Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Proză
 
Eseuri
 
Interviu
 
Ancheta VR
 
Memorii. Amintiri
 
Viaţa literaturii
 
Cronica literară
 
Atitudini
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93
 


Interviu
„MIRCEA ELIADE, ÎNTRE ABSTRAGERE ŞI FERVOARE“ - SANDA GOLOPENţIA
Interviu realizat de Gabriel Stănescu

– Stimată doamnă Sanda Golopenţia, într-un eseu publicat in volumul Vămile grave readuceţi în discuţie distincţia pe care o face Mircea Eliade între culturile creatoare şi culturile hermeneutic creatoare. Eliade dădea exemplul Renaşterii italiene, el însuşi a ilustrat însă ambele tendinţe, fiind nu doar un hermeneut, un antropolog al religiilor, ci şi un scriitor, un literat de primă mărime. Credeţi în acest sens că opera sa literară poate fi judecată, interpretată, ilustrată aplicând grila acestei hermeneutici creatoare de care vorbeşte el însuşi?
– Cred că opera literară a lui Mircea Eliade e tributară, la nivelul tematicii şi al motivelor, preocupărilor lui privitoare la mit, rit, simbolism religios, timp sacru şi timp profan, spaţii sacre în culturile lumii, mult mai mult decât o admite (sau percepe) el însuşi. (Să nu uităm că Eliade credea, şi a insistat asupra faptului, că atunci când scria literatură, făcea abstracţie de tot ce acumulase în cercetările sale ştiinţifice intrând într-un spaţiu al interiorităţii cu totul diferit.) Legat, prin ce alege să pună în centrul naraţiunii, de universuri multiple din care culege şi alege, Mircea Eliade scriitorul e greu de abordat cu instrumentele obişnuite ale hermeneuticii. Povestirile sau romanele sale, dacă facem abstracţie de începuturile bucureştene, pulsează simbolic înspre altunde şi altcând şi, mult mai puţin, căci nu rămâne loc pentru ea, interioritatea autorului. Între activitatea de istoric al religiilor şi cea de scriitor transpare o diferenţă netă de intensitate. Am impresia că pasiunea merge la Eliade spre descifrarea urmelor de gândire a sacrului în economia mentală a omului neolitic, pe care materialul românesc ce se culegea în preajma lui de către echipele de monografişti ale lui Dimitrie Gusti şi experienţa Indiei îl ajută să le întrevadă treptat, dincolo de local, în zone europene mai largi cum ar fi cea balcanică, cea ruso-ucraineană, sau cea mediteraneană. Aici se află partea aventuroasă a metabolismului creator al lui Mircea Eliade şi aici cred că se poate exersa superlativ atenţia hermeneuţilor. Creaţia literară, în ecou, explicabilă hermeneutic tocmai prin căutările lui ştiinţifice, e un mod de a se regăsi şi reface subiectiv scriind în limba română, de a viza dincolo de adversităţi un public românesc pe care se îndârjeşte să şi-l menţină, ea e mai aproape de variaţia pe teme de care nu se poate despărţi, când nu e examinarea, cvasi-sociologică sau jurnalistică, a generaţiei tinere din România sau a lumii exilaţilor. Sursa ei personală îmi pare a fi situată la o adâncime psihologică mai mică decât cea a cercetărilor de istorie a religiilor, informaţia pe care o dă cu privire la omul Eliade fiind ca atare mai puţin decisivă, raportabilă la o fervoare redusă.
Dar, cum a spus-o el însuşi, Mircea Eliade nu poate fi cunoscut decât printr-o lectură integrală în doi timpi, ştiinţifică şi literară, aşa cum Goethe sau Balzac nu pot fi înţeleşi pornind de la unul sau altul din textele lor, oricât ar fi de importante, ci se cer parcurşi în întregime. Există un spaţiu Eliade, un univers Eliade, deschis avid către drumeţi cititori.

