrică ţinută sub presiune, el vorbeşte despre o funciară singurătate, un sentiment al recluziunii, golului şi absenţei, despre un soi de „sfârşit continuu“, cum numise Ion Caraion agonia lui Bacovia („Sfârşind ( ?) / îţi strigi numele. Şi / strigătul se loveşte / de zidul unei absenţe mute“), într-un spaţiu carceral resimţit în interioritatea rănită, unde sângele e metaforizat, în tradiţie modernistă, drept „clovnul dinăuntru“, „saltimbancul», chiar – cu sinestezii simbolist-expresioniste – „diabolicul / val roşu de râs / din fiinţa îndurerată“, într-o atmosferă hibernală ce se transmite şi verbului poetic : „Dintr-o iarnă într-alta pătrunzi, / ca un deţinut / din altă în altă celulă, într-o / închisoare pustie : / din iarna unui gest / în iarna altui gest, / din iarna unui cuvânt / în iarna / altui cuvânt“.
Miza expresivă majoră rămâne metafora ce punctează din loc în loc confesiunea ori reflecţia nudă, adesea tăioase dincolo de neputinţa mărturisită, cărora li se caută echivalenţe pe măsura gravităţii stării de spirit. Avem de-a face cu variaţiuni pe temele amintite, ce-şi găsesc, de exemplu, expresia sintetică în versurile finale din secţiunea a doua a poemului : „– Oh, lipsă / de concret, de prezenţă : / întâmplările se petrec altundeva, / lumea e transpunere“. Variaţiuni, aşadar, în marginea acestei irealizări a lumii, faţă de care fiinţa stăpânită de o „neputinţă cuprinzătoare“ – excelentă formulă autodefinitorie! – nu găseşte decât false supape în „histrionismul abulic, în / proza lividă a cotidianului“. Acestui histrionism îi aparţine şi expresia poetică, corespunzând unui „şir de substituiri“ – «Vin chemările umbrei, chemările graţiei / Vin reprezentaţiile abile, / cu decoruri de mucava“, menite să disimuleze „terasele / fumegânde, soarele orbitor, claritatea / vinei şi rândurile răsturnate / ale zeţarului suprem, incoerent / pulsând înspre noi, dar / niciodată prea aproape“.
Se poate prevedea imediat, în contrast cu aceste autoiluzionări literare, în universul el însuşi derealizat, afirmarea unei voinţe de autenticitate, de expresie nudă, dezvrăjită, a propriei corporalităţi eliberate de podoabe şi măşti : „Nu mă pot ignora : sunt ceea ce rămâne după / Ştergerea culorilor, a mirosurilor. / Un vas în două teritorii, nedespărţite, acesta eşti, corpule. / Ieşi din vegetaţia muzicală, cu paşii tăi nepreţuiţi, / în care ritmul şi-a lăsat oarbele aşchii“. Este o ipostază ce se asociază firesc cu aspiraţia unei împrospătări a trăirii şi a expresiei ei : „Poate vom renunţa la străzile/ isterizate, poate vom prânzi pe iarba neîncepută“...
