|
| Cronici |
ÎN LUMEA PARADOXULUI CU BOGDAN GHIU - VIORICA RăDUţă
Volumul lui Bogdan Ghiu, Eu(l) artistul. Viaţa după supravieţuire, Cartea Românească, 2008, colecţia Performa, pe care o şi „iniţiază”, invită la o etică a privirii/ viziunii asupra lumii, aflată în criză de obiect, subiect şi de toţi multiplii săi. E o provocare la „exorcism” prin artă tocmai în stadiul recent al anxietăţilor noastre culturale, existenţiale etc. De pe poziţia, cu totul nouă, a celui trecut, metaforic, de apocalipsă, experimentatul poet şi virtuos eseist consumă/ mânuieşte „rostirea” pe momente expoziţionale, pe tranşe tematice fierbinţi despre actualitatea cea mediatizată la interiorul ei exteriorizat, falsificată, echipată mecanic, vizuală foarte. Autorul îşi bazează demonstraţiile pe o documentaţie ruminată, selectată după pluralităţile noastre gata să pulverizeze umanul, şi arta, tocmai când manifestările acestora sunt mai vizibile, paradoxal…nude. Dar din acest punct intervine predicţia, Arta ca ieşire din noul labirint, cu punctul său ucigaş adus de nivelare, goliciune, de vremuri şi oameni puse/ puşi, parcă, pe tarabă, într-o alteritate deplină. Paradoxul, care e figura din adânc a eseurilor lui Bogdan Ghiu, vizează o nouă identitate a lumii, contemporaneităţii, prin re-figurarea artei, după a ei des şi, mai grav, de-figurare, cum sunt cu măsură distribuite argumentele, documentele şi momentele, „expunerile” de viaţă-artă, în acest „macroeseu” compus din figuri ale post-umanului dezarticulat, dar mereu cu un pas pe cale, totuşi. Cea artistică, fireşte, după ce viaţa a confiscat arta, a metalizat-o, vizualizat-o, falsificat-o, ş. a. m. d., până la auto-desfiinţare.
Argumentaţia nevoii de supra-vieţuire, după apocalipsa etică şi estetică totodată, vine dinăuntrul materialelor, vieţii artiste, vizate în multiplul lor, de la expoziţii sau anti-expoziţii, să zicem, la site-uri demne de consultat, de la cărţile-ecou în lumea actuală (a formei în deformare; unde e Baltrusaitis!?) la kitschul de toate tipurile, adevărata stare apocaliptică. În fine, tot demersul eseistic, ale cărui capitole au savoarea livrescului, poeziei, loviturilor seci dar şi umoristice, caută funcţiile mai noi ale „supravieţuirii” după postmodernitate, într-un limbaj specializat, care uimeşte prin calitate, proprietate, compunere şi descompunere, nu la nivelul rostitului, ci rostirii, ultimative şi predictive, parcă. Volumul trebuie parcurs după ce tradiţia formaliştilor a fost consumată şi asumată.
Estetica acestei poziţionări („postapocaliptice”) este cheia. Arta, cea înglobată în pântecul consumist, maşinist, expus, excitat etc. al actualităţii, e trasă spre o disciplin(at)ă etică, unde se îmbină multiplul comun, al vieţuirii „împreună”, cu subiectul unic, umanul, neutralizat tocmai prin artistic, cel aşezat la supra-faţă prin vizibilitatea, plastifierea excesivă, alteritate, în fond, a omului…recent în postmodernitatea care stă să moară, de fapt. Ceea ce se vede afară şi înăuntru e un non-loc, o golire de fiinţă şi apartenenţă a umanului devenit excesiv, aleatoriu, „hiperuman”.
Studiul pe bucăţi eseistice distribuite în ritm alert propune exorcizarea postmodernităţii prin re-figurarea Artei, pe calea paradoxală a re-interiorizării, a reinstalării funcţiei sale magice. Excepţionalul capitol Omul invizibil este un exemplu de cum preumblă Bogdan Ghiu subiectul pornografie, de pildă, egal vizibilitate extremă, ca stare kitsch actuală, în care se manifestă dramatica nevoinţă de „invizibil”, de frumos, în fond, cel anulat prin vertijul de…vizibilitate, echipare, trans-gresare mecanică a umanului.
