In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
UN POTOP DE SPECTACOLE - NICOLAE PRELIPCEANU Teatrul a dat în clocot. Toamna asta festivalurile s-au ţinut lanţ. După Timişoara, cu Festivalul Dramaturgiei Româneşti, Festivalul teatrului Clasic de la Arad. O scurtă respiraţie şi gata: Bucureştiul a fost asaltat de zeci de spectacole, în cele două festivaluri mari de aici: Festivalul Naţional de Teatru şi Festivalul Teatrelor Europene.
Dar înainte de toate astea, o premieră importantă pentru Viaţa Românească, pentru că piesa jucată a apărut mai întâi aici. Ioana şi focul de Matei Vişniec este o nouă formulă pe care dramaturgul franco-român o încearcă, exersându-şi viziunea asupra istoriei şi nu istoria oricui, ci a Franţei. Un episod din această istorie atât de bogată pe care dramaturgii francezi nu l-au ocolit, dimpotrivă. Ioana d’Arc, Fecioara din Orléans a fost subiectul multor texte literare, piese de teatru sau romane. Una dintre ele îmi vine în minte pentru că s-a jucat cândva şi în România, Ciocârlia de Jean Anouilh.
Piesa lui Matei Vişniec alternează timpii, unul, cel al reprezentării spectacolului în spectacol, al doilea, cel al îndepărtatei povestiri a acestei reprezentări şi al treilea, în fine, cel al istoriei propriu zise. Interferenţa lor dă efecte artistice de mare haz dar şi de reflecţie pentru spectatorul contemporan, şi – de ce nu? – pentru cititor. În urmă cu mai bine de o sută de ani, acest joc cu istoria, acest joc cu timpul ar fi părut exagerat, dacă nu chiar o greşeală de compoziţie, pentru că, deşi se abolise unitatea de timp, anacronismele erau considerate erori. Între timp, anacronismele au trecut printr-o fază în care au fost un fel de figuri de stil, pentru a ajunge la ceea ce sunt astăzi: instrumente literare şi dramatice, mai ales, de primă importanţă, mai mult decât simple figuri de stil.
În piesa lui Matei Vişniec, actorii care se pregătesc să joace tragedia Ioanei d’Arc sunt puşi în faţa prezenţei personajului real, care transcende epocile istorice pentru a se înfăţişa în adevărata sa lumină, nemulţumit de felul cum a fost prezentat de unii şi de alţii în istoria de până atunci. Acesta e un efect comparabil cu o scânteie, de la care se poate aprinde totul, apoi. De aici încolo, regizoarei Cătălina Buzoianu îi este deschis drumul unor imagini remarcabile, al unei invenţii artistice fără frontiere, în realizarea acestui spectacol exepţional, de la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Comedia istoriei, aşa cum o concepe Matei Vişniec, îşi găseşte astfel o întruchipare într-un proiect care joacă pe fantastic şi pe istoric, alternând cu viteză sferele, spre bucuria spectatorului. Cel puţin a celui de mai sus. Avându-i în centru pe Dorina Chiriac şi Marius Manole, doi actori din generaţia încă tânără, afirmaţi temeinic în teatrul românesc al ultimului deceniu, spectacolul este susţinut deopotrivă de actori cunoscuţi ai Teatrului de Comedie, unde au performat remarcabil şi înainte de acest spectacol, cum sunt Dragoş Huluba şi Aurelian Bărbieru. În jurul acestui al doilea cerc (mic), unul mai mare, cel fără de care creaţia celor dinainte ar rămâne pe uscat: Laura Creţ, Mihaela Măcelaru, Teodora Stanciu, Domniţa Ciolacov, Gloria Găitan, Irina Sârbu, Lari Georgescu, Simina Constantin şi Roxana Florea. În decorul lui Puiu Antemir şi costumele Encăi Răduţă, Ioana şi focul e spectacol de văzut neapărat. Atât pentru virtuţile piesei, cât şi pentru cele ale regiei şi pentru jocul actorilor. Nenumăratele amănunte care fac deliciul spectatorului, ironice dar şi aruncătoare de lumini asupra adâncimilor istoriei şi sufletului omenesc, construiesc o lume altfel decât cea în care s-a desfăşurat însăşi tragedia Ioanei. Şi totul pentru a o face accesibilă, de pe poziţia sa mult mai realistă, de azi, spectatorului. Citirea istoriei în cheie contemporană, iată o cucerire a deceniilor din urmă, mai greu de acceptat la noi când e vorba de istoriografie, mult mai accesibilă şi acceptabilă pentru spectatorul unei piese de teatru, care poate spune, la urma urmei, ca-n Hamlet, „nu e decât o joacă”. O joacă serioasă, din care rezultă adevăruri fulgurante, în cheia ironic-tragică a teatrului dintotdeauna al lui Matei Vişniec.
