In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
UN PUZZLE AL POEZIEI ACTUALE - PAUL ARETZU Deşi pare a scrie fără o ordine riguroasă, prestabilită, criticul şi istoricul literar Dan Cristea este un atent şi rafinat observator al stării literaturii actuale. Se plasează, mai curând, într-o poziţie semicontemplativă, eseistică, textele sale relevând alături de partea exegetică şi voluptatea cititorului subtil. A debutat în 1974 cu volumul Un an de poezie, urmat de Arcadia imaginară, Faptul de a scrie, Versiune şi subversiune – paradoxul autobiografic, Autorul şi ficţiunile eului. Este interesat nu de aspectul descriptiv, definiţional al operelor, ci de procesele complexe care le acţionează.
Recenta carte, Poezia vie (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008), cuprinde douăzeci de eseuri monografice despre poeţi contemporani de formaţii diferite. Ea continuă preocupările celei anterioare, privind multiplele implicări ale eului care (se) scrie, translatate însă din domeniul textelor autobiografice (jurnale), în cel liric: „M-am bazat îndeobşte pe o lectură lentă, pe o lectură din interior, favorabilă nuanţelor, oscilaţiilor şi contradicţiilor, ca şi momentelor forte din textele avute în vedere. S-ar putea depista, în această privinţă, apropieri de ceea ce s-a numit critica conştiinţei, critica simpatetică, critica de identificare, critica imaginarului – printre puţinele moduri de lectură care s-au aplecat, cu folos şi rezultate remarcabile, asupra textelor poeziei moderne”. (Cuvânt înainte). ¥intele ar fi două, una de relevare a mărcilor subiectivismului lucid şi a strategiilor disimulatorii ale eului, explorându-se adâncurile scrierilor, şi alta, care se deduce din prima, de selecţionare a unor autori pe care se mizează, adică a viabililor, indiferent de variabila istorică.
Vrând-nevrând, lista autorilor este parţială, desigur exponenţială, neepuizând însă, nici pe departe, canonul/inventarul referenţialităţilor. Criticul nu-i evaluează axiologic, nici taxonomic, ci dintr-o perspectivă emotivă, percepându-i ca o comunitate poetică, de aplicaţie a unei teoreme. Selecţia porneşte de la motivaţii afective şi de oportunitate metodologică, nefiind nicidecum exclusivistă.
Dan Cristea nu recurge la comentariul complet, scrupulos, ci la focalizări dinamice, la tratări eseistice, abordând opera nu neapărat din centrul ei, ci de undeva de pe margine, pornind de la pretexte aparent minore, dar folosite ca argumente ale eleganţei stilistice. El ocoleşte schematismele, truismele, punând în valoare, prin ingeniozitate, resurse nesesizabile ale inefabilităţii lirice. Tehnica este a decupării, decelării şi procesării unor semnale, motive, simboluri, idei. Orice aspect susceptibil să proligereze este fixat de lentila unui zoom critic. Sunt speculate indicii aparent fără miză. Este simptomatic faptul că obiectul hermeneuticii sale îl constituie scriitorii grei, dificili. Gellu Naum este o adevărată mină în această privinţă, producând referinţe şi contextualizări ingenioase, alchimice, psihanalitice, gnoseologice. Inversarea cronologiei textelor, într-o antologie, declanşază comentarii prodigioase asupra temporalităţii. Deşi urmăreşte gama de funcţionalităţi ale eului, implicat în diferite niveluri de oglindire, tematologic sau gramatologic, narcisism, alienare, alteritate, ludicitate, autoreferenţialitate, cadre temporale, desubiectivizare, pierdere în labirint, în vis, în neant etc., criticul nu procedează secvenţial ci realizează imagini globale ale expresivităţii/subiectivităţii autorilor, apelând la trăsăturile lor reprezentative. În cazul lui Ştefan Augustin Doinaş reflectarea reciprocă dintre poetică (de influenţă valéryană) şi creaţia lirică este relevantă, urmărindu-se gradul de recunoaştere a unor concepte precum impersonalitatea liricii, fiinţa plurală a autorului, însuşirea măştilor (multiple) ale adevărului poetic: „Poet al metamorfozelor fiinţei dedate tentaţiei virtualului nelimitat, Doinaş se dovedeşte, în acelaşi timp, poetul inspirat al spectacolelor grandioase, al genezei şi al apocalipsei, al increatului şi al uzurpării, al clipei şi al eternităţii, al lucrurilor şi al tâlcurilor acestora, al prezenţei şi al absenţei, al marilor aglutinări şi al marilor rupturi.” (p. 26-27). I se adaugă latura heideggeriană, cea tragică, etică. Pe nesimţite, textul critic se converteşte într-unul conclusiv, supoziţiile devin certitudini. Prin seriozitate, prin atenţia distributivă, eseistul este un scrutător, un eu iniţiator, ritualist.