Nu numai tema, cu capetele ei compuse anamorfotic în oglinzi, reflexii şi reflecţii înşelătoare, duble, ş. a. m. d., ci întregul discurs devin paradoxale (provocatoare). Arta “recentă” , singura soluţie după „apocalipsa” nouă apropiată, e vizată ca singura cu funcţie făcătoare, prin nevoia de subiect multiplu, în identitate, însă, pe care nu şi-o mai ascunde (deşi este o trăsătură a omului arhaic, semnal Gilbert Durand). Doar că autorul eseului multiform, cu evidente posibilităţi de continuare a temelor/ nevoinţelor actuale, trece omul prin apocalipsa deja “pe/ trecută”. De fapt, îl trans-gresează dincolo de Sisif. Astfel, multiplul trebuie re-funcţionat ca să compună, re-figureze noua stare, certificare, a umanului.
Studiul este multiplu, şi stilistic, şi ca viziune. Asta pentru că autorul e poet la fundamentele gândirii sale, dar şi un specializat teoretician, un consumator de artă şi de…viaţă deopotrivă, aţintit la subiectul său, preumblat şi cu notări urgente, ritmate, sacadate, vizionare. Iar virtuozitatea stilistică este cea care conduce la o compoziţie cu multe braţe în stabilirea noii psihologii a vieţii de azi, prea „artiste” ca să nu se fi distrus şi funcţia primă, magia, substanţa. Dar eşecul dat de trans-urile de suprafaţă a lumii, care-şi trăieşte un moment artistic pulverizat, nu exclude, şi aici e paradoxul, re-facerea pe dedesubt, dinăuntru. Interiorul, substanţializarea sunt de atins prin re-inventare, prin artă, cum argumentează autorul după, nu întâmplător, Originea lumii, cea vizionată şi interpretată în tot… comportamentul, amplasamentul din jur, al unui Courbet, luat ca exemplu de recuperare (interiorizare). Alte expoziţii, la care a fost cu toate simţurile lucide ca… spiritul, aş spune, luciditatea critică, devin subiecte artizanale într-un… artizanat al vieţii, care trebuie trezită la nevoia şi o altfel de dorinţă, de reasamblat, interiorizat, „demaşinizat”, „dediabolizat” etc.
Arta, în viziunea lui Bogdan Ghiu, ar trebui sa recupereze ceea ce s-a pierdut prin… arta vieţii, dacă se poate spune astfel, din moment ce esteticul a fost atât de înglobat în modul nostru falsificat, plastifiat, uniformizat, echipat „tehnologic” şi ultravizibil, de a fi.
Comportamental recent, al de-figurării interiorităţii prin monstruoasa vizualizare, îi dă lui Bogdan Ghiu posibilitatea să indice măsurile, proporţiile actuale de echivalenţă şi nivelare a toate. De aici starea elegiacă, cea poetică, situată în elegiile prime, cu limbajul lor abstract, nichitastănescian, dar şi în câteva excelente poeme dinăuntrul compusului de capăţâni ale cărţii, clar definite în literalitatea lor şi prin artificiul grafic, ales şi distribuit cu destule aluzii...
Prin urmare, în excursul lui Bogdan Ghiu se dă artei un sens relaţional, etic-estetic, ca produs, în fine, de tip ont(olog)ic. A o valoriza devine un act de confluenţă a toate, unul maximal, care limitează şi deschide, totodată. Pare o artă determinată, cerută strict chiar de perspectiva sau lipsa perspectivei actuale, global(izant)e. Daca nu este un alt subiect, cel puţin unul multiplu tot rămâne, şi asta din cauzele vizibilului, ucigaş, pustiitor în substanţă. De aceea, pentru salvarea identităţii preanumitei Arte, Bogdan Ghiu stră-vede mişcarea dinăuntru, tensiunea interiorului cu vizibilul cel desfigurator, adică reinteriorizarea, întru depăşirea alterităţii, apocalipsei post, aş zice, fie şi … vesele. O ieşire din labirintul omogenizării aristic-vieţuire devine convertirea, mai bine zis un ansamblu suprapus, eticul aşezat peste stratul estetic, ceea ce înseamnă şi un alt unghi, care include peste forma, o impune pe cea compusă, paradoxal, din alteri, dar cu posibilitatea de integrare, asumare, salvatoare din criza multiplului zeu-uşor, Vizibilul, cel saturat de sine, distrugător de mister, trăire...