– Existenţa în paralel a hermeneutului şi a scriitorului în cadrul aceleiaşi personalităţi a reprezentat pentru Eliade şi un dezavantaj, stârnind suspiciuni cu privire la una sau alta dintre cele două faţete ale creativităţii sale?
– Comunitatea ştiinţifică internaţională nu a cunoscut decât prea puţin profilul literar al lui Mircea Eliade. Decisivă în a-l deconspira a fost publicarea unor fragmente traduse ale Jurnalului său, care i-a adus instantaneu un public nou, cucerit de lupta cu timpul şi setea de a interpreta gesturile mari şi simple ale vieţii, prin care suntem încă în contact cu înaintaşi pe care altfel nu-i putem nici măcar imagina. O parte din literatura lui Mircea Eliade a fost apoi tradusă treptat. Dar traducerile au survenit mult după ce imaginea lui Mircea Eliade se încetăţenise deja ca una de savant în mintea publicului cultivat din străinătate.
Cred că o relativă rezervă cu privire la literatura lui Eliade apare mai degrabă în cadrul culturii române, în care opera lui e automat confruntată cu cea a prozatorilor noştri de excepţie. Ea apare de timpuriu, deja printre prietenii lui criterionişti. Mircea Eliade a vorbit el însuşi despre faptul că, în ce priveşte scriitura, el e departe de patima pentru exprimare a unor Cioran sau Ionesco şi lucrul este valabil nu numai în raport cu limbile franceză/engleză, care au reprezentat vehicolul gândirii lui ştiinţifice, ci chiar şi în raport cu limba română, pe care o mânuieşte mai tinereşte grăbit, mai puţin preocupat s-o moduleze într-un fel nemaiîntâlnit, dornic să pună pe hârtie o parte cât mai mare din ceea ce se ştie gândind dezlănţuit şi plural.
Ierarhizarea între discursul ştiinţific – esenţial, larg cunoscut, de pionierat – şi discursul literar (o vreme aproape secret, difuzat în cercurile restrânse ale exilului românesc, după explozia bucureşteană iniţială, dar subiectiv indispensabil, pentru a-i da lui Mircea Eliade sentimentul armoniei şi al plenitudinii existenţiale) mi se pare în fond puţin importantă.
Cred de asemenea că cei mai mulţi dintre noi suntem demult obişnuiţi cu scriitorii poligrafi (de n-ar fi decât Hasdeu, pentru care Eliade a avut pasiunea pe care i-o ştim) atât în cadrul culturii noastre cât şi în cadrul altor culturi, iar reacţia de îndoială naiv răuvoitoare în raport cu creatori de excepţie, care excelează fericit şi divers în mai multe direcţii, se estompează progresiv şi nici nu merită, în fond, să întârziem asupra ei.

– çn ce constă singularitatea operei sale de istoric al religiilor?
– Nu pot răspunde la această întrebare ca istoric al religiilor. În lectura mea, însă, dincolo de aspectul fundamental de arheologie a spiritului, opera lui Mircea Eliade este un mod de a afirma respectul pentru fiecare dintre culturile lumii şi pentru fiecare dintre domeniile lor şi de a sublinia modul în care acestea se inter-exprimă. Eliade transportă în punctul nodal al sacrului cercetarea structurilor de adâncime întreprinsă la nivel economic de Marx şi continuatorii săi, la nivel psihic de Freud sau Jung şi, aş adăuga, la nivel muzical de Constantin Brăiloiu, sau în sculptură de Constantin Brâncuşi. El este deci, pe de o parte, un om deplin al culturii occidentale, răspunzând aceloraşi mari chemări ca şi alţi gânditori ai acesteia, dar, pe de altă parte, şi un deschizător de drum care, alături de G. Dumézil, de Joachim Wach, de R. Caillois şi de nu mulţi alţii cultivă o disciplină nouă, o articulează strâns, o dezvoltă punând în mişcare de fiecare dată cu acribie corpusuri uriaşe şi stârnind prin contagiune pofta de lucru a studenţilor săi.
Când, proaspăt emigrată în S.U.A., Thomas Sebeok mi-a cerut un studiu amplu cu privire la semiotica în România, M. Eliade a fost, alături de L. Blaga, T. Vianu, Pius Servien şi Solomon Marcus, unul dintre autorii asupra cărora am ales să insist. Căci cercetările lui de simbolism religios, cele consacrate miturilor sau riturilor sunt, pe planul care mă interesează, cercetări de semiotică generală vizionară, care se cer de altfel încă şi mereu fructificate sau continuate şi în acest domeniu.

– Care este opera care concentrează marile teme şi subiecte ale hermeneuticii eliadeşti?
– Ceea ce spuneam mai sus cu privire la faptul că Eliade însuşi nu ştia cum să răspundă la o asemenea întrebare — şi ea i-a fost pusă nu odată — pare să-mi interzică orice reacţie. Şi totuşi, cred că opera care ne permite să măsurăm bucuros amploarea şi răsunetul contribuţiei lui Eliade la dezvoltarea cercetărilor în domenii cum sunt istoria religiilor, semiotica generală, etnologia, istoria este până la urmă uriaşa Enciclopedie a Religiilor (The Encyclopedia of Religions, 16 vol., 1987) condusă de el. Deci nu o carte anume a lui Eliade, ci o sumă, obţinută prin conjugarea eforturilor unei armate internaţionale de savanţi, pe care i-a convins şi câştigat. Republicată cu adăugiri şi modificări în 2005 sub conducerea unui elev al lui Mircea Eliade, Lindsay Jones, această enciclopedie îşi urmează în continuare drumul, atrăgând în înaintarea ei studii şi probleme noi, aşa cum ar fi dorit-o desigur Mircea Eliade, care i-a consacrat ultimii lui şapte ani de viaţă.

– çn ce condiţii l-aţi înt~lnit pe Mircea Eliade?
– În anul 1968 am ajuns, cu o bursă a guvernului francez, la Paris. Sosisem în primele zile ale lunii mai, în chiar zilele declanşării revoluţiei studenţeşti. L-am întâlnit pe Mircea Eliade în casa lui Eugen, Rodica şi Marie-France Ionesco, la mese de seară la care era prezent, alături de el, şi Emil Cioran. De câteva ori am fost la restaurant în aceeaşi formaţie. În 1969, invitată la Bloomington, Indiana de către Thomas A. Sebeok, l-am vizitat la Chicago. I-am văzut atunci casa şi biroul. După emigrarea noastră în anul 1980, l-am revăzut la Universitatea Brown, unde a ţinut o conferinţă, o dată la Chicago şi de câteva ori la Paris, unde ajungeam uneori scurt în timpul verii. Şi am avut prilejul să mi se povestească despre el de către prieteni comuni – Tanţi şi Brutus Coste, în al căror apartament primitor de la New York ajungeam des, la fel cu Mircea şi Cristinel Eliade, dar niciodată în acelaşi timp.

– Ce amintire îi păstraţi?
– Impresia pe care mi-a făcut-o de la început Mircea Eliade era aceea de naturaleţe tinerească. Se bucura cu delicateţe de revederea prietenilor. Se bucura de restaurantele pariziene, unde comanda steak au poivre şi prepeliţe, la îmbierea lui le-am cunoscut şi eu într-un an în care banii îmi erau sever drămuiţi. Evoca România anilor de tinereţe cu o nostalgie stăpânită, o nostalgie voioasă cum avea s-o spună mai târziu vorbind despre sine. Reacţiona echilibrat, cu optimism amuzat, secondat de Rodica Ionesco, la profeţiile negre ale lui Emil Cioran cărora li se asocia anxios şi convins E. Ionesco. Mi-a vorbit în mai multe rânduri de tatăl meu, Anton Golopenţia, de Petru Comarnescu şi de gruparea „Criterion”. La Paris, în afara conversaţiilor destinse cu E. Ionesco şi Emil Cioran,
l-am ascultat citindu-şi câteva texte la cenaclul literar al lui L. M. Arcade (pseudonim al lui Leonid Mămăligă). O dată a fost invitat la Universitatea Brown, unde predau. A vorbit în engleză, vizibil stopat în elanuri publice de o limbă în care nu părea a se simţi la largul său. Tanţi Coste, care studiase Psihologia, îmi vorbea cu bucurie conspirativă de o epocă în care Eliade îi ceruse să-i povestească tot ce visa. Tot ea insista asupra faptului că nu îl auzise niciodată vorbind de rău sau încercând să diminueze calităţile cuiva. Sau că, după moartea Ninei, prima lui soţie, nu numai că nu mai vorbise niciodată despre ea, dar nu-i mai pronunţase nici măcar numele.
Manifestată cu discreţie dar neechivoc, era în el o sete de a nu pierde din vedere nici una dintre faţetele vieţii şi ale scrisului, de a trăi simultan în regimul de singurătate impus de lucrul care nu se încheia niciodată şi între prieteni, pe care simţea nevoia să-i aibă alături. Dacă încerc să exprim sentimentul de ansamblu pe care mi-l dădeau întâlnirile cu Eliade, nota dominantă rămâne surprinderea în raport cu ceea ce aş numi o indiferenţă prietenoasă şi copilărească faţă de ceilalţi. Născut cu o carte în mână, trăind prin şi între cărţi, mi se părea că, spre deosebire de toţi ceilalţi, nu era atent, nu ştia cum să fie atent şi nu voia s-o mimeze, la sentimentele celor din jur, limitându-se la a reacţiona bucuros şi cu un ce livresc doar la ideile lor şi la a tăcea senin în rest. Deschis, dar cu o carte invizibilă în mâini, în care găsea cu uşurinţă şi citea neobservat pasajul potrivit cu situaţia, înnoindu-se interior prin lectură şi scris mai degrabă decât prin întâlnirea cu semenii. Ultima amintire pe care i-o păstrez e legată de un gest, redus la minimum, care ascundea şi trăda suferinţa. Ştiam că are cumplite dureri de mâini, la un moment dat nu mai putea scrie aproape deloc. Îl văd ca acum, la Paris, vorbind calm şi destins, firesc, dar frecându-şi uşor, aparent distrat, mâinile, fără ca faţa să-i trădeze vreo senzaţie.

– Multă lume îl vizita la Chicago, români care veneau cu burse, studenţi, sau doctoranzi, profesori universitari, scriitori. Care era atmosfera din jurul său? Cum se purta acest om?
– La Chicago l-am văzut pe Mircea Eliade acasă, nu l-am auzit conferenţiind şi nici nu l-am văzut vorbind cu alţii decât cu mine. Cred că ajunsesem acolo de fiecare dată pe timp de vacanţă. ¥in minte că mi-a arătat geamul pe care, de acasă, Cristinel Eliade, soţia lui, putea să vadă lumina din biroul în care întârzia uneori. Într-un rând – scria ca text – dar spre a i-l oferi cu prilejul unei aniversări, nuvela-roman Nouăsprezece trandafiri (Paris: Ethos, 1980) – întârzierile fuseseră mai mari şi mai sistematice decât de obicei şi Cristinel îşi dăduse seama fără greş de faptul că insolitul lor prepara o surpriză bună. Despre relaţiile lui cu studenţii am aflat mai târziu, citind conversaţiile cu Claude-Henri Rocquet în volumul L’Épreuve du Labyrinthe (Paris: Pierre Belfond, 1978). Mi-au confirmat impresia iniţială. Eliade nu înţelegea să fie mentor sau guru şi eluda cu discreţie şi tact abordarea frontală a chestiunilor personale de vocaţie religioasă. Aspira să le spună studenţilor cum stau lucrurile în domeniul său de cercetare, după o viaţă de studiu şi gând, ca simplu tovarăş de căutări, dornic de dialog intelectual. La fel, se repunea bucuros în rolul de ucenic ori de câte ori aborda o problemă nouă, consultând specialiştii în materie spre a citi lucrările cu adevărat fundamentale, general acceptate ca atare şi a porni la lucru pe o bază sigură. Nu era aventuros în lecturi, nu înţelegea de ce E. Cioran „se încăpăţânează să citească minori”, îmi spunea, vag îngrijorat. La Bucureşti, în anii 1930, scrisese despre însemnătatea muncii de echipă, prin efort fericit armonizat, referindu-se la stilul de lucru al monografiştilor lui Dimitrie Gusti.

– Tatăl dvs., sociologul Anton Golopenţia l-a cunoscut pe Eliade in Rom~nia anilor 30? Se pare că l-a întâlnit şi la Paris, imediat după război. V-a povestit câte ceva, întors acasă, despre întâlnirea sa cu Eliade?
– Anton Golopenţia şi Mircea Eliade s-au cunoscut mai cu seamă graţie lui Petru Comarnescu, în cadrul grupării „Criterion”. Îi unea pe toţi trei preocuparea pentru tânăra generaţie. Din această preocupare vor izvorî câteva romane ale lui Eliade, cum ar fi, între altele, Huliganii sau Întoarcerea din rai. În scrisorile sale către A. Golopenţia (aflat în Germania ca bursier Rockefeller între 1934–1936), pe care le-am publicat în volumul I al seriei Anton Golopenţia — Rapsodia epistolară (Albatros, 2004), P. Comarnescu dă cu regularitate şi participare informaţii de ultimă oră cu privire la prietenul lor comun: „Mircea Eliade ţine cursuri despre ‘problema răului’ studenţilor lui Nae Ionescu. Problema răului e pentru el problema individuaţiei şi soluţia ei e mântuirea religioasă. Debutul a fost destul de emoţionant şi cu trac. Acum lucrurile merg mai bine, deşi pentru studenţii deprinşi cu stilul academic, el apare şcaţ un literat” (19.12.1933, p. 186); „Cele ce-mi scrii despre dezechilibraţii superiori ai generaţiei sunt atât de juste. ¥i-am trimes romanul lui Mircea Eliade, Întoarcerea din rai, tocmai ca să vezi acolo unii tipi de acest fel şi mai ales pe Eliade, care pare exasperant în Anicet şi Dav, ilustrând decăderea vieţii interioare într-un fel de bun plac subiectiv. Eliade e acolo pur şi simplu iritat, absurd, alogic, isteric. Aceasta, din punct de vedere al spiritualităţii noastre româneşti, înseamnă un cumplit faliment. De altfel romanul nu place aproape nimănui, afară de Eliade, care şi-l apără cu tenacitate, de Noica, iubitor de lucruri seci, şi de Vulcănescu, care după ce l-a declarat oribil, imposibil etc., a declarat, peste o săptămână, că e extraordinar. Tot el s-a ocupat cu cheia romanului declarând că Anicet e Eliade, că Dav e Petru Manoliu şi Eliade cum ar vrea el să fie, că Una e Sorana ¥opa şi Ghighi – Nina, soţia lui Eliade, că Vlădescu este o sinteză de el, Vulcănescu, şi de mine, care mai am ceva şi în cuvintele lui Eleazar, ticurile acestuia fiind, însă, ale lui Sandu Tudor, că Diamandi e Polihroniade etc.” (10.3.1934, p. 199–200); „Se lucrează încă la noi, dar sporadic, individual, capricios, cu mega­lomanie şi suficienţă. Eliade toarnă la romane fără nici un simţ artistic, fără nici o tipologie organică a eroilor, fără nimic altceva decât o cursivă ideologie lăsată la enunţări subiective. Ultimul roman, Huliganii, ni l-a arătat mai constructiv, dar la fel de gol ca psihologie şi putere de creaţie literară. Pregăteşte în schimb teza de doctorat, gata să apară, şi ediţia critică a lui Hasdeu.” (18.1.1936, p. 223); „Eliade e la Berlin, cel puţin trebuia să sosească acolo venind de la Oxford, unde a asistat la congresul acelui cult religios denumit Oxford Group, foarte la modă în Anglia, Danemarca şi Norvegia, deşi fundat de un American, Buchman, cam ridiculizat în patria sa. Eliade mi-a scris entuziasmat de acest curent religios, deşi plecase şi el sceptic din ţară. Spune că spiritualizarea lumii nu e posibilă decât prin acest curent religios şi că noi românii trebuie să căutăm o formă adaptabilă a acestui curent. Adresa lui Eliade la Berlin e: Berlinerstrasse 146 bei Petzko.” (4.8.1936, p. 237).
În 1933, Comarnescu alcătuieşte un chestionar cu privire la “Tânăra Generaţie”, care urma să stea la baza unei cărţi pe care o pregătea pe această temă, şi îl trimite în Germania lui Anton Golopenţia. Reacţia lui A. Golopenţia cu privire la acest proiect şi, indirect, şi la viziunea, apropiată, a lui M. Eliade, a fost că şi unul şi altul se limitează la examinarea elitei scriitoriceşti bucureştene, a breslei proprii în imediat, neţinând seama, pe de o parte, de felul în care se manifesta tânăra generaţie fie în provincie, fie în profesii relativ prospere (erau ignoraţi învăţătorii, avocaţii, funcţionarii etc.), fie la sate sau în fabrici. Transcriu aici doar o parte din ideile lui A. Golopenţia pe această temă: „Întâi, să scrii despre întreaga generaţie tânără de la Bucureşti. Nu numai despre cei ce scriu. Aceştia sunt numai creierul şi gura generaţiei noi. Şi cum nu mai credem în infailibilitatea creierului, ca să nu vorbim de gureşie, trebuie văzut întrucât vorbesc eseiştii, poeţii şi gazetarii pentru tinerii cu ocupaţii nescriitoriceşti (avocaţii, profesorii, funcţionarii de stat şi comerciali, ofiţerii). Întrucât ideile lor vor călăuzi faptele acestora? În cazul învăţământului nu pot fi scăpaţi din ochi învăţătorii, cu toate că n-au titlu academic (cei cu secţie pedagogică, ca formă hibridă). [...] Apoi să scrii despre tinerii din ţara întreagă. Ce dau provinciile Bucureştiului. Ce reprezintă centrele universitare provinciale, raporturile regionalismului lor cu centralismul bucureştean. [...] Bine ar putea fi să vezi chiar ce se întâmplă la Bucureşti cu studentul tip din fiecare provincie [...] În sfârşit, să situezi totul într-o topografie spirituală a României, notând traseul anilor de după război. [...]”. În aceeaşi perioadă, A. Golopenţia concepe de altfel un Îndreptar pentru tineret, pe care-l va numi o vreme şi Orientare. Am publicat postum o mare parte a acestui text în revista Lupta; el urmează să apară în volumul III al Operelor complete ale lui A. Golopenţia, la pregătirea căruia lucrez. Deşi aparţineau aceleiaşi generaţii şi se apreciau reciproc, Anton Golopenţia şi Mircea Eliade au, în această perioadă, opţiuni politice şi stilistice divergente. A. Golopenţia are o orientare mai degrabă de stânga, faţă de cea de dreapta a lui Mircea Eliade. şi un stil eseistic din care lipseşte cu desăvârşire nota de agresivitate avangardistă pe care Comarnescu o semnala la Eliade în remarcile sale de admirator rănit. Pe parcurs, această diferenţă se va estompa, Eliade ieşind de pe arena luptelor ideologice şi adoptând, şi în scrierile sale literare, tonul calm pe care îl avusese de la început în cele ştiinţifice.
La Paris, unde a făcut parte din delegaţia română la Conferinţa de Pace ca expert statistic, Anton Golopenţia i-a întâlnit în 1946 pe Brutus Coste, Constantin Brăiloiu, Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu. A fost momentul în care destinele s-au bifurcat, el întorcându-se în ţară, unde avea să fie închis şi să moară cinci ani mai târziu. Cei cinci, care o duceau atunci extrem de greu, aveau să iasă treptat din sărăcie şi umbră. În timpul pe care i-l lasă liber obligaţiile lui în cadrul delegaţiei, Anton Golopenţia se frământă să-şi ajute prietenii, conştient de faptul că în felul acesta luptă şi pentru viitorul culturii româneşti. El le scrie astfel lui David Mitrany care, originar din România, era profesor de economie agrară în Anglia, la Universitatea din Oxford, şi lui Joachim Wach, profesor la un colegiu american, recomandându-i călduros pe Constantin Brăiloiu, Emil Cioran şi Mircea Eliade. Recomandaţia către Joachim Wach, pe care Anton Golopenţia îl cunoscuse în timpul studiilor la Leipzig şi care, evreu fiind, fusese silit să emigreze din Germania nazistă în Statele Unite, va da rod. Mircea Eliade este angajat la Colegiul la care predă Wach şi de aici înainte cariera lui progresează fericit şi firesc.
Toate acestea Anton Golopenţia nu avea cum i le povesti copilului care eram atunci. Le-am aflat cercetând Arhivele S.R.I., mulţi ani mai târziu şi le-am publicat în volumul Anton Golopenţia — Ultima carte (Editura Enciclopedică, 2001), care conţine declaraţiile lui în anchetă, în răstimpul în care a fost deţinut ca martor în procesul Pătrăşcanu (A. G. va muri în 1951, suprimat prin tortură înainte de declanşarea procesului). Spicuiesc, din aceste declaraţii, fragmente care se referă la corespondenţa confiscată a lui A. Golopenţia (pe care anchetatorii îi cer s-o povestească din memorie) şi, în cadrul acesteia, la cea privindu-l pe Mircea Eliade: „Am scris străinilor cu care fusesem în legătură înainte de război: [...] Prof. Mitrany, căruia i-am trimis, la fel, publicaţiile Institutului Social şi pe care l-am întrebat într-o scrisoare dacă nu ştie cumva o posibilitate de plasare pentru Mircea Eliade, specializat în istoria religiilor, şi pentru E. Cioran, scriitor de literatură filozofică, pe care l-am găsit în sărăcie neagră; Prof. Wach de istoria religiilor, scos din Germania de naţional-socialişti şi plasat la un colegiu din Statele Unite, cu aceeaşi întrebare” (22.3.1950; UC, p. 147). Într-o declaraţie următoare, răspunzând aceluiaşi chestionar, el va enumera, între alţii, ca destinatari ai scrisorilor trimise „înainte de plecarea şi la întoarcerea de la Paris” pe: „Profesorul [...] Joachim Wach de istoria religiilor la un Colegiu din Statele Unite, în octomvrie 1946. L-am avut profesor la Lipsca în 1933/34, dar având ascendenţă evreiască a trebuit să plece. I-am dat ştiri despre ce mi s-a întâmplat în anii de când nu ne-am văzut şi l-am rugat să se intereseze, dacă-i e cu putinţă, de vreo posibilitate de plasare în Statele Unite, la vreo instituţie de învăţământ, a unui concetăţean al meu specialist şi el în istoria religiilor şi aflat la Paris, Mircea Eliade” (22.3.1950; UC, p. 152); şi pe „Mircea Eliade la Paris: două scrisori din iarna 1946/47 prin care-i comunicam faptul că i-am trimis patru sau cinci colecţii din revista de istoria şi filozofia religiei Zalmoxis, pe care o scosese înainte de război şi că am trimis la librăria de literatură clasică de la Paris o serie din publicaţiile Institutului de studii clasice de la Universitatea din Bucureşti, potrivit cererii d-lui Herescu, spre a figura în expoziţia pe care o organiza acea librărie asupra literaturii clasice din Europa. I-am mai spus că sunt foarte prins şi că a trebuit să părăsesc din nou preocupările de carte nutrite la Paris” (22.3.1950; UC, p. 149).
O declaraţie întreagă răspunde la întrebări privind exclusiv întâlnirea cu Mircea Eliade la Paris şi o voi reproduce, împreună cu un pasaj mai amplu consacrat aceluiaşi eveniment şi cu trei scrisori adresate de Mircea Eliade în anii 1936, 1939 şi 1947 lui Anton Golopenţia, la sfârşitul acestui interviu.

– Aţi fi tentată să predaţi la Brown University un curs „Mircea Eliade”? Cu ce aţi începe şi cu ce aţi sfârşi prelegerile dvs.?
– Cum predau într-un departament de Limba şi literatura franceză, problema aceasta nu se pune. Mă refer însă deseori în cursurile mele la unele dintre ideile lui Mircea Eliade pe care mi se pare util să le trec studenţilor. E vorba îndeosebi despre ideile care pot fi fructificate semiotic ale lui Mircea Eliade, dar şi despre modul în care el a subliniat că geniul culturilor mici se manifestă în moduri diferite dar echivalente cu cel al culturilor monumentale, că trebuie să practicăm o hermeneutică globală (Wach vorbise de o înţelegere generală, „general understanding”).

– Este opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade cunoscută suficient în Statele Unite?
– Cred că opera lui Mircea Eliade e bine cunoscută de savanţii americani şi de studenţii în domeniul istoriei religiilor; mai puţin bine de specialiştii în antropologie, etnologie sau semiotică, pe care i-ar interesa de asemenea. Spre deosebire de Europa sau chiar de America Latină, publicul cultivat de aici nu pare să-şi orienteze lectura către scrieri de felul celor pe care le reprezintă cărţile lui Eliade.

– Dar cea de ficţiune?
– Am impresia că dintre textele „neştiinţifice” ale lui Mircea Eliade, cel mai bine cunoscut e aici Jurnalul său. În rest, textele literare nu au pătruns într-un circuit de lectură semnificativ.

– Credeţi că lui Eliade exilul, cu toate greutăţile sale inerente, i-a oferit o şansă de a se salva şi realiza profesional, de a se afirma nu atât ca scriitor de ficţiune şi nici ca publicist (fiindcă şi-a publicat opera literară şi publicistică în limba română în reviste şi edituri ale emigraţiei, având o circulaţie limitată), ci ca istoric al religiilor, recunoscut ca întemeietor de disciplină academică, în Statele Unite?
– Eliade a vorbit despre faptul că, în momentul în care s-a exilat, a optat nu pentru exilul nostalgic al lui Ovidiu, ci pentru înnoirea de sine a lui Dante exilat la Ravena. Maturizat prin suferinţă şi însingurare, izolat de un public care nu-l aprecia întotdeauna pentru calităţile lui de vârf, ci deseori în mod capricios şi anecdotic, decis să coboare cât mai adânc în timp în căutarea ipostazelor sacrului, luptând pe rând cu limbile franceză şi engleză în care trebuia să funcţioneze profesional, Eliade leapădă pe rând narcisismul şi teribilismele tinereţii. Vocea lui ştiinţifică se amplifică, cea literară devine mai simplă şi plină. Cred că pentru Eliade exilul a reprezentat o ruptură benefică, un fel de maturizare secundă care risca să nu se alăture celei fireşti.

– Cu ce sentiment citiţi de fiecare dată cărţile lui Eliade? S-ar putea vorbi despre un aşa-zis „sentiment românesc” pe care îl încercăm în contact cu opera sa?
– Literatura fantastică a lui Eliade ne transportă în toate colţurile lumii şi în toate timpurile. La fel, textele lui ştiinţifice. Romanele lui de tinereţe nu mă atrag, e în ele o violenţă a tonului şi un machism intelectual cu care nu pot consuna. Dar există cărţi, cum ar fi Nopţile de Sânziene, pe care
le-am citit avid, cu bucuria regăsirii unor teme care ne privesc direct, în care apar formulări pe care nu le uit, ca obsedanta frază „ţara veghea turcită”, ca să dau doar un exemplu fugar. Şi mă bucur de faptul că, în toate interviurile care i se iau de către străini pentru un public străin, el se declară român cu simplitate şi firesc.



Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram