Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Proză
 
Eseuri
 
Interviu
 
Ancheta VR
 
Memorii. Amintiri
 
Viaţa literaturii
 
Cronica literară
 
Atitudini
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93
 


Cronica literară
GENERAŢIE PRIN LUSTRAŢIE - NICOLETA SăLCUDEANU
Noua colecţie de scrisori balneare, publicată de Alexandru Muşina (Scrisorile unui geniu balnear. Epistolarul de la Olăneşti, II, Editura Aula, Braşov, 2007), e arondată unei tipologii literare a nemulţumirii şi marginalităţii, aidoma celor din urmă scrieri “deconstructiviste” ale lui Eugen Negrici (din seria “m-am săturat de…”, “Cultură română?” etc.). Ingredientele de bază ale acestui fel de scriere sunt pitorescul, dar şi neglijenţa răspărului, spiritul polemic, dar şi pamfletar, răfuiala, indiferent sub ce înfăţişare s-ar livra aceasta (critică sau istorie literară, epistolar, jurnal etc.), frustrarea. Incandescenţa ei exclude pretenţia oricărui raţionament, a raţiunii chiar, astfel că judecăţile estetice omologabile sau filamentele de rafinare istoric-literară sunt excluse din start, anulate printr-o asertivitate impetuoasă, lată. Enunţ în detrimentul demonstraţiei. O asemenea scriere, deşi reclamă ostentativ axiologia, pretinzând o mai justă organizare a ei, ignoră sectar, prin logică selectivă, informaţia concretă şi completă, cedând efervescenţei şi evanescenţei umorale a subiectivităţii crâncene. Resentimentul nu e, nici el, străin de toate astea. Acest tip de scriere este unul de temperament, cu emergenţă dinspre lobul afectiv nerealizat al atitudinii critice.
Marca Alexandru Muşina se distinge în plus prin optzecitatea şi braşovenitatea răspicată şi orgolioasă, o optzecitate după optzecism. Ca militant fervent şi promotor frenetic, el este un optzecistocentric radical. Prin aceasta, dar şi prin alte calităţi (spirit de iniţiativă, spirit de organizare, ingeniozitate), s-ar fi recomandat, în mod firesc şi natural, în postura de centru de iradiere programatică şi totodată de coagulare a grupării. Miezul dur al optzecismului fiind însă deja saturat, “ideologului” braşovean nu i-a rămas decât consolarea unei marginalităţi inteligente şi ideatic exuberante. Vorbirea la timpul trecut se impune atâta vreme cât optzecism nu mai există şi, dacă ne gândim bine, nici optzecişti. Doar nostalgia grupului poate explica frământările tardive ale eseistului. Stăruirea sub “chepeneag”, după ploaie, este absurdă, iar de n-ar fi patetică, ar fi caraghioasă, trimiţând, prin asociere glumeaţă, la celebra istorioară toscană preluată de Lovinescu de la Gautier, şi la nu mai puţin celebra formulă Chi vuol… Militantismul lui Muşina e o artă în sine, dar una de amorul ei, uluitoare prin caducitatea sa. Optzecism nu mai există, există doar câteva, nu multe, individualităţi pregnante printre care se numără şi epistolierul. Optzecismul n-a fost decât un construct, un artificiu, o convenţie de istorie literară pentru a putea cuprinde şi susţine cumva o generaţie de creaţie cu afinităţi şi idealuri pe cât de arbitrare, pe atât de declarative. Este, din perspectiva zilei de azi, şocant cum se face că de sub o manta ce (ţinută de pe margini, e drept, de critica mai vârstnică) promitea o groază de afinităţi (interese comune de vârstă, de lectură, de teorie, autopromovare şi autodefinire de pe fundamente filosofice noi), au ieşit câteva individualităţi profund divergente estetic, şi acelea, dacă e să aplicăm axiologia, iar nu ideologia, majoritatea, recrutate nu din epicentrul mişcării, ci din periferia acesteia. Ce au în comun, bunăoară, Horia Ursu, Petru Cimpoeşu, Mircea Cărtărescu, Ioan Lăcustă, Ioan Groşan – dacă ne rezumăm doar la proză? De aceea spiritul de generaţie promovat tardiv de A.M. e de un anacronism fermecător şi eroic după război. Este, poate, prin iluzoria masivitate a gregarităţii, şi singura poziţie de pe care polemistul se poate lua la harţă cu înaintemergătorii “eronat” socotiţi drept “canonici”. Războiul generaţionist are nevoie de instrumentalizare, fie şi doar pentru a