Mişcarea de re-Facere a figurii, chipului Artei, în integritatea sa de subiect, fireşte, înseamnă şi nevoinţe re-învăţate la rădăcina etică a esteticului, dialogul dintre componentele unei actualităţi îmbuibate prin expuneri/ expoziţii, manifestaţii oarecare, toate măiestrite, dând statut de loc comun artei. Convertirea acestor momente existenţiale din obiect/ subiect artistic, cu clare efecte de vidare, în noi figur(ar)i de Operă, este calea propusă, demonstrată aici. Autorul, într-un limbaj pe care trebuie că-l invidiază universitarii pe subiecte de artă, sociologie, antropologie, prezintă acel unghi de reconstrucţie, viitorul artei, tocmai în momentul dezintegrării ei, prin situare în voinţa de origine a subiectului, arta, aflată în multiplul său, ca şi umanul, dar regândită dincolo de marea vizibilitate, boala asta recentă, plastifierea fără de graniţă în alteritatea, artificialul, superficialitatea vâscoasă, amalgam al unei vieţi prea artiste şi al unei arte prea expus nelocuite (fiinţate).
Studiul, segmentat în capitole (a se vedea cuprinsul, titlurile sale emblematice), surprinzătoare adesea, aduce o „îmbogăţire“, actualizare a dialogului specializat despre artă şi realitate, mai ales în mediile noastre scripturale cam reportericeşti, fugitive, grăbite, cu o documentaţie largă şi strunită, cu novatoare site-uri strecurate la note, cu extraordinarele exemple de expoziţii şi momente „artist(ic)e”, surse de meditaţie, de micropovestiri, pilde care sporesc latenţele (fie cele de scriitură, fie celelalte, documentat-predictive) unui volum savant şi bine orchestrat pe temele contemporane, nouă majore.
Prezenţa acestei scriituri ca un traseu predictiv al actualităţii celei crizice ar trebui să fie semnalată de eseişti, psihologi în ale artei, sociologi, antropologi. Este una dintre cărţile noastre provocatoare şi extrem de documentate despre noua psihologie kitsch, cea dublă, compusă din două capete, şi ele arcimboldiene, artă şi viaţă, monstruoase prin nedistincţie. Numai că volumul îşi conţine o tuşă e-mulativă, poate că şi… optimă, de ieşire, re-configurare a supra-vieţuirii prin arta cea dinăuntru scoasă la faţa recentă, fără divinaţie, descrescentă a tuturor actualităţilor...
În spaţiul cel populat de atâtea chipuri vizibile, ajunse la artistic prin omogenizare, ni se propune, în pluralitatea vizibilului, nudului existenţial sau artistic exhibat, o formă de supravieţuire „după”, o din nou figurare a „Operei”, prin etic-estetic, în „dialogicitate”, aş zice, care înseamnă şi sentimentul propriei limite dar şi configurarea de nevoinţe fireşti, chiar artistice, dar dincolo de expunerea dincolo de limite a vizibilului. Prin urmare, Invizibilul, substanţa e din nou reînchipuită într-un dincolo de fiinţă (artă) cum ar spune Levinas, citat alături de alţi excelenţi comentatori ai fenomenului de pulverizare postmodernă a umanului (hiper…, golit de sine), acela care conţine, prin expunere extremă, neascunsul, un interior fără fiinţare, redus la vizibil/ itate. De aceea nevoinţa de substanţă, de mişcare figurativă, trebuie să fie provocată dublu, cu forme ale eticului şi esteticului deopotrivă, dinăuntrul acestui gol, ca în mai vechile…cosmogonii, parcă. E nevoie acută de facere. Nu de consum, de sub-umanul asamblat, echipat maşinist, de saltele umane (cum inspirat trasează Bogdan Ghiu o pildă contemporană pe un exponat, „eveniment” al vizibilului nostru publicitar), nu de automatisme, prefabricate care distrug orice ierarhie, ci de o cât de câtă întrebare, demnă de formalişti, dar recuperată de eseist: Ce este arta?
Invazia maximă a vizualului de astăzi, cu efecte uniformizatoare, cu melanjul artă- realitate, golirea, sărăcirea lor în cele din urmă, trebuie să fie convertită într-o nouă figură, Arta cu funcţiile re-compuse, care, paradoxal, înseamnă mai mult decât supravieţuirea postmodernă.
Studiile lui Bogdan Ghiu sunt semnale serioase, bine argumentate, întru înnoirea umanului, artei noastre devenite prea …comune, cu siguranţă audiate/ receptate mai mult în mediile în care asemenea probleme sunt deja pe masa de lucru a eseiştilor, literaţilor lucizi sau psihologilor în ale artei contemporane.
VIORICA RĂDUŢĂ
|
|
|
|
|
|
|
