In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
FASCINAŢIA LITERATURII - RODICA GRIGORE După încercările de a readuce în actualitate, dintr-un punct de vedere profund personal, mari cărţi ale epocilor anterioare (Brazil, din 1994, porneşte de la legendarele figuri ale lui Tristan şi Isoldei, iar S, din 1988, se raportează la Litera stacojie a lui Nathaniel Hawthorne, dând însă cunoscutei istorii accente feministe adesea cam prea stridente), John Updike găseşte, parcă deodată, tonul potrivit unei asemenea îndrăzneţe întreprinderi o dată cu romanul Gertrude şi Claudius, apărut în anul 2000. Cartea nu este o continuare a celebrei tragedii shakespeariene, ci, într-un fel, o extrem de elaborată pregătire a scenei. Căci acţiunea romanului lui Updike se sfârşeşte exact în punctul de unde începe Hamlet de Shakespeare. Asumându-şi delicata şi complicata sarcină de a spune în primul rând povestea mamei melancolicului prinţ al Danemarcei, scriitorul reuşeşte, cumva împotriva aşteptărilor, să construiască unul dintre cele mai convingătoare personaje feminine pe care le putem găsi în întreaga sa operă. Pentru că toate cele trei protagoniste din Vrăjitoarele din Eastwick nu erau mai mult decât caricaturi binevoitoare în cheie feministă, iar eroina din S, nimic mai mult decât o femeie capabilă să-şi pună propriile interese mai presus decât pe ale celorlalţi.
Desigur, despre fascinaţia exercitată de marele model shakespearian asupra unor scriitori din epoci diferite şi provenind din cele mai diverse spaţii culturale s-a discutat nu o dată. În fond, de la Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister de Goethe şi până la Hamlet către Ofelia de Gutierrez Najera sau la Rosencrantz şi Guildenstern de Tom Stoppard, generaţii întregi de cititori au putut recunoaşte modul în care figura hamletiană s-a transformat, încetul cu încetul, nu doar într-o adevărată obsesie literară, ci şi, mai ales, într-o imagine care a primit, treptat, noi şi noi conotaţii. Demersul lui John Updike se individualizează, însă, între toate acestea, poate mai ales printr-o extrem de subtilă strategie a amânării şi a dublei intenţii – evidentă la nivelul limbajului şi nu numai – pe care ştie s-o dozeze şi s-o controleze perfect de la bun început. Astfel, la o lectură atentă, devine clar faptul că cel mai important personaj al cărţii nici măcar nu este menţionat în titlu. Căci autorul încearcă să construiască o adevărată preistorie a lui Hamlet, în ciuda faptului că – şi aici e de găsit marea artă a lui Updike – prinţul abia de apare în paginile acestui roman. Cu toate acestea, el se transformă într-un soi de magnet, de natură a-i eclipsa pe toţi ceilalţi. Şi, desigur, în primul rând pe protagonişti. Fascinaţia exercitată de el pare a-i atrage deopotrivă pe Gertrude şi Claudius, dar şi textul Gertrude şi Claudius, în ansamblu, spre un final unde deciziile abia dacă le mai aparţin. Desigur, trecând de la genul dramatic la cel epic şi tratând marile teme shakespeariene în cheie ironic-postmodernă, Updike este pe deplin conştient de dificultăţile pe care le are de întâmpinat. Tocmai de aceea, cartea sa începe ca un joc, iar cititorul e tentat să încerce să depisteze toate ecourile din marea poezie a lui Shakespeare în paginile unui roman contemporan, toate aceste amănunte părând o bună pregătire pentru finalul din Gertrude şi Claudius, dar şi pentru postfaţa pe care autorul însuşi alege s-o scrie.
Numai că adevăratele scopuri ale lui Updike sunt altele. Sau, mai precis, şi altele. În fond, cu fiecare pagină, el se raportează nu atât la textul lui Shakespeare, cât, mai ales, la sursele pe care Shakespeare însuşi le-a folosit, redimensionând perspectiva asupra personajelor şi asupra contextului epocii. Finalul cărţii va demonstra, din acest punct de vedere, că ceea ce a construit romancierul nu reprezintă atât un pre-Hamlet, aşa cum s-a crezut iniţial – nu puţini critici nord-americani afirmând chiar cu hotărâre acest lucru – cât, mai mult şi, cu siguranţă, mult mai convingător, un anti-Hamlet. De aici şi nevoia lui Updike de a porni de la cronica medievală a lui Saxo Grammaticus, textul care reprezintă şi una dintre principalele surse ale lui Shakespeare însuşi. Astfel, personajele au, la început, nume cu totul neobişnuite – şi, desigur, nefamiliare cititorilor: bătrânul rege Hamlet devine Horwendil, Claudius e, la început, Feng, Polonius e Corambus, Hamlet e Amleth, iar Gertrude – Gerutha. În fond, după cum Updike a mărturisit el însuşi nu o dată, aceste nume noi uşurau mult şi sarcina scriitorului care-şi asumă rolul de nou istoric (unul metaficţional, fără îndoială) al unei istorii atât de cunoscute... şi, pornind de aici, vom găsi, în Gertrude şi Claudius, o multitudine de noi şi neaşteptate trecuturi care recompun, pe rând, viaţa tuturor personajelor shakespeariene, ducând simpatia cititorului pe tărâmuri neaşteptate. Astfel, Gerutha este, la început, o adolescentă forţată – de împrejurări, dar şi de neînduplecatul său tată – să accepte căsătoria cu Horwendil, pentru a pecetlui o alianţă politică, în vreme ce Feng, fratele mirelui, decide să plece de sub tutela „Ciocanului”, în căutarea norocului şi a fericirii. Iar când, după ani de zile, Gerutha îşi va reîntâlni cumnatul, se va bucura, în fine, de atenţia de care soţul ei o lipsise de la bun început. Adulterul devine, pentru Gertrude/ Gerutha şi Claudius/ Feng, pe de o parte un soi de consolare, iar pe de alta şi o conspiraţie îndreptată împotriva insensibilului şi autoritarului soţ şi rege. Desigur, vechile polarităţi din piesa lui Shakespeare sunt date peste cap sau, dacă nu, măcar puse sub semnul întrebării căci, în loc de virtute opusă viciului, vom avea de-a face cu despotismul opus pornirilor profund umane, iar în loc de datorie opusă desfrânării va apărea, dintr-o dată, ipocrizia ridicată la rangul de politică publică opusă inocenţei celei mai convingătoare. şi, mai presus de toate, creştinismul opus credinţelor păgâne, căci Updike nu uită nici o clipă să sublinieze faptul că Danemarca e creştină de prea puţin timp, iar instinctele păgâne continuă să domine nu numai mintea supuşilor, ci şi deciziile conducătorilor. În felul acesta, Gerutha, devenită, cu timpul, Gertrude, apare drept o adevărată întruchipare a bucuriei păgâne de a trăi, mereu naturală şi fermecătoare, transformată într-o Evă păcătoasă doar din cauza noii religii neasimilate complet de soţul şi de fiul ei. Adică, altfel spus, la un pas de celebra etichetă shakespeariană „frailty, thy name is woman.”
