|
| Cronici |
RADU MAREŞ, ECLUZA - CONSTANTIN PRICOP
Cîteva comentarii apărute în revistele culturale şi în ziare după publicarea romanului Ecluza (Editura „Aula”, 2006) atrag atenţia prin nefirescul unor concluzii – pe marginea unei scrieri lipsite, altfel, de complicaţii. Interpretările extravagante par a fi datorate opacizării unor realităţi altădată „de la sine înţelese”. De pildă, diferenţele dintre „generaţia” 60 şi „promoţia” 70. Generaţia 60 a impus în literatura română, cum se ştie, un nivel estetic remarcabil – premisă necesară ridicării unei literaturi autentice. Mutaţiile din acei ani au fost consecinţa unei reorientări în politica puterii comuniste. Încă o imixtiune a politicului în literatură care, chiar dacă pozitivă, de această dată, a denaturat din nou mecanismele fireşti ale vieţii literare. În Literatura română postbelică, vol. 1, am vorbit despre condiţiile speciale ale afirmării generaţiei 60. Tinerii şi mai puţin tinerii autori apăruţi în anii 60 n-au avut în faţa lor o generaţie de scriitori autentici, care să se fi impus prin merite artistice. Obedienţii realismului socialist, pe care anterioara facţiune a puterii comuniste îi cocoţase pe podiumul vieţii literare, erau lăsaţi acum din braţe de noua conducere socialistă. După un prim moment ezitant, generaţia nouă, care caută să „normalizeze”, prinde viteză, fără vreo opoziţie serioasă. Cu totul alta devenea situaţia scriitorilor din „valul” imediat următor, din anii 70 – pe care unii istorici literari nici nu-l mai disting de masiva grupare a generaţiei 60. Autorii care alcătuiau „valul 70” trebuiau să-i concureze pe scriitorii generaţiei 60, să se impună în faţa acestora prin iniţiative literare diferenţiate. Dacă poeţii şi prozatorii generaţiei 60 reinventaseră, pentru literatura română, aspectele majore, grave ale artei cuvîntului, reinstalaseră pe frontispiciul literaturii române genuri, teme, procedee care fuseseră scoase din circulaţie de realismul socialist, autorii din valul 70 nu mai aveau de acoperit un larg orizont nepopulat. La cei din al doilea lot al generaţiei 60 începuse să-şi facă loc ironia, ludicul, celor din anii 70 rămînîndu-le să aprofundeze, să amplifice importanţa nuanţelor, să rafineze suplimentar – să propună ceva diferit de ceea ce realizaseră predecesorii. Mare parte din reprezentanţii promoţiei 70 – poeţi şi prozatori în egală măsură – îşi asumau o altă miză. Interesul lor mergea către literatura care se naşte din literatură, către limbaj ca sursă a realităţilor literare. Să nu uităm că ne aflăm în anii textualismului, structuralismului ş.a.m.d. Chiar dacă nu se arătau neapărat interesaţi de experienţele extreme ale textualismului, trasate în epocă de „prozele” unui Philippe Sollers, de pildă, din Tel Quel – ideile „textului care se scrie singur”, care comunică, fără vreo intervenţie exterioară, cu alte texte, neglijînd autorul, receptorul, contextul etc., erau familiare beletriştilor noştri de atunci. Mulţi scriitori din promoţia 70 păreau dedicaţi unui minimalism plin de promisiuni. Este unul din motivele pentru care contribuţia artistică a promoţiei 70 se arată mai puţin spectaculoasă decît aceea a generaţiei 60, care reinventa literatura adevărată pe un teren vast, eliberat prin eficiente demolări oficiale. Livreşti, cu un suflu mai puţin eroic, cei din anii 70 îşi concentrează energiile creatoare asupra textului, asupra nuanţelor, a jumătăţilor de ton. Noii scriitori de atunci erau mai puţin puşi în evidenţă şi pentru că criticii importanţi ai momentului aparţineau generaţiei 60. Altfel, ca valoare, mulţi reprezentanţi ai promoţiei 70 sînt cel puţin egalii vedetelor mediatizatei generaţii precedente sau ai generaţiei care îi succede, intens popularizată şi aceasta. La cei mai buni reprezentanţi ai promoţiei aflăm o conştiinţă a artei literare profundă şi generoasă. Alt motiv pentru care despre acest contingent de scriitori, serioşi şi discreţi, nu s-a vorbit cît s-ar fi cuvenit e şi acela că, atunci cînd opera lor, care a crescut mai lent şi fără alămuri publicitare, a început să capete consistenţă, a apărut la orizont mult mai vocala generaţie 80, urmată de promoţii din ce în ce mai guralive. Dar cărţile autorilor anilor 70 (şi cele pe care le vor mai scrie aceia dintre ei care mai sînt în stare să o facă) ar trebui redescoperite (sau, abia acum, descoperite) pentru că ele constituie un capitol important, viabil, în bună parte, şi astăzi, al literaturii române postbelice. Reprezentanţii promoţiei 70 sînt „artişti ai cuvîntului” în sensul cel mai adecvat al acestei sintagme. çntîlnim în scrisul lor opera care se naşte pe măsură ce este scrisă, pe măsură ce este citită, din cuvînt adăugat celorlalte cuvinte…