Asemenea supoziţii şi proiecte par, în ultimă instanţă, neverosimile, căci discursul poetic problematizează mereu raportul precar dintre real şi imaginar, dintre trăire şi expresia ei, dintre concretul corporalităţii şi abstracţiunea rece şi austeră în principiu, a ideii. „M-ai ademenit cu o lume de animale şi plante / ireale, căzute-n genunchi cu supunere, dar / de ce urletul lor cutremură bolţile? /Cum s-a putut / ca în teritorii abstracte / să ia fiinţă o durere atât de / ascuţită, / cum / s-a putut ca în mijlocul cuvântului / să stea, stingheră, o lacrimă – / ca o stranie mare?“ – se întreabă la un moment dat poetul, pentru a motiva apoi, imediat, recursul la abstracţiune ca o contrapondere la febra organică a eului : „lasă melancolia să invadeze / imprecisele teritorii ale fiinţei îndurerate. / Poate tocmai fiindcă în trupul tău / e arşiţă, / cauţi glaciala puritate a ideii“... Sunt, în fond, nişte autointerogaţii în jurul cărora se construieşte o reflecţie despre facerea poemului, o mică poetică de uz personal, ce nu rămâne decât rareori în planul reflecţiei descărnate, ci balansează spre concreteţea sui generis pe care o poate oferi aproximaţia metaforică sau corelativul obiectiv al stării de spirit. Se vorbeşte, astfel, despre „un nehotărât parfum de fostă şedere, / verdea, milostiva culoare a plictiselii, / spaimele suprapuse ale sufletelor orbecăind în / vidul dintre obiecte, / sobolii subţiri şi reci ai cuvintelor, / galeriile lor vizibile încă în aer“, ori sunt chemaţi „prietenii“ să umple „golurile dintre lucruri : / ce s-ar întâmpla / dacă, mâine, cineva va ciocăni timid / în uşa de aer dintre doi copaci – / şi nimeni nu îi va răspunde.“ Ba, mai mult, în secvenţa următoare, se pune sub semnul îndoielii însăşi inocenţa fenomenului natural („Într-o zi se va vedea / că ploaia nu e numai ploaie /.../ că nici măcar ea / nu e nevinovată . // (Dar toate acestea – / abia când, sus, va fi descoperit / Ochiul.)“. Perspectiva asupra lumii, externe sau lăuntrice, se proiectează, în această situaţie, ca un complex greu discernabil de fapte şi atitudini, sugerând o complexitate, o ambiguitate, pe care numai o supra-conştiinţă le-ar putea, eventual, surprinde în esenţa lor. Numai că o asemenea privire totalizantă şi esenţializatoare rămâne doar în planul proiecţiei ideale, nici eul nu scapă de fapt „histrionismului abulic“, nici „viaţa“ nu se poate sustrage hazardului („Aceasta a fost şi va fi – / viaţa : a nimănui, întâmplătoare“), timpul se desfăşoară dezordonat – „Viitorul : o amintire / incoerentă despre prezent. / Neîmplinirea – silueta scârbei“. „Ficţiunea liniştii eterne“ – ni se mai spune – nu salvează de la „elementara prăbuşire în silă“, nici „limbajul nu e un refugiu inocent“, starea de indecizie nu cunoaşte repaos, în timp ce se impune „Rigiditatea, indecenţa splendorii“. Iar concluzia – ca în secvenţa a doua a poemului – nu poate fi decît un retoric regret, exprimat în versurile deja citate, cu acea „lipsă de prezenţă“ într-o lume care e doar „transpunere“.
Cum se vede, avem de-a face cu o ţesătură discursivă ce nu e deloc simplă, textul se construieşte într-o mişcare de du-te vino între planul reflexiv şi cel imaginativ, între tensiunea spre concentrarea sapienţial-aforistică a „ideii“ şi ramificaţiile ei în realul imaginar/imaginat, unde capacitatea de echivalare şi sugestie plastică a cugetării „po(i)etice“ e mereu demnă de reţinut. Firul roşu al acestei texturi lirico-ideatice pare a fi dat de căutarea obsesivă a unei posibile ordini ultime a expresiei de sine şi a lumii, – „nostalgia câtorva imagini clare , distincte – o decantare a elementelor“, vizând „ochiul poemului perfect“, „încarcerarea“ memoriei care – zice textul –, „cu o cruzime adolescentină, / râde deja în alte odăi, / stăpână pe biografiile mele paralele“... Numeroase figuri ale dezordinii, zarva, isteria zoologică „horcăitul oceanului“, „vibraţia obositoare în aer, / un scârţâit de peniţă fatal“, chiar amintitele „rânduri răsturnate / ale zeţarului suprem, incoerent“, duc toate spre o întrebare limpede formulată, ca aceea din finalul secvenţei a patra : „Urzeală dibace – puzderia întâmplărilor, – cum / să alegi firele privilegiate, fluxul purificator ?». Totul, pe un fundal deceptiv, de neîncredere şi deziluzie, de scepticism şi sentiment al precarităţii eului şi a lumii. Seria variantelor aceleiaşi teme continuă până la sfârşit, – „Voinţa de stabilitate poartă literele fluide, suita / alfabetelor într-o mişcare nevolnică, suspicioasă“, „vacarmul exploziv“, „haotica paginaţie a glasurilor“, ziua care se stinge în „propoziţii abia exprimate“ timpul care „îndrugă verzi şi uscate“, „vestigiile“ ce iau locul „lucrurilor tari“, „ţopăiala satirului, un dans dezaxat“, flacăra mistuind „lemnul fragil“ al paginii – „acest catafalc cu un zeu anesteziat“, – şi toate aproximează, când mai limpede, când mai voalat, aceeaşi stare de spirit unificatoare. În cele din urmă, năzuinţa subiectului-scriptor căutător de ordine şi de armonie le vede sub semn slăbit, dintr-o perspectivă a extenuării fiinţei, a oboselii de a fi : „Chem o lege îngăduitoare, altă textură a / constrângerii, / să mă pot prăbuşi, / să naufragiez într-un peisaj fără cuvinte de ordine. / Rechem un văzduh ocrotitor peste pagina cărţii, / să pot pleca, / să pot să fiu culoarea obosită / în peisajul utopiei celui orb“.
Bacoviana „sfârşeală de nevindecat“ din „jocurile“ existenţei se transmite poemului, „dezastrele absenţei“ la care subiectul declară că consimte „în faţa paginii albe, aproape un giulgiu“ îşi spun cuvântul din nou, nu fără a se marca acea conştiinţă a amintitelor „biografii paralele“ : „dar eu, dincoace, pe terasa umbrită, dar parcă / prizonierul unor smârcuri viclene, / spun că sunt calm, că limba e-nmiresmată / în timp ce cuvinte sinucigaşe asfixiază poemul“. „Biata sintaxă“, care apare la capătul cărţii, incapabilă să asigure o „glorioasă ieşire din scenă“ a „cetitorului“, pune punct lungii meditaţii asupra condiţiei precare a poetului însuşi, care-şi programează un fel de abandon în voia „mumurului universal“, nu fără a cere, însă, controlul scrierii de către o conştiinţă mai exigentă – „urmăreşte cu un calcul lucid şi neutru / ambigua, isterica putere a cuvântului“. Aşa încât detaşarea de agitaţia existenţei apare şi ea ca relativizată, consecinţă a marii oboseli a celui care scrie : „Să nu construieşti decoruri fastidioase, / să nu gâfâi, să nu transpiri, / lasă-te cântat, murmurat : / de ce să te atragă vârtejuri, / când gândul tuturora e o lumină blândă / lăsând în urmă un nor subţire, / o cale lactee în bibliotecă“.
Procentul important de programatism al poemului, atenuat în mare măsură de numeroase metafore sugestive, dar şi de formularea cumva barochizant-manieristă a stratului „aforistic“ al discursului, este contracarat şi de micile poeme de dragoste, de intens şi delicat lirism, care preced secvenţele mari al textului, în chip de introduceri, mijloace de confruntare dintre planul confesiv, liric, al discursului şi cel de „po(i)etică. Problematica de bază rămâne, însă, aceeaşi, a relaţiei ambigue dintre real şi fictiv, dintre concreteţea lumii şi răsfrângerea ei simbolică : „Ea crede că umbra e numai / molatecă absenţă, / sprânceană de vid / şi nu întuneric, întuneric sfios. // Ea nu ştie că umbra subţire / poate ucide aidoma suliţei. // Ea se îndepărtează de straiele / reci ale poemului, / schelăria graţioasă a trupului / vesteşte un edificiu calm. // Şi eu / mângâind dâra albăstruie / lăsată de alice / în aerul de amiază al vânătorii. // Pasărea căzând în somn / peste vânătorii din vis, nemaitrezindu-se, / sunt eu“. Sub semnul iubirii, se poate uita, măcar o clipă, moartea ce „răsfoieşte cărţile“, subiectul îndrăgostit se poate lăsa în voia reveriei în care corporalul şi livrescul comunică osmotic : „continuu să visez / biblioteca fabuloasă / de carne / dulce / foşnitoare / a trupului tău“. Registrul eteric al imaginarului din aceste câteva poeme angajează şi reprezentarea eului ce se confesează, sugerând acelaşi sentiment al fragilităţii fiinţei ca întreaga carte : „Într-o zi mă voi desprinde / cum puful păpădiei, / când sufli, râzând, vara, spre el – /.../ Tu te voi urca, şi atunci, dintr-un autobuz / într-altul, puţin tristă, / Câteva nopţi la rând / vei visa o păpădie miraculoasă, / spre care ai râs, / într-o vară, / spre care-ai suflat, râzând“...