escamota aspectele mai pragmatice ale dezideraţiei, mai cu seamă când se manifestă la o vârstă nu tocmai juvenilă. Despre o anume puerilitate a gregarităţii optzeciste după optzecism s-ar putea discuta cu folos. Chiar şi demisia ironică din grupare e atinsă de pala aceleiaşi copilăreli. Aşadar, ca să se războiască cu ceea ce socoteşte a fi încremeniri în proiect ale culturii române, A.M. are nevoie, prin adresare şi invocare, de oastea generaţionistă, dar nu numai de ea. Ca să capete întăriri, apelează şi la forţe braşovene sau basarabene ceva mai june, postoptzeciste. Echipa lui Muşina, dacă te iei după criteriile de recrutare, nu şi după valoarea de nediscutat a unora dintre protagonişti, are ceva provincial, are ceva din ceata lui Tandaler, cum singur recunoaşte, cu haz: “Aici ar trebui să mă opresc şi să dau fuguţa să scriu un roman cu personajele, fabuloase: Aurel Pantea, Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu, Gheorghe Ene, Marius Oprea, Virgil Podoabă şi alţii. Nu ştiu câţi scriitori sunt în «lumea literară», dar personaje… mon Dieu!”
Un bun exemplu de partizanat arbitrar şi generaţionism postgeneraţionist este utopia ASPRO. Cum ar fi putut reprezenta o alternativă credibilă o organizaţie fundată pe un principiu de rezervaţie (“s-a dorit nu o concurentă a U.S., ci un alt fel de asociaţie de scriitori, un model de democraţie şi eficienţă. Un mod de a demonstra – noi, optzeciştii – că se poate şi altfel.” s.a.) faţă cu un “sindicat” de breaslă-mamut, ecumenic şi transgeneraţional – bun, rău – cum este USR?! Sunt paradigme antonime. Asaltul la US conţine acelaşi parfum eroi-comic. E ca în bancul cu şoricelul şi elefantul (i se adresează şoricelul elefantului: “–Tropăim, tropăim!?”), nu te poţi substitui unui sistem închegat, nu poţi parveni la ranguri şi dregătorii, funcţii şi premii (adevărata miză, omeneşte vorbind), prin alternativă parodică şi metonimică. Nu poţi opune cătunul metropolei. Ce concurenţă reală, pe piaţa literară, înfruntă un organism ce se gratulează pe sine cu “noi, optzeciştii”? Ce “model de democraţie şi eficienţă” poate fi acela care se autoflatează în perimetrul strict al familiei?
Alexandru Muşina nu este un estet, ci un moralist. Este moralistul generaţiei sale. De aceea a i se reproşa contestarea unor valori imposibil de clintit în acest fel (fără o demonstraţie şi o argumentaţie articulată), şi propunerea altora, cam de raftul doi, atâta vreme cât demersul său e unul strict justiţiar, ar fi o prostie. Ilustrează, şi el, seria “anticomuniştilor postcomunişti”, după o formulare antologică. Vede negru în faţa ochilor când se izbeşte de ideea de “coalaboraţionism” şi, ca să opereze cu mâinile curate, se spală repede, de parcă i-ar fi cerut-o cineva, de adeziunea la Partidul Comunist. După această abluţiune ritualică expiatoare, îşi îndreaptă săgeţile în toate zările, pretinzând, nici mai mult, nici mai puţin, decât lustraţia intelectualilor “colaboraţionişti” (“Afară din cultură pe o perioadă! Lustraţie, stimaţi intelectuali…”) şi “un scurt Purgatoriu (de 20-30 de ani)”!!! O admitem, primim lustraţia, poftim, dar cum s-ar putea ea pune, concret, în aplicare? Prin renunţarea la scris, reconversie, reinventarea cenzurii, interzicerea lui Doinaş din biblioteci, atârnarea tastaturii&penei în cui, prin apelul la pseudonim, schimbarea numelui, travesti-ul, schimbarea de sex, legarea de catarg, plecarea în Nirvana? Cum?! Fiindcă, după cum toată lumea ştie, un scriitor scrie, asta e raţiunea lui de a fi, şi raţiunea asta nu poate fi normată. Dacă n-ar fi o idee hazoasă, ar fi, fără îndoială, una sinistră. Cum ar arăta o lume literară formată, de pildă, numai din cete de optzecişti imaculaţi şi aureolaţi?! Dincolo de faptul că ar fi teribil de plicticoasă, pe cât de aseptică (o lume în care se textuează psalmi către experienţa revelatoare sau se recită din eseurile lui B. Ghiu şi se citează din Gh. Iova), ar fi incredibil de nepopulată. Dar nu e A. M. atât de hain încât să ne impună o distopie atât de seacă. Serios vorbind, ideea