Hazardul editorial ne oferă o probă irefutabilă privind condiţia scriiturii romaneşti la Radu Mareş. În 2002 autorul publica Anul trecut în Calabria, un interesant reportaj (cartea s-a bucurat, de altfel, de o primire generoasă) despre lumea acelei zone geografice cu nume sonor şi cu obiceiuri impresionante. Reportajul, ca gen, nu e o descoperire tîrzie a prozatorului – în tinereţe l-a cultivat de asemenea, nu numai pentru că trebuia să o facă în ipostaza de ziarist la un cotidian judeţean, ci şi din reală vocaţie. Reportajul calabrez ne pune în faţa unui cu totul alt tip de scriitură decît acela din romane. Urmăriţi ritmul prozei din această carte. Rapid, fără oprelişti, în tempoul plimbării unui privitor printr-o lume spectaculoasă. Scrisul martorului foloseşte exclusiv „relatării” unor „conţinuturi” atractive în sine. Scriitura din Ecluza se caracterizează, s-a relevat deja, printr-un ritm, deliberat, extrem de lent, o frază întoarsă asupra ei înseşi, într-o circularitate căutată, cu o „întîrziere” permanentă, sistematică – dezvăluind accentele romanelor sale şi ale altor prozatori din promoţia 70. Modul de a scrie romane e cu totul altul decât acela din reportaje… Nici „realismul” ficţiunii (pentru că este vorba, totuşi, despre realism) nu are nimic în comun cu acela al dărilor de seamă privitoare la ce se vede de jur împrejur. Lumea din Ecluza prezintă, în fapt, o zonă mai puţin cunoscută şi mai puţin recunoscută a romanului românesc. La fel ca în cărţile anterioare ale lui Radu Mareş, începînd chiar cu romanul de debut, Anna sau pasărea paradisului (1972), în Ecluza poate fi descoperită ţesătura, aproape palpabilă, prin care limbajul dă naştere structurii ficţionale. I s-au recunoscut lui Radu Mareş, şi în legătură cu Ecluza, „merite stilistice”. Dar a vorbi despre stil ca despre un soi de hîrtie de împachetat în care este vîndut „conţinutul” romanului însemnă şi a nu percepe adecvat romanul lui Radu Mareş, dar şi a nu înţelege esenţa literaturii moderne. Pentru că „forma” este exact ceea ce romanul spune. De oriunde din această carte se pot extrage pasaje care să probeze consistenţa discursului. „După primele ploi reci de toamnă urmase bruma şi imediat după asta nopţile se umpluseră de un continuu fîşîit metalic, ca şi cum cineva ar fi întors filele unei cărţi uriaşe: cădeau lent spre pămînt, într-o cernere muzicală, pe o singură notă, frunzele nucului geamăn de sub fereastra atelierului. /…/ Cînd era lună plină, se încăierau cîinii din curţile cartierului: vacarm feroce, ca într-o cutie de rezonanţă. Adormea iarăşi în cele din urmă însă cu ochiul de veghe rămas deschis şi în somn, oricît ar fi fost de profund, simţea cum corpul său caută, bîjbîie, cu nelinişte tot mai mare. Liz apărea astfel – deşi alungată imediat – ca absenţă.” (362) O descriere puternic sugestivă, lipsită totodată de orice tendinţă de calofilie. Privitor la personaje – un roman nu se realizează fără personaje – ele nu constituie centrul de greutate al romanului. Tehnica în care sînt realizate este una hibridă. De o parte descriere din exterior, „cinematografică”, „behavioristă”. Comportamentism. De cealaltă, investigaţie psihologică prin imersiune în mintea personajelor – după binecunoscutul model al autorului omniscient şi omnipotent. çn calitate de observator al psihologiilor autorul dă dovadă nu o dată de subtilitatea marilor romancieri analişti – fără a insista însă în această direcţie. Un spirit de analiză pătrunzător urmăreşte mecanismele gîndirii individuale plasată în contextul social, specific, al epocii. Sînt invocate chiar „psihologii” caracteristice acelei lumi, dovedind o înţelegere „din interior” a vieţii din acele timpuri, cu atitudini specifice, rezultatului dresajului în masă. Am putea aminti apărarea pe care şi-o construiau personajele de o oarecare complexitate – cum ar fi acea „absenţă” practicată de participanţii la lungile şedinţe specifice epocii, indivizii care se refugiau în imaginar, într-un soi de autohipnoză, trecînd „pe pilot automat” pentru a se apăra de revărsarea tonelor de plictiseală…