Faţă de acest prim volum, al doilea ar vrea să sugereze o continuitate, o neutră numărătoare a aceloraşi ipostaze şi stări de spirit. Şi chiar este aşa ceva, numai că într-un registru radicalizat al atitudinilor. Structurat din nou în şapte secvenţe, poemul nu mai înscrie, măcar cu titlu de contrast, proiecţia confesiv-lirică a subiectului îndrăgostit, ci se menţine, dincolo de convenţionalele graniţe textuale, în zona aceluiaşi limbaj, de data aceasta exclusiv al notaţiei vituperante la adresa unei realităţi înregistrate în silă (cuvântul revine pe parcurs) şi, simetric, al unei constante, chinuitoare autoflagelări. Poetul face acum un fel de contabilitate de o tăioasă răceală a faptului de viaţă cotidian, evocat nu atât în concretul său material, ci în translaţii metaforic-sapienţiale, care judecă lumea din jur şi pe sine însuşi în raporturile dificile cu ea. Reflecţia asupra spaţiului ficţional-imaginar desfăşurată în prima carte e pusă acum din nou în ecuaţie cu concretul brutal al realului, într-o iniţială situaţie unde medierea mai pare posibilă („Fie ca orgoliul să-şi stâmpere ostentaţia, / simţurile să negocieze un răstimp / un răstimp al pierzaniei / în ierburi euforice“), fără să fie, de fapt, altceva decât expresia slăbiciunii şi inerţiei fiinţei : „Fie ca numele să îşi contemple spectrul, / aducându-ţi aminte că făptura nu-i decât / o boare îngăduită pe şesuri de sulf“. Figurări ale cuminţeniei şi supunerii (un „vânt brutal, devastator“ care „scheaună pe gazon / dinaintea paravanului stropit cu sângele păsării“, apoi, imediat, „pendulul (care) echilibrează mişcările diforme“, „umbra deasupra umbrei“, „amiaza (care-şi) desprinde scheletul din peisaj“ – sugerează aceeaşi derealizare, aceeaşi uitare a vieţii („uit că sunt viu“), sintaxa însăşi a poemului e figurată ca „maşinărie infernală“, „borţoasă (şi) descântându-şi măruntaiele“, întoarsă spre sine, într-un prezent devenit deja amintire şi cu un trecut ce nu mai poate fi definit decât ca „viermuială de vorbe“. De aici, şi sentimentul deposedării de sine a eului („Iar eu – doar / mie nu îmi aparţin“), derivat al bacovianului „tot ce-au voit din mine-au făcut“ : „Pot fi înlocuit cu oricine, / ca pe tabla de şah“... Dar şi supoziţia interogativă a posibilităţii unui alt discurs, al insumisiunii faţă de imaginar, al recuperării unei independenţe ferme : „Idee desfrânată, înfige-te în mineralul / auster : coboară şi aminteşte-ţi, / urcă şi uită“ ; dar, mai ales : „Pot să vă chem cu alt glas / şi / să mă recunoaşteţi ?“.
Alternativa discursului raţional, auster, strict conceptual, e şi ea pusă în discuţie, în sensul necesităţii unei echilibrări cu concretul : – „Ar fi nevoie de gesturi în austeritatea raţiunii , / năluci provocatoare pe pânze / pentru nimenea“, „nume potrivite oricui, neaderente / la spasmul privat“. Ar fi, aşadar, doar o altă manieră de autoînşelare, de trădare a relităţii eului profund, individualizat. Şi totuşi, aspiraţia decis mărturisită este a unei asemenea coagulări de sine în vacarmul şi zarva fragmentelor de existenţă incongruente : „Tânjesc după o economie maximă / de mijloace, care să nu mă omită. / Treizeci de ani : / o bâjbâială, ca-n hipnoză – fiecare / vorbind, înţelegând altceva, / miliarde de proprietari ai insomniei“. Formulare expresivă, dar de maximă ambiguitate : să fie „economia de mijloace“ un alt nume al eliminării individului, o năzuinţă spre anihilarea, de tipul, din nou bacovienelor „chemări de dispariţie“ ? Sau e nevoie ca omisiunea să nu aibă loc , ci subiectul să fie doar servit în procesul închegării de această „economie“ ? – Şi una, şi alta, cum spune dubla deschidere metaforică din versurile imediat următoare : „Un fus umbrit, un fus luminat / torc carnea peste gândire. / Întâmplările continuă în nume“. Sau, mai încolo : „Singurătatea divizîndu-se în litere turbulente“, „Prin aura oboselii trec globuri / de păpădie, într-un şuier de ghilotină / abia disimulat de ore“, „Ieri a trecut pe-aici oţelul : jos / scheaună vreascuri“... Sau : „– Un ochi intolerant se deschide, / nimic nu e omis. / Un ochi binevoitor se închide. / Totul e uitat“... Formulări oximoronice sugerează această răscruce a sensurilor aparent conciliate, rămase însă în tensiune şi ilustrând o viziunea de sceptic-stoic : „vehemenţa supunerii“ spune ceva despre această încordare vie din miezul „cuminţeniei“. În subtextul acestui discurs persistă o stare de inconfort manjior al subiectului, care nu poate nici participa autentic la „zarva“ lumii, nu se poate nici „simplifica“, nu scapă nici „uniformizării“, sau „convenţiei“ care „omite“ subiectul individual, şi, tot aşa, poezia ce ascunde după „ecranul retoric“ confuzia universală.
Cele două cărţi ale lui Virgil Leon produc din abundenţă asemenea dovezi. Ultimele pagini din 2 acumulează mărcile „silei“, ale marginalizării definitive („neşansa de a mă evita definitiv“, „O fetişcană se hlizeşte când trec“, „intensitatea cu care renunţi la tine însuţi“, „contabilul circumstanţelor, gângav, tembel“, cu „identitatea frugală“, „rânjetul fără motiv, destinul fără conţinut“ etc. etc.). Se vor recunoaşte aici filoane prelungite dinspre autorul Stanţelor în lumea noastră, până la „râsul hidos“, cândva „decadentist“, acum revenit în actualitatea considerată cu o privire acut dezvrăjită : „ -Stai în jeţ. / Fii hidos, neutru“... Dinspre numita, în critică, „stenografie a imaginarului“ la Bacovia vine şi notaţia seacă, amară a subiectului ce se vede „desperecheat“, „contabilul circumstanţelor, gângav, tembel“. Eul poetic reintră în familia anonimilor supuşi, cu o formulă cunoscută, unei „servituţi voluntare“. „– Cum mă cheamă ? / Cine / trăncăneşte bazaconii cu fraze / răstălmăcite într-o sintaxă intimidantă ?“ – putem citi spre final. Viaţa pare din nou repovestită eminescian de o străină gură şi ca în „acele poveşti“ ascultate de obosita ureche bacoviană, într-o lume resimţită şi ea ca „un lapsus“. Recapitulările de ipsostaze şi stări din Epilog confinţesc acest univers cu „scenografia zgârcită“, „în hala cenuşie, în instituţia mohorâtă“, sub „ploaia murdară“, „odaia săracă“, „tremurul mărunt al trupului sub pătura aspră“, „trădat şi trădând, ispitit şi ispitind“... E un catalog semnificativ de stări cu patent recunoscut în lirica românească, dar reactualizat credibil şi convingător în versurile de acum, în acest supravegheat discurs confesiv-reflexiv, puternic intelectualizat, în care condiţia omului concret apare agravată în noile circumstanţe, solidară cu cea a poeziei, periclitată de asemenea, neînţeleasă, cu mesajul ei mereu vulnerabil : „Unde se duce febra te-aşteaptă / cineva cu buzele cusute. / Un zeu obedient scuipă-n sânge / batista boţită. / Sub tălpi, ţipă, siluită, o luminiţă / pe care-o trecusem în autobiografie“... În poemele lui Virgil Leon, iese totuşi victorioasă acea „neputinţă cuprinzătoare“ evocată într-o pagină, iar luminiţa trecută în autobiografia elegiacă a eului-scriptor supravieţuieşte, cu un fel de eroism nezgomotos, strivirii şi siluirii.
ION POP