În cazul lui Leonid Dimov este definită caracteristica onirică insolită: deturnarea descrierii şi a naraţiunii, încât să producă o lume ireală, încărcată cu metamorfoze uimitoare, într-un regim al vegherii, „onirismul treziei şi al omului lucid” (p. 36). Se inventariază instrumentarul oniric, preferinţa pentru spaţii construite în detrimentul celor naturale, ocurenţa simbolurilor religioase în contexte urbane, panismul care constă în abundenţă, nostalgia izolării, încurajarea aspectului eterogen, folosirea decupajelor şi a combinărilor de limbă. Iar dintre mijloacele retorice, „colosalul şi minusculul, hiperbola şi litota”, precum şi „figura labirintului, simbol complex şi polisemic, loc germinal unde se întâlnesc problematicul şi derutantul, sexualitatea şi misterul fiinţei.” (p. 41). De altfel, componentele universului dimovian, umor, ironie, senzualităţi inocente, levitaţii, metamorfoze, dualităţi, ispitiri, se pot citi în cod psihanalitic.
Dan Cristea nu abstractizează prea mult, deşi ipoteza de lucru i-o permitea, ci rămâne la humusul textului, la interpretarea evenimentelor dinăuntru, la munca mai determinată de scoliast.
În cazul lui Petre Stoica, mărcile auctorialităţii sunt multitudinea de euri (ludic, fantezist, parodic, autoironic, persiflant, al tăcerilor, al senectuţii), argument al identităţii şi autenticităţii, al prezenţei şi al aproprierii realităţii, perceperea afectivă a obiectelor, a fiinţelor admise în preajmă dintr-o complicitate existenţială, preferinţa pentru simplitate, pentru cunoaşterea senzorială, respingerea indefinibilului.
Criticul, care are obsesia construcţiei, ordonează, reface sistemul – aflat în dezordine estetică, în risipire, caută semnalmente care să redea cursivitate critică discursurilor lirice haotice, repune natura eului literar pe traseele coerenţei. Alteori, disecă până la cel mai neînsemnat semnificat, proiectând totul în semantism critic. Nu divaghează, urmează, fără abateri, traseul demonstraţiei. Poezia lui M. Ivănescu este numită una a contratimpului, a unui livresc dramatizat, a filtrului ironiei şi autoironiei, a introspecţiei şi a recluziunii, a limbajului gestual, a atmosferei (proustiene) a rătăcirii în alcool, a erosului contemplat. Criticul se foloseşte adesea de metoda eşantionului, recunoscând pe texte minimale mărci ale autorului, pe care le extrapolează. Lucid, el apelează la demonstraţii logice, sumative, la deducţie şi inducţie, uneori la forma narativă a discursului.
Dan Cristea ştie să devină cu uşurinţă familiarul autorilor, folosindu-se de diferite procedee ale dialogului analitic, sintetizând concludent: „s-ar putea afirma că poezia Ilenei Mălăncioiu este, în egală măsură, atât o poezie a biograficului transfigurat, cât şi o poezie a visului, a coşmarului şi a ipotezei reverice prin care se prelungesc şi se aprofundează senzaţiile dintâi.” (p. 126). Paradigmele eului şi ale identităţii sunt căutate şi la Virgil Mazilescu: „Poemul este el, poetul” (p. 158). Poezia lui Nicolae Prelipceanu, de austeritate formală, se remarcă prin ironie, inteligenţă, luciditate, ton elegiac, situaţii paradoxale, contemplativitate exploratorie. La Ion Pop, poezia se constituie ca „un univers bine gândit şi solid construit în jurul câtorva simboluri” (p. 176). Solitar, autoanalitic, scriitorul adoptă un ton elegiac „în care intră deopotrivă starea melancolică şi cântărirea lucidă a demersului, nostalgia şi privirea realistă, uimirea şi revenirea la un normal abordabil.” (p. 178).