Cât despre festivalurile toamnei, acestea au fost multe, dar unui om nu-i este dat să poată urmări decât parte dintre ele. Aşa şi mie, deocamdată om, deşi spectator, mi-a fost dat Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara, unde cel mai bun spectacol a fost tot unul pe un text al lui Matei Vişniec, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, pus cu o trupă luxemburgeză, de fapt mixtă, cu francezi şi români, de Radu Afrim. Acelaşi regizor ne dăduse şi prima versiune scenică a piesei vizibilă în România, cea de la Cluj. În spectacolul de la Luxemburg, însă, expresia este mai stilizată, dacă pot spune asta, decorul lipseşte aproape cu desăvârşire, iar actorii îşi joacă partiturile într-o altă cheie, cu un Constantin Cojocaru, în rolul titular, al lui Cioran la final, excepţional. Tot în cadrul acestui festival, altfel gemând de piese scrise grăbit, în limbajul străzii şi fără prea mari preocupări artistice, a avut loc şi un eveniment editorial. Lansarea celor două volume ale Marianei Voicu, Amintiri tăcute şi Istoria Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” Timişoara 1945-2005, a adunat lume şi admiraţie cât pentru o bibliotecă. Lucrări masive, acestea pot constitui modele pentru ceea ce ar trebui să facă toate teatrele din România, pentru ca istoria mişcării noastre teatrale să nu plutească în incertitudine, cum se întâmplă, de fapt, în prezent, când e greu să reconstitui distribuţii ale spectacolelor din anii 30, 40, 50 ai secolului trecut, dacă nu cumva şi unele mult mai recente.
Imediat după festivalul timişorean a început cel al teatrului clasic, organizat de mulţi ani la Arad. În deschiderea acestuia am văzut un spectacol uluitor, comparabil poate numai cu Unchiul Vania al lui Andrei Şerban. Studio su Medeea, scenariu şi regie de Antonio Latella, nu e un spectacol cum poţi vedea, cel puţin în România, prea des. Performanţele artistice ale actorilor de la Perugia sunt susţinute de o condiţie fizică şi de posibilităţi care ţin de alte „sporturi”, cum ar fi circul. Performanţele artistei Nicole Kehrberger merg însă cu mult mai departe, posibilităţile ei de expresie depăşesc formaţia sa fizică excepţională, conducând acest spectacol, repet, uluitor, într-o zonă în care umanul se învecinează cu animalicul, fără a coborî prin aceasta condiţia umană. De prisos să repet ceea ce a spus actriţa, a doua zi după spectacol, la un colocviu (şi) despre Studio su Medeea (aţi ghicit: Studiu asupra Medeei) şi anume că toţi, actorii şi sonorizatorii şi regia şi scenografia şi maşiniştii şi autorii muzicii, sunt Medeea, nu numai ea. Într-un fel de paranteză a Festivalului Naţional de Teatru, care s-a dezlănţuit între 1 şi 10 noiembrie, directorul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad, Laur Oniga, şi-a prezentat la Teatrul de Comedie spectacolul regizat de el însuşi, cu Decalog, o creaţie non-verbală, de expresie actoricească şi mişcare scenică expresivă, şi sunet şi lumină, reuşită, o invitaţie de meditaţie la posibilităţile încă neexplorate ale teatrului, dacă nu chiar la cele zece porunci, pentru care, totuşi, există şi alte stimulente, mai directe.