Desigur, toate acestea duc la o adevărată provocare pe care Updike o aruncă textului shakespearian căci, ceea ce la Shakespeare era atât o binecuvântare, cât şi un blestem (şi anume convingerea lui Hamlet că e străin într-o lume ce şi-a ieşit din matcă şi pe care trebuie să încerce s-o lecuiască) devine, în Gertrude şi Claudius, nefericire în stare pură. În fond, cum Claudius nu e câtuşi de puţin un satir, bătrânul Hamlet nu mai poate apărea ca un Hyperion, iar devoţiunea filială a noului Hamlet e uşor de confundat cu un veritabil complex al lui Oedip... Updike însuşi tinde să sugereze cititorului o astfel de interpretare, citând, în postfaţa cărţii sale, celebra opinie a lui G. Wilson Knight conform căreia „lăsând la o parte omorul, Claudius pare un rege capabil, Gertrude, o regină nobilă, Ofelia, o comoară de drăgălăşenie, Polonius, un sfătuitor plicticos, dar nu rău, Laertes, un tânăr original. Hamlet îi împinge pe toţi spre moarte.” Adevărat, desigur. Sau, oare, numai parţial adevărat? În fond, până unde poate fi lăsat omorul la o parte şi în ce măsură poate fi acest amănunt uitat cu desăvârşire de cineva – fie acesta autor fie cititor?... Desigur, Hamlet nu mai e prinţul model al lui Shakespeare, ci un tânăr care, la treizeci de ani tot nu se poate hotărî să-şi finalizeze studiile, dovedindu-se, în acelaşi timp, maestru în a-i face pe cei din jurul său să se simtă stânjeniţi dintr-un motiv sau altul – sau, cine ştie, dintr-o mie şi unul de motive. Şi, desigur, incapabil s-o înţeleagă pe mama lui, cea care niciodată n-a trăit pentru ea însăşi, fiind mereu silită să se sacrifice din raţiuni politice sau diplomatice.
Dincolo de toate acestea, construcţia romanului lui Updike marchează cu claritate etapele evoluţiei personajelor. Cartea este împărţită în trei părţi, iar fiecare capitol începe cu aceeaşi propoziţie: „The king was irate.” Iar dacă, la început, „iritarea” e a bătrânului rege Rorik, în faţa refuzului iniţial al fiicei sale Gerutha de a se căsători cu Horwendil, „furia” va deveni, în al doilea capitol, a regelui Horwendil însuşi, în faţa amânării întoarcerii de la studiile la Wittenberg a fiului său, Hamblet. În ultima parte, „nervozitatea” este a regelui Claudius, cel numit, anterior, Feng, în faţa nemulţumirii crescânde a fiului său vitreg, fostul său nepot, Hamlet... Numele tuturor personajelor se modifică, o dată cu evoluţia întâmplărilor care le marchează viaţa, în acest fel Updike raportându-se, subtextual, la însăşi istoria Danemarcei, fondul pe care se desfăşoară evenimentele relatate. Tocmai de aceea, pe măsură ce romanul înaintează, sunt din ce în ce mai frecvente sintagmele sau chiar fragmentele preluate de Updike din piesa lui Shakespeare, pe care romancierul le pune în gura personajelor sale. Astfel, remarca de la început a lui Horwendil, adresată Geruthei, „Protestezi prea mult”, reprezintă, desigur, în alt context, replica shakespeariană a reginei Gertrude din celebra scenă de teatru în teatru: „Cred că regina face prea multe jurăminte.” Personajele primesc, astfel, o nouă şi neaşteptată consistenţă – dar şi o nouă credibilitate, fiind definite, spre deosebire de Shakespeare, cel care punea mereu accentul pe fapte, mai cu seamă de intenţiile şi motivaţiile lor care, chiar dacă acoperă adesea fapte mai puţin conforme moralei, nu devin aproape niciodată reprobabile. Dintre toţi, fără îndoială, se remarcă mai ales noua şi admirabila Gertrude, care se dovedeşte capabilă la tot pasul să facă cititorul să se gândească, fie şi numai pentru o clipă „Dar dac-ar fi fost aşa?” Iar provocând la tot pasul canonicul text shakespearian, construind personaje într-o adevărată serie de oglinzi paralele, Updike reuşeşte pe deplin în demersul său. Nu neapărat acela de a lăsa posterităţii un roman care să devină noua piatră de hotar a literaturii universale sau a studiilor asupra teatrului lui Shakespeare, ci de a-şi pune cititorii să mediteze asupra câtorva probleme esenţiale ale epocii medievale şi, de ce nu, ale celei contemporane. Iar restul, vorba atât de nefericitului prinţ al Danemarcei, e tăcere.
RODICA GRIGORE
John Updike, Gertrude şi Claudius,
Traducere de Ana Andreescu, Editura Paralela 45, 2007.