Cu toate că Dan Cristea pare a şti dinainte ce caută, prezenţa operei este foarte reală, pregnantă. Critica lui combină un apriorism teoretic, metodic, principial, cu datele culese din experienţa directă, particulară. Despre Adrian Popescu: „Celestul, purul, suavul, sacrul – toate acestea sunt, de la început, atributele de căpetenie ale poeziei lui Adrian Popescu, şi, dacă unele cuvinte n-ar fi fost interzise în 1971, anul de debut în volum al poetului, probabil că s-ar fi vorbit, încă de pe atunci, despre un lirism al fervorii şi entuziasmului mistic, scris evident de un homo religiosus.”. (p. 182). Poetul este, de asemenea, un experimentator al călătoriei spirituale.
La Ion Mircea, remarcă diafanitatea, spiritualitatea, evanescenţa, straturile de identităţi depuse într-o istorie a memoriei, alchimii genetice, atracţia pentru regnuri fabuloase, imaginarea unei cosmicităţi osmotice, de lumi amniotice. Dinu Flămând urmează modelul echinoxist, poezia sa constituindu-se ca un senzor sensibil al vremurilor şi al stărilor, configurând mai ales o formă a inaderenţei la lume, sceptică. Lirica lui Gabriel Chifu marchează semne ale expansiunii/multiplicării sau ale comprimării/reducţiei po(i)etice, dar şi ale binarităţilor contradictorii care dramatizează fiinţarea, în cadrul unui scenariu textualist. Traian T. Coşovei este un sentimental ale cărui surse se află într-un trecut care nu vrea să moară, în lumea marginală ori în imaginarul livresc. Cealaltă faţă a sa este autoironică, subminând-o pe prima. Pe traseul spre o poetică puristă, Ion Stratan foloseşte stilul eliptic, ironia, reprobarea realului, textualismul cu tehnicile sale, parodia, ludicul, estomparea autorului, reinventarea poeziei, metapoezia. Poemele Marianei Marin ilustrează felurimi confesive: monologul interior, jurnalul, anamnezele. Bogdan Ghiu ţine un jurnal al scrisului, urmărind obsedant „atât facerea literaturii în sine, cât şi metamorfozele celui care o elaborează ca scriitor.” (p. 258).
Documentată, plină de inteligenţă şi rafinament stilistic, cartea este remarcabilă mai ales pentru exerciţiul propus, implicarea/explicarea subiectivităţii multiple care funcţionează în operă. La Marta Petreu se manifestă eul profund, care exprimă feminitatea autentică, simbolică şi pulsională, celestă şi infernală, adoratoare şi blasfemiatoare, care-şi instituie propria religie, arogându-şi chiar masculinitatea. Poezia lui Marian Drăghici, însoţită de comentarii autoreferenţiale relevante, urmează „un parcurs iniţiatic care îl apropie pe poet de sentimentul religios” (p. 284), asimilând totodată datele unei dramatice biografii, combinate cu viziunea „unei lumi haotice, fragmentare şi fisurate în ea însăşi.” (p. 286). Ioan Es. Pop amestecă geografia derizoriului, a damnării, a recluziunii, cu cea existenţială, profundă, etern tragică.
În final, cartea apare ca una ingenioasă, complexă, a extinderii monologurilor/dialogurilor subiective din textele autorilor, la critic şi la cititori, complinind astfel joncţiunea miraculoasă, mereu înnoită, dintre scris şi citit, desigur, prin înmulţirea eurilor. Este, totodată, o panoramă selectivă a poeziei actuale, depăşind monotonia unor lucrări de rutină, riguroase, propunând, dintr-o poziţie afectiv-stilistică, o viziune perenă.