Ceea ce poate alimenta ideea că Radu Mareş ar „descrie” ultimii ani ai perioadei comuniste, cum se insistă în recenziile invocate la începutul acestor rînduri, e coincidenţa, căutată sau pur şi simplu datorată accidentului, între modul său de a scrie, de a concepe literatura şi caracteristicile lumii sub dictatură. Societatea comunistă era una egală, „plată”, fără nimic spectaculos. Binele şi răul funcţionau într-un plan artificial, paralel cu normalitatea. Prin falsificarea reacţiilor sociale fireşti se crea o grilă pe suportul unui rău general. O lume de umbre devenea soclul unei boli spirituale. Nici din punctul de vedere al structurii colectivelor nu se întîmpla ceva special, traiectoriile indivizilor erau consecvent contrafăcute; nimic nu se realiza după valoarea individului, după semnificaţia sa unică, ci doar după gradul de supunere, de oportunism, după „pile” etc. Sub comunism evoluţiile sociale deveniseră amorfe, reducîndu-se la o ţesătură de falsuri. Lumea din roman se poate reduce fără explicaţii inutile la această realitate liniară, care, în „subteranele” romanului, corespunde unui tip de scriitură, unui tip de construcţie epică. Personajele se „realizează” într-un orizont al limitărilor acceptate – doar atît permitea epoca. Orice formă de asociere care putea să scape controlului oficialităţilor era văzută ca acţiune… duşmănoasă. çn asemenea condiţii grupurile sociale nu se organizau decît cu restricţii stricte – microbişti de fotbal, pescari amatori, vilegiaturişti „prin sindicat” etc. Un studiu de sociologie ar putea identifica în romanele epocii această monotonie socială şi individuală. Personajele din Ecluza alcătuiesc un grup de intelectuali caracteristic pentru limitele comunismului birocratic, care cuantifică lumea după o formulă – sugerată, încă o dată, de acel discurs lent, alcătuit din tuşe minuscule, adăugate cu obstinaţie. Universul minimalist „prezentat” în roman este rezultatul elaborării unei scriituri specifice. Radu Mareş creează un univers al personajelor compatibil cu scriitura sa elaborată, întoarsă doar spre ea însăşi, compulsînd detalii. Prozatorul aduce în scenă personaje – dar şi lumea în care aceste personaje evoluează. Încă o dată prevalează scriitura, nu latura documentară. Nu prezentarea ultimilor ani ai dictaturii comuniste, cum susţin acei recenzenţi, este ţinta scriitorului Ecluzei, ci plăcerea de a ridica, din cuvinte, lumea ficţională. E adevărat că etalarea acestui orizont poate să pară recunoaştere a unei înfrîngeri sociale. Dar, încă o dată, scriitorul nu „redă”, nu „reflectă” – el creează prin intermediul cuvîntului şi e de mirare că aceste evidenţe, uşor de decelat, au fost trecute cu vederea atunci cînd s-a accentuat latura „documentară” a romanului. Majoritatea comentariilor au observat de îndată ritmul lent al naraţiunii – dar acest lucru a fost văzut ca un element extern, ca o insuficienţă a instrumentului de prezentare – un minus sau o curiozitate. Or, această lentoare, această întîrziere ţine de esenţa naraţiunii, cum subliniaseră formaliştii ruşi, cu Şklovski în frunte. Lumea de dincolo de vălul cuvintelor este creaţia acestui ritm… Mareş e mai aproape de „le plaisir du texte” decît de creatorii de fresce sociale. Lumea acelor ani îl ajută să-şi materializeze suflul literar. Relaţia dintre lumea prinsă în ţesătura textului şi esenţa acestei ţesături e, fără îndoială, complexă, cu multiple corespondenţe şi determinări reciproce. Realizînd textul, autorul ajunge fără ezitare la umanitatea corespunzătoare acestuia. şi, pentru că socialul nu e, în cazul romancierului, o sursă epică suficientă, autorul caută o asemenea sursă şi în alte zone. Personalitatea culturală a provinciilor româneşti ar putea fi un astfel de domeniu. Pînă acum ea nu s-a regăsit prea des în romane. Dar autorul, dovedind încă o dată un acut simţ de observaţie, nu urmăreşte consecvent şi nu insistă nici în această direcţie. Moldovenii, ardelenii, muntenii rămîn, ca şi pînă acum, palid reprezentaţi în romane ca grupuri cu obiceiuri distincte, producătoare de impacturi în spaţiul operelor de ficţiune.
O mostră de calitate pentru spiritul promoţiei 70, Ecluza este un roman al ultimilor ani de comunism doar în măsura în care un anumit tip de scriitură, stăpînită cu virtuozitate de Radu Mareş, se sincronizează cu lumea acelor ani. A fost, în epocă, o modalitate de a crea opere de ficţiune în limitele adevărului.
Constantin Pricop
|
|
|
|
|
|
|