Venim acum la FNT, Festivalul Naţional de Teatru, care a avut şi anul acesta invitaţi deopotrivă din ţară şi din străinătate. Dacă două dintre spectacolele străine invitate văzute de subsemnatul au fost tot nonverbale, Sunetul tăcerii, scenariu şi regie Alvis Hermanis, cu trupa Teatrului Nou din Riga, şi Purificarea lui Constance Brown, o creaţie a Stan’s Café din Birmingham, în schimb Călugărul negru, după Cehov, al regizorului Kama Ginkas, cu trupa Teatrului Noua Generaţie din Moscova, şi cu trei artişti ai poporului, cu adevărat mari, ne-a răzbunat eventuala sete de teatru cu text artistic de mare valoare. Dramatizarea extrem de originală a nuvelei lui Cehov a beneficiat de o viziune regizorală excepţională şi de actori de mare clasă, numai actriţa care nu era artistă a poporului, în schimb de o sensibilitate şi frumuseţe până la transparenţă care nu se pot uita. Hamlet-ul de la Sibiu, al lui Radu Alexandru Nica, a trezit reacţii contradictorii, regizorul schimbând fundamental multe în textul lui Shakespeare, cu o idee extrem de originală, aceea de a-i folosi chiar pe rege, regină şi Polonius în interpretarea piesei în piesă, Cursa de şoareci, prin care Hamlet urmărea să dezvăluie crima abominabilă pe care o săvârşiseră. În plus, totul se petrece, sugerează câteva momente ale spectacolului, chiar într-o groapă, aceea în jurul căreia îşi fac de lucru groparii, de data asta un bărbat şi o femeie. Cu decorul fabulos, geometric, în perspectivă închisă, al lui Dragoş Buhagiar, cu o Ofelia Popii excepţională ca totdeauna, spectacolul lui Radu Alexandru Nica rămâne una dintre marile realizări ale Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu. Între lansările de cărţi găzduite de acest festival, una de excepţie: aceea a volumelor lui George Banu, colaborator de altfel al revistei noastre, cu volumul Dincolo de rol sau Actorul nesupus şi albumul Spatele omului (o traducere nu prea inspirată a originalului L’homme vu de dos). Lansare care a adunat atât la masa vorbitorilor din subsolul de la Cărtureşti, cât şi în faţa lor personalităţi dintre cele mai marcante ale lumii teatrale româneşti de astăzi. De altfel, Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte s-a prezentat la festival cu o piesă a aceluiaşi George Banu, Odihna sau puţin înaintea sfârşitului, în regia lui Mihai Măniuţiu. Festivalul a adus în faţa publicului bucureştean şi alte spectacole de valoare din ţară, cum ar fi excepţionalul Caligula al lui Victor Ioan Frunză, de la Baia Mare, sau Boala familiei M al lui Radu Afrim, de la Timişoara, ori Macbeth-ul lui Mihai Măniuţiu de la Iaşi.
În paralel, a pornit la Bucureşti şi Festivalul Uniunii Teatrelor Europene. În cadrul acestui program, preşedintele UTE, Alexandru Darie, şi-a lansat premiera cu Orfeu şi Euridice, operă-teatru sau, cum spune programul „o nouă versiune de Adrian Enescu cu variaţiuni pe teme de Glück, o tentativă interesantă de a reuni expresia muzicală şi aceea dramatică într-un produs artistic unitar şi, s-o spunem fără ocolişuri, până la urmă un unicat. A fost o bucurie pentru semnatarul acestor rânduri să poată vedea a doua oară capodopera scenei din România de azi, Unchiul Vania de la Teatrul Maghiar din Cluj, în regia lui Andrei Şerban. Cu o viziune integrată asupra textului şi unei mişcări de mare modernitate, păstrând toate nuanţele unui mare text, Andrei Şerban, însoţit în tentativa sa de actori excepţionali, realizează o producţie cum n-am mai văzut, poate, de la Trilogia antică, pusă tot de el în scenă, aceea la Naţionalul din Bucureşti, în primii ani 90, când era directorul acestei instituţii. Tot în cadrul Festivalului UTE, a avut loc şi o altă premieră mult aşteptată, Lear-ul lui Andrei Şerban cu toate rolurile jucate de femei, la Bulandra. În fond, ideea e simplă: în vremea lui Shakespeare toate rolurile erau jucate de bărbaţi, de ce să nu încercăm şi varianta contrară? Spaţiul nu-mi permite să enumăr toate spectacolele excepţionale, ruseşti, italiene, spaniole, sârbeşti, germane, greceşti, franceze, catalane, care au uimit publicul bucureştean în zilele lui noiembrie şi decembrie, cât s-a desfăşurat Festivalul UTE, o manifestare care se ţine în fiecare an în altă ţară care are teatre membre. (Din România sunt membre UTE teatrele Bulandra şi Maghiar din Cluj.)
Pe scurt, o toamnă teatrală foarte încărcată, poate prea, dacă ne gândim că nici un cronicar nu poate ţine pasul şi să analizeze serios, cu atenţie, în timp cât mai aproape de ceea ce se numeşte azi „real”, fiecare dintre spectacolele care i s-au perindat pe sub ochi. Un potop de simpatii îşi intitula cândva Petre Stoica o excepţională carte de poeme. Un potop de spectacole s-a revărsat asupra noastră, benefic asemenea poemelor lui Petre.