e lugubră şi, dacă trecem peste excomunicările din literatură, în comunism, mult prea notorii, e de ajuns să recurgem la un antecedent, considerat de către E. Lovinescu, illo tempore, ca fiind “idiot”, barbar şi primitiv în fond, anume acela de a suspenda, de către noul cârmaci al Fundaţiilor Regale, D. Caracostea, timp de şase luni, “colaborarea la Revista Fundaţiilor Regale a criticilor de formaţiune fie estetizantă, fie liberalizantă până la simpatii faţă de ideologia şi literatura semită. Aceasta până ce directivele noi, care au început să fie date din aprilie 1941, vor fi suficient cunoscute prin revistă”. E vorba de criticii Perpessicius, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, iar măsura venea ca un reflex al acutizării şi instituţionalizării antisemitismului. “Colaboraţionismul” e o monedă cu două feţe, depinde pe ce parte îl priveşti şi din care latură aplici “directivele”. Oricum, intoleranţa politică şi vendeta sunt străine de fibra literaturii, a cărei forţă generativă este doar propria libertate garantată de autonomia esteticului. “Numai lipsa de talent e imorală” afirma, cu dreptate de necombătut, acelaşi E. Lovinescu. Astăzi, cea mai echilibrată, pragmatică şi nepătimaşă atitudine o dovedeşte un critic pasager prin mai multe trecute vieţi şi regimuri, Gabriel Dimisianu. Imunizat la virozele de schimb, deloc viteaz (vitejia în literatură?!), nici înainte, nici după război, îşi aminteşte că generaţia sa nu a polemizat cu cea dinaintea ei pentru simplul fapt că nu avea cu cine. “Cu aceştia nu se puteau angaja polemici pentru că, pur şi simplu, ar fi fost interzise”, aparte precaritatea lor literară. Cei vechi, însă, erau “citiţi cu nesaţ” (Sadoveanu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Camil Petrescu, Vianu, Călinescu, Ralea, Perpessicius, Gala Galaction şi alţii…) “Nu le reproşam «colaboraţionismul», faptul că acceptaseră de la guvernanţii uzurpatori unele demnităţi şi funcţii (nu toţi cei amintiţi), aceasta nu-i cobora în ochii noştri de acolo de unde îi înălţase, în aceiaşi ochi, importanta lor operă literară sau critică. Le observam, desigur, cedările, actele de obedienţă, excesul pus câteodată în conformism, lucruri care ne indispuneau, ne dureau chiar, dar şi înţelegeam că din preţul acesta, plătit de ei, noi trăgeam un folos”. Un folos au tras şi generaţiile mai dinspre noi de la colaboraţionismul unui Ovid. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu sau a unui Miron Radu Paraschivescu. Or fi fost optzeciştii generaţie spontanee? Or fi fost ei imuni la adaptabilitate?
Apoi, ar fi teribil de interesant de aflat – admiţând că optzeciştii sunt departe de a reprezenta o ceată de îngeri aidoma acelora reproduşi în Gândirea – cum ar ieşi optzecismul, trecut, şi el, prin probele inocenţei CNSAS. Cu ce unităţi de măsură se poate măsura colaboraţionismul? Cu ce oca va măsura Alexandru Muşina colaboraţionismul optzecist, când vor ieşi la lumină informatorii generaţiei?! Fiindcă surprize de proporţii va avea, fără îndoială. Optzecismul nu s-a opus regimului, n-a fost o rezervaţie de vergine, nici oază de inocenţă paradisiacă. A trăit tot între noi toţi, mai mari sau mai mici. A măsura cu şublerul vinovăţia de sub dictaturi e o întreprindere anevoioasă, apoi nicidecum literară, unde mai pui că nu e indiferent din ce parte măsori, necum să echivalezi, cu acelaşi instrument, eticul cu esteticul (a se vedea experienţa postbelică franceză). Ar însemna ca, în virtutea lustraţiei literare, Alexandru Muşina însuşi să ispăşească, prin lipsa din literatura română, nu 20-30, dar vreo cinci ani măcar, pentru stupidul motiv că şi-a dat adeziunea la P.C.R. Sau să aibă ca singură perspectivă o literatură lipsită de suprafaţă şi relief, dar lustrată.
Deşi înfăşurat în cea mai vioaie acidulaţie intelectuală şi vălătuci de farmec şi haz, epistolarul de la Olăneşti e unul cătrănit, nerealist şi pe măsură otrăvit. Un nostalgic furios, Muşina.

NICOLETA SĂLCUDEANU



Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram