In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Memorii. Amintiri
INTERMEZZO (II) - G. PIENESCU Cele două insuccese editoriale ale lui Petru Dumitriu, menţionate în partea întâi a Intermezzo-ului, ar fi trebuit să-mi aducă aminte de fabula spusă la ”Nestor” de Paul Georgescu. Mi-au adus aminte, dar mi-am zis că relaţiile politice ale directorului sînt atât de solide încât, odată cu trecerea timpului şi cu liniştirea apelor turburate de Hruşciov în URSS şi în toate ţările dependente de Kremlin, vom trece peste interdicţii şi mărginiri. Şi am continuat să ”fac valuri”. Aveam, desigur, o deficienţă a simţului olfactiv...
Argumentele mele rostite în şedinţele redacţionale şi în alte împrejurări similare, pentru publicarea colecţiei ”Opere complete”, cu texte integrale, neciopârţite de cenzură1, ci comentate critic de textologii şi istoricii literari îngrijitori ai ediţiilor, le-am inclus, dar cu oarecare timiditate politică, într-un ”raport” solicitat de directorul general al E.P.D., ”tovarăşul” Paul Cornea şi trimis lui la termenul stabilit. ”Raportul” (vreo 40 de pagini dactilografiate), întemeiat – cum mi se ceruse – pe articolul meu din Limba română şi pe o seamă de recomandări făcute de solicitant, cuprindea şi un succint proiect – autori şi volume – al colecţiei academice ”Opere complete”. Timiditatea mea politică s-a dovedit a fi justificată în ziua când, prin 1955, am fost chemat la direcţie. În cabinetul lui Petru Dumitriu se afla, ca ”faţă a forurilor superioare” de stat şi de partid, ”tovarăşul” Paul Cornea. Invitându-mă să mă aşez pe scaunul de vizavi de d-sa şi arătându-mi dactilograma ”raportului”, mi-a spus direct că textul pe care i-l trimisesem era expresia clară a mentalităţii mele antipartinice, a obiectivismului şi cosmopolitismului spre care vroiam să orientez – şi nu întâmplător – revalorificarea moştenirii literare, prin publicarea integrală – inutilă, după opinia d-sale – a operelor clasicilor români. Şi a adăugat că pe baza acelui ”raport” mă putea da afară din editură şi din sectorul editorial imediat. ”Făcusem valuri” şi iată că Ştrul avea dreptate: era gata-gata să-mi intre în gură ”substanţa” în care pluteam. Bineînţeles că m-am apărat împotriva acelor foarte grave acuzaţii şi ameninţări cu tentă politică şi cu subtilă (aş zice) trimitere la ”dosarul de cadre” (”şi nu întâmplător”). Am dezvoltat câteva argumente contrarii şi am adăugat că d-sa însuşi mi-a făcut mai multe recomandări, de care am ţinut seamă, dar pentru care acum mă critică. Replica ”tovarăşului director general”, pe care îl ştiam, totuşi, om de cultură, m-a smuls de pe scaun şi m-a proiectat până la stele. De-aceea am şi rămas siderat. O reproduc din memorie, dar cred că foarte corect, pentru că m-a impresionat profund:
–Ai înregistrat pe bandă de magnetofon recomandările mele şi poţi dovedi că eu ţi-am cerut să le incluzi în raport?
Nu, nu înregistrasem pe bandă de magnetofon recomandările d-sale, pentru că nu obişnuiam să transport magnetofonul meu ”Tesla” până la editură sau până la E.P.D., ca să înregistrez spusele mai-marilor. Le ţineam minte. Şi am răspuns cuviincios ca atare.
–Nu e de ajuns. Trebuie să le ai înregistrate pe bandă de magnetofon.
Probabil că replica d-sale m-a schimbat la faţă, pentru că dintr-odată
l-am auzit pe Petru Dumitriu spunând:
–Nu are bandă de magnetofon, în schimb mă are pe mine martor, pentru recomandările pe care i le-ai făcut.
Într-adevăr, fusesem împreună cu el la E.P.D., când mi se făcuseră recomandările cu pricina.
Intervenţia lui Petru Dumitriu a schimbat brusc registrul discuţiei. Dar mi s-a cerut să nu difuzez ”raportul”. Ceea ce am şi făcut, până la seismul din 4 martie 1977, când a dispărut, poate prin autodifuzare. Mi s-a spus că o copie a lui ar fi fost trimisă de E.P.D. la Biblioteca Centrală de Stat (actuala Bibliotecă Naţională) şi că s-ar găsi acolo. Nu l-am căutat.
După defecţiunea, ori cum i se zicea de-a dreptul, trădarea lui Petru Dumitriu – deşi presupun că nu a trădat pe nimeni altcineva decât, poate, pe Ion Gheorghe Maurer, căruia s-ar fi putut să-i fi promis, ori chiar să-i fi jurat că vor juca a doua zi o partidă de tenis –, au urmat la E.S.P.L.A. mai multe schimbări ”revoluţionare”. Prima: instalarea ca director a lui Ion Bănuţă, ”poetul revoluţionar de la Griviţa Roşie”, cum l-a caracterizat instalatorul, poetul Mihai Beniuc. A doua: introducerea în editură a unui alt ”secretar al organizaţiei de bază P.M.R.”, Alexandru Georgescu, un individ ce nu-şi găsea locul la Institutul de lingvistică al Academiei R.P.R., căci de acolo provenea. A treia: a apărut un Petre Croicu. A patra: retrogradarea mea – poate pentru că, pe lângă ”păcatul” originii sociale ”nesănătoase”, mi se atribuia şi acela de a fi fost ”omul lui Petru Dumitriu”, deci al ”duşmanului regimului de democraţie populară”, al ”transfugului”, al ”trădătorului” etc. Retrogradarea a fost acompaniată de o reducere armonioasă a salariului şi de interdicţia de a mi se imprima numele în casetele tehnice ale cărţilor. Din cauza acestei interdicţii, am adoptat o vreme, pentru casetele tehnice, pseudonimul ”Pompiliu Marcea”, pentru că omul purtând acest nume era şeful ”serviciului de cadre”, de până atunci, a dispărut peste noapte, şi în locul lume a fost introdus în schema redacţională în locul meu şi cu salariul meu.
Fiecare din numiţii de mai sus a rămas în memoria mea afectivă, bineînţeles că lezată de circumstanţe, prin câteva impresii individualizante. Mai este nevoie să adaug impresiilor adjectivul subiective? Mi se pare că ar fi prea mult.
Pompiliu Marcea – ca să încep de-a-ndoaselea, cum erau şi vremurile – s-a distins, de la intrarea în redacţie, prin bun-simţ, bună-cuviinţă prevenitoare, care-i trăda (aş spune) sentimentul de intrus pemerist într-un colectiv de profesionişti, pe care-i stima. Mi-a rămas în amintire şi prin drama sinuciderii sale neaşteptate, şi, pentru mine, suspectă.
Noul şef al ”serviciului de cadre” – unul din cele mai urâcioase servicii din editură –, Petre Croicu, era o viperă politrucă nătângă care-şi alimenta golurile, inclusiv cel cerebral, cu satisfacţiile meschine extrase din intrigi, delaţiuni, defăimări şi din folosirea ”autobiografiei” ca unealtă de tortură psihică. Între 1956 şi 1960, cred că mi-a cerut, lunar, câte o autobiografie; între 1960 şi 1967, cât timp am lucrat ”oficial” cu Tudor Arghezi, frecvenţa cererilor de autobiografii a scăzut la cam una pe trimestru. Dar după 1967, la un moment dat mi se cereau câte două autobiografii pe lună. Bineînţeles că aceste cereri mă intrigau, dar pentru că îmi impusesem să nu-i adresez niciodată individului vreun cuvânt, nu l-am întrebat la ce-i sînt necesare. Într-una din zile, când am dus la ”serviciul de cadre” încă o autobiografie, profitând de absenţa lui Croicu, am întrebat-o pe o cadristă evreică, pensionară, care îl ajuta pe individ, punându-i în ordine dosarele, de ce mi se cer atâtea autobiografii, de vreme ce, bineînţeles, fiecare din ele repeta ”textul de bază” al celei din ”arhiva personală”.
Ştiţi, tovarăşu’, da’ să nu mă spuneţi lu’ tovarăşu’ Croicu, aveţi un i suspect în nume. De-aceea vă cere mereu autobiografia.
Ce am? – i-am zis mirându-mă şi crezând că m-a-înşelat auzul.
Aveţi un i suspect în nume – a repetat. – De ce vă cheamă Pienescu şi nu Penescu?
M-am lămurit! Dacă nu aveam acel ”i suspect” în nume, dacă mă chema Penescu, nu se putea să nu fiu rudă cu politicianul peneţist cu acelaşi nume, şi deci, având rude reacţionare şi fugite din ţară, se putea lesne să fiu dat afară din editură. Pare o fabulaţie, cum i se spune minciunii, delicat, pe literariceşte. Dar nu e fabulaţie. Nu am uitat niciun cuvânt din cele rostite atunci de ”adjuncta” întâmplătoare a lui Petre Croicu.
Alexandru Georgescu descindea, după cum am spus, din Institutul de lingvistică al Academiei R.P.R, având, desigur, sarcina de a struni cât mai ”partinic” tendinţele ”neprincipiale” (obiectiviste, cosmopolite etc.) ale redacţiei V.M.L. de a edita integral operele scriitorilor clasici români. Nu l-am auzit niciodată rostind vreo propoziţie de lingvist conştient că este angajatul unei edituri care avea, printre alte sarcini, şi pe aceea, foarte importantă, de editare corectă a literaturii clasice. Inteligenţa lui mi-a lăsat în amintire doar enervările-i ridicule de câte ori mă auzea folosind – de multe ori cu intenţie maliţioasă – perfectul simplu şi perfectul compus, în forma lui veche, cu auxiliarul postpus (făcut-am, văzut-am, voit-am etc.)
Presupun că scrisele mele următoarele, despre Ion Bănuţă, îi vor uimi pe câţiva din foştii mei colegi, cititori ai acestui ”Intermezzo”. Spre deosebire de dânşii, deţinători despre fostul lor director ai unei singure impresii şi aceea excepţională ori cel puţin foarte bună, eu, spre norocul meu – poate pentru că-mi place diversitatea –, am adunat despre acelaşi director mai multe impresii, dar nici excepţionale, nici foarte bune. Nu din cauza celor ce mi s-au întâmplat după înscăunarea lui la E.S.P.L.A. Nu-l ţin vinovat de acele întâmplări. Nu mă cunoştea şi probabil că nu a făcut altceva decât să semneze nişte hârtii pe care era înscrisă hotărârea altuia.
În momentul instalării lui, prin cuvântarea cam bâlbâită, dar strict, primitiv ”principială”, proslăvind lupta de clasă şi condamnând după tipìc decadentismul, obiectivismul, cosmopolitismul şi, de bună seamă, imperialismul nord-american, nu s-a dovedit a fi un ”poet revoluţionar”, cum îl caracterizase instalatorul lui, ci doar un agitator lozincard. A doua impresie a fost ceva mai poetică, pentru că s-a produs printr-o metaforă. Eram, împreună cu el şi cu Alexandru Balaci, în automobilul ”Volga” al editurii, în drum spre nu mai ştiu ce şedinţă şi unde. Ion Bănuţă monologa, lângă Alexandru Balaci, stând amândoi pe locurile din spate, despre cei ce nu-i apreciază laudativ versurile, ameninţându-i din când în când: ”O să le dau cu ancateu-n cap!”. Nu ştiam ce-i ”ancateul”, dar pentru că Ion Bănuţă venea de la uzinele ”Griviţa Roşie” (aşa le zicea pe-atunci; azi li se spune – spre aducere aminte? – ”Griro”), mi-am zis că ”ancateul” e o unealtă. Totuşi, pentru că nu-mi place să rămân nelămurit, mai ales când e vorba de înţelesurile cuvintelor, l-am întrebat politicos:
– Tovarăşe director, ce-i ancateul ăla pe care vreţi să-l folosiţi ca să vă răzbunaţi pe critici? E o unealtă?
Replica lui, rostită cu vehemenţa omului mândru de sine, mi-a plăcut.
– Nu e o unealtă, tovarăşe. Aşa îl chema pe ăla care mă bătea pe mine la închisoare, Ancateu! (Ion Bănuţă era ”ilegalist”, adică fost deţinut politic comunist.)
Deci ”ancateul” era o metaforă! Este singura amintire curată despre Ion Bănuţă din anii convieţuirii noastre editoriale (1956-1968).
În primii patru ani, potecile mele înguste, de insignifiant şi quasi-anonim redactor retrogradat, nu s-au încrucişat decât o dată cu autostrada directorială bănuţistă. Curând după întronarea lui, pe când încă mai ”făceam valuri” pe tema ediţiilor cu texte integrale, a convocat însuşi o şedinţă a redacţiei V.M.L. şi a venit – pentru o mai multă autoritate politică? – însoţit de amuzantul secretar al organizaţiei de bază P.M.R., Alexandru Georgescu. Printre alte vociferări potrivnice ediţiilor cu texte integrale din literatura clasică română, Ion Bănuţă a făcut şi gafa gogonată de a spune pe un ton cât putea el de autoritar, de categoric, că redacţia V.M.L. trebuie să folosească ”textologia revoluţionară, marxist-leninistă”, şi să combată ”textologia idealistă, obiectivă, cosmopolistă”. A fost o călcare-n străchini magnifică. Alta, similară, nu ţin minte să fi făcut între 1956 şi 1960.
Încrucişările potecilor mele redacţionale cu autostrada directorială bănuţistă s-au înmulţit însă după 1960, când colaborarea mea cu Tudor Arghezi a devenit ”oficială”, cum fusese şi în 1954 şi 1955, când pregătisem împreună ediţiile întâi şi a doua ale culegerii Pagini din trecut.
”Oficializarea” s-a produs – aşa cum am mai relatat – după ce preşedintele Uniunii Scriitorilor, poetul Mihai Beniuc, a trasat conducerii E.S.P.L.A. sarcina publicării unei ediţii a operelor argheziene în ”opt-zece volume şi ce o mai scrie maestrul până când...”, după ce am aflat de la dl. Mihai Şora de sarcina trasată editurii, după ce am aflat, în după-amiaza aceleiaşi zile, din gura lui Tudor Arghezi, că Mihai Beniuc îi comunicase telefonic, în cursul dimineţii, că ediţia de opere programată va avea ”zece-douăsprezece volume” şi după ce i-am propus lui Tudor Arghezi şi am schiţat împreună cu el contraproiectul unei ediţii de 34 de volume, ce urma să se intituleze Scrieri, nu Opere. O pagină din bruionul acelui prim contraproiect am găsit-o printre rămăşiţele manuscrise şi dactilografiate ale apartamentului unde am locuit până la 4 martie 1977 şi aş putea să o reproduc, eventual facsimilată, dacă s-ar potrivi cu profilul revistei Viaţa Românească. Acel contraproiect a fost difuzat radiofonic, a doua zi, de Tudor Arghezi, în cadrul unui interviu. În a treia zi, am dus contraproiectul de 34 de volume la editură, ca propunere de ediţie a poetului şi l-am înmânat directorului. După ce şi-a aruncat privirea peste cele trei pagini dactilografiate, semnate de Tudor Arghezi, directorul m-a contrariat printr-o exclamaţie de neuitat în sine şi datorită tonului dispreţuitor cu care a fost rostită: ”Cine dracu’ crede el că o să-i publice treizeci şi patru de volume?!”. Era o reacţie spontană a membrului de partid Ion Bănuţă, care ştia că nu are voie să încalce o hotărâre a ”forurilor superioare” (”opt-zece volume şi ce o mai scrie maestrul până când...)? Sau pentru că ştia şi el, precum ştia, pare-se, şi d-na Domnica Theodorescu – pe-atunci foarte bine informată din surse familiale foarte apropiate de cele mai înalte ”foruri” – că plafonul numeric al volumelor ediţiei este de ”cca 14-15”2. Ori poate că reacţia lui era ecoul unor grupuri de scriitori antiarghezieni...
Curând după ce i-am înmânat proiectul ediţiei Scrieri de 34 de volume, Ion Bănuţă i-a făcut o vizită lui Tudor Arghezi, în vila de pe Bulevardul Aviatorilor, nr.70. Eram, împreună cu poetul, în holul de la etaj, citindu-i o tabletă dintr-unul din caietele mele, când l-a primit pe directorul editurii. După un scurt schimb de fraze convenţionale, Ion Bănuţă, i-a propus lui Tudor Arghezi, ca redactor al ediţiei, pe unul din colegii mei. Făcându-şi propunere, directorul a comis, evident, o dublă grosolănie. Prima – faţă de poet, neîntrebându-l dacă nu preferă să lucreze cu vreunul din redactorii pe care poetul îi cunoştea. A doua – vizavi de mine, ignorându-mi cu vădită ostilitate, prezenţa, ostilitate a cărei sursă era fie ”dosarul de cadre”, unde se consemna originea socială ”nesănătoasă”, fie presupunerea că nu eram străin de proiectul de 34 de volume al ediţiei, fie orgoliul de a nu-şi anula semnătura pusă pe ”documentul” retrogradării mele, inclus şi el în ”dosarul de cadre”. Opţiunea lui Tudor Arghezi pentru mine ca redactor al Scrierilor, rostită atunci, nu i-a convenit, şi dezacordul său, mai mult ori mai puţin voalat până în 1967, i-a alimentat ostilitatea până într-atât încât i-a inspirat atitudini, gesturi şi observaţii critice uneori ridicule, alteori de o penibilă nemernicie. Din exemplele cu care îmi pot ilustra această afirmaţie, am ales doar câteva. Primul: a oprit din drumul ei spre viza cenzurii dactilograma volumului întâi din Scrieri, probabil că din plăcerea de a mă certa că nu redactasem cu atenţie Prefaţa, lăsând în text grafia ”greşită” totuş în loc de totuşi. Ca să evit un dialog în gol despre grafii, l-am rugat pe Tudor Arghezi să scrie manu propria prefaţă, pentru că vreau s-o adaug, facsimilată, celei tipărite. Arătându-i directorului facsimilul, i-am calmat neliniştile-i ortografice... Al doilea exemplu: a reţinut dactilograma volumului 13 (Poarta Neagră), m-a chemat la sine şi m-a admonestat pentru că lăsasem în text ”expresia” (aşa i-a zis) ”o mitralieră sistem Marx” şi mi-a pus subt ochi pagina respectivă, indicându-mi cu arătătorul ”expresia”. Am citit mut ”expresia”, apoi am citit, cu voce toată fraza care cuprindea ”expresia” incriminată, din tableta Procesul socialiştilor, al cărei titlu s-ar fi putut să-i fi stârnit vigilenţa: ”auzul ministrului de Justiţie Buzdugan ş...ţ avu de suportat o mitralie furtunoasă de grindină sistem Marx”. Deci era vorba de o ”mitralie sistem Marx”, şi nu de ”o mitralieră sistem Marx”, cum citise ori poate pricepuse directorul.
Un alt text din Poarta Neagră, excitant al vigilenţei directorului dar nu numai a lui, ci şi a unor activişti culturali birocratizaţi din ”foruri”, a fost cel intitulat Socialistul Nistor. Mult modificat stilistic faţă de prima versiune (apărută în Bilete de papagal, nr. 98, 1 iunie 1928, sub titlul Note din Casa Morţilor – Un socialist), textul, un pamflet în fond, face, cu sarcasmul specific peniţei argheziene, portretul unui socialist de tip bolşevic primitiv, asemănător în multe privinţe activiştilor dejişti de prin anii 1948-1954, prezenţi şi în 1960 în ”aparatul de stat şi de partid”. Un tip de socialist incult, ”sentenţios şi infailibil” (cum erau mulţi), căruia ”societatea viitoare îi părea ş...ţ cu sclavi intelectuali”, o societate din care vor fi excluşi ”inginerii, chimiştii, pictorii, scriitorii, gramatica şi abecedarul”, religia şi varietatea. Cuvintele: ”Lenin e, după părerea lui, un tovarăş care lucrează la maşina de cusut şi care dă croitorului aţă” li s-au părut, lui Bănuţă şi activiştilor culturali, o blasfemie, cu atât mai gravă cu cât autorul o atribuia unui socialist cu mintea cam deopotrivă cu a lor. Evident, vinovat de prezenţa tabletei în dactilograma volumului 13 era – şi nu întâmplător! – redactorul, care ar fi trebuit să-l convingă pe autor, printr-o principială prelucrare marxist-leninistă, să excludă tableta din volum ori cel puţin să o modifice astfel încât să devină acceptabilă. Fiind acuzat de lipsă de nivel ideologic şi politic, bineînţeles că mi-am apărat punctul de vedere cu câteva argumente pe potriva capacităţii de înţelegere a celor care mă acuzau: tableta se referea la ”social-democraţii de dreapta” (cum li se zicea socialiştilor de către comunişti), şi-apoi, în acelaşi volum erau încă trei tablete (Procesul socialiştilor, Lepădarea socialistă şi Profesia de socialist) care indicau cu claritate opinia lui Tudor Arghezi despre socialiştii români din anii 1913-1920. ¥inând seama de cele trei tablete citate, am considerat nepotrivită propunerea de eliminare ori de modificare a pamfletului Socialistul Nistor. Iar într-o discuţie mai aspră cu directorul, l-am rugat să intervină la ”foruri” ca să nu mai ţină dactilograma volumului subt obroc. Totodată i-am propus că dacă el ori altcineva are altă opinie decât mine, ar fi bine să şi-o susţină în faţa autorului. A fost, din parte-mi o impertinenţă ce nu mi-a fost trecută cu vederea. După cum nici eu nu le-am trecut cu vederea, atât lui Bănuţă cât şi birocraţilor culturali din ”foruri”, mărginirea şi laşitatea: nici unul din cei ce m-au ”criticat” nu a îndrăznit să-i propună lui Tudor Arghezi ceea ce mi-au reproşat mie că nu i-am propus eu. Aşa că pamfletul Socialistul Nistor a apărut în volumul 13 din Scrieri.
Departe de mine gândul de a mă implica mai mult decât se cuvine, adică mai mult decât îmi permite conştiinţa adevărului, în pregătirea şi în publicarea ediţiei Tudor Arghezi, Scrieri ( volumele 1-21 îndeosebi, apoi volumele 22-24 – atât cât mi s-a permis din ceea ce şi cum stabilisem împreună cu autorul3 şi a textelor din celelalte volume, împrumutate de la mine din casă de d-na Domnica Theodorescu4 şi ”îngrijite” de d-sa şi de adjuvantul d-sale, Traian Radu). Dar nu pot omite din acest ”Intermezzo” impresia care m-a dominat în anii colaborării ”oficiale” cu Tudor Arghezi, 1960-1967, şi după 1967, până în 1970, că prin terorismul psihologic al şicanelor, al hărţuirilor, al insinuărilor defăimătoare, al ameninţărilor directe sau indirecte, voalate, se urmărea stăruitor şi oarecum concentric (”serviciul de cadre”, director, ”foruri”). Diminuarea capacităţii mele de muncă redacţională, destul de complicată5. Deci implicit frânarea şi împiedicarea apariţiei ritmice a Scrierilor, şi chiar determinarea lui Tudor Arghezi, cu diverse argumente, de a renunţa la colaborarea cu mine. Aceste eforturi negativiste au devenit din ce în ce mai frecvente, iar sensul lor a devenit şi el din ce în ce ,mai lămurit, odată cu trecrea anilor. Un asemenea argument, dar mai grav decât cele de până atunci şi mai neplăcut pentru toate părţile implicate, a fost scornit în septembrie 1965.
Riguros în urmărirea apariţiei cărţilor sale, Tudor Arghezi îl întrebase telefonic pe Ion Bănuţă de soarta volumului 11 din Scrieri (Lina). Directorul, absent din datoria lui de a patrona ”ediţia de autor” a poetului, neştiind despre ce îl întreabă, a dat un răspuns de vătaf de plasă, indicându-l ca vinovat, după cum se obişnuise, pe redactor, care nu predase conducerii editurii textul definitivat de autor. Relatându-mi a doua zi, bineînţeles că supărat pe ”vinovat”, convorbirea telefonică, Tudor Arghezi a adăugat cuvintelor proprii ameninţarea directorului:
– A zis că pentru neglijenţa asta te dă afară. Supărarea lui Tudor Arghezi, prima după unsprezece ani de colaborare devotată, m-a contrariat, şi contrarietatea mea a răspuns rece:
– Am predat dactilograma volumului unsprezece la sfârşitul anului trecut. Mai mult decât atât. I-am adresat de curând directorului o notă în care i-am atras atenţia că, neprimind până acum nicio corectură, s-ar putea ca volumul să nu apară până la finele anului. Ai vreo dovadă că ai predat volumul? Ezitarea încrederii lui în adevărul afirmaţiei mele m-a durut.
Da, am răspuns. Dacă îmi împrumutaţi pentru o jumătate de oră maşina, vă aduc dovada.
Peste o jumătate de oră i-am pus subt ochi ”dovada”. Regret încă o dată că profilul tehnoredacţional al revistei Viaţa Românească nu permite reproducerea în facsimil a notei adresate directorului editurii la 10 septembrie 1965, autosalvată, cu oarecari urme ce-i dovedesc autenticitatea, din molozurile seismului de la 4 martie 1977.
Probabil că Ion Bănuţă nu era singurul care urmărea excluderea mea din ”corvoada gingaşă” a ediţiei. Poate că exprima, prin ostilitatea lui consecventă faţă de mine şi prin indiferenţa faţă de apariţia ritmică a cărţilor din Scrieri, opinia mai multor condeieri antiarghezieni, condeieri iritaţi de numărul mare al scrierilor, programat şi în curs de apariţie, la pregătirea cărora mă ştiau părtaş. Această părtăşie îi irita şi pe unii membrii ai ”forurilor” superioare culturale, care, ca şi Ion Bănuţă, nu erau de acord cu depăşirea limitelor ediţiei stabilite de Uniunea Scriitorilor (şi nu numai...), ”opt-zece volume şi ce o mai scrie maestrul până când...”, sau ”zece-douăsprezece volume”, câte îi numărase Mihai Beniuc, prin telefon, lui Tudor Arghezi, ori ”cca 14-15” volume, câte vor fi fost într-alt proiect, stabilit într-altă hotărâre6. Că suspectarea mea ca părtaş la proiectarea ediţiei şi la pregătirea volumelor era reală am constatat în 1963 sau 1964, când directorul general al Centralei Cărţii, Dumitru Trancă, cu care fusesem coleg de studii universitare, m-a convocat, nu direct, cum ar fi fost normal, ci oficial, prin secretariat. Primindu-mă şezând în spatele unui birou pus pe un podium (probabil ca să se simtă la înălţime şi ca
să-l simt ”organ superior”), privindu-mă cu dispreţ autoritar, m-a întrebat cu grosolănie nedisimulată:
– Cu cât te plăteşte Arghezi, ca să-i scoţi maldărul ăsta de volume?
– Cu multă afecţiune, cu tot atâta afecţiune câtă i-am dăruit şi-i dăruiesc însumi – am răspuns prompt şi neţinând seama de colegialitatea de altădată, pe care o uitase şi dânsul. Replica din căutătura lui a exprimat o totală desconsiderare a insului din faţă-i. În răspunsul meu mă referisem la o valută necunoscută de oficiali, de proşti şi de rău-voitori. Impresia mai tuturora, chiar şi a unora care mă cunoşteau (cum se zice) de mulţi ani, era că toată ”corvoada gingaşă” alături de Tudor Arghezi era corvoada unei ”slugi”, poetul fiindu-mi ”stăpân”. Transcrisă negru pe alb, această impresie m-a surprins şi m-a întristat, citind-o în articolul unui fost (mai mult sau mai puţin) coleg pe care îl ştiam şi îl ştiu inteligent şi sensibil. M-am înşelat? Nu cred. Cred mai curând că l-a luat condeiul pe dinainte. Nu vreau să-l includ printre acele creiere cu scăzământ care nu pot intui subtilitatea unei relaţii întemeiate pe sensibilitatea pentru poezie şi, prin poezie, pentru sensibilitatea complexă a poetului. Tudor Arghezi a tradus această relaţie într-o dedicaţie, numindu-mă prietenul lui din rătăcirile noastre împreună printre cuvinte, imponderabile şi nuanţe inefabile. Până la ce nivel de josnicie putea ajunge expresia ostilităţii şi a dispreţului faţă de mine ale lui Ion Bănuţă, poate că pizmaş şi pentru că ”nota” mea din 10 septembrie 1965 îi batjocorise orgoliul şi puterea de director, am constatat curând după trecerea Dincolo a lui Tudor Arghezi. Eu nemaifiind ”ocrotit”, îi era lesne să-şi manifeste vârtutea.
Venind, într-o dimineaţă, ca de obicei, la orele 7,30, la editură şi intrând, tot ca de obicei, în redacţia V.M.L., am constatat, cu foarte neplăcută surprindere, că biroul la care lucram din 1952, deci de 15 ani, şi scaunul adiacent, dispăruseră. Cu alte cuvinte, că peste noapte, tâlhăreşte, nişte necunoscuţi – colegii mei de redacţie nu văzuseră şi nu ştiau nimic, nici măcar din auzite – mă eliminaseră, fizic, din redacţie. Nu am pus mai multe întrebări decât se cuvenea ca să-mi dau seama că tâlhărirea mea era privită cam ca un ”secret de serviciu”. Probabil că al ”serviciului de cadre” şi al conducerii. Şi socotind că ar fi sub demnitatea mea să-l întreb pe director dacă ştie ce mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă, am considerat totodată că nu trebuie nici să-i satisfac eventualul orgoliu al unei hotărâri de o jalnică meschinărie prostească, hotărâre care, chiar dacă nu o luase el, nu îi era străină. Că nu m-am înşelat, mi-am dat seama câteva zile mai târziu, când iarăşi am fost retrogradat, iarăşi mi s-a luat dreptul de a mi se înscrie numele în casetele tehnice ale cărţilor şi din nou mi-a fost diminuat salariul. Sancţiuni fără nici o explicaţie pe faţă, dar fără-ndoială că, întocmai excluderii mele din redacţie, menite să mă umilească. Nu le-a succes (cum spun transilvănenii) celor ce se străduiseră, dar au reuşit să mă scârbească.
În ziua tâlhăririi, mi-am stabilit ”sediul” la o masă sindicală de şah, în cel mai luminos colţ al holului de la etaj al editurii, lângă balustrada de care, cu mulţi ani în urmă, îl văzusem sprijinindu-se pe Păstorel, îmbrăcat într-un frumos halat roşu, frapant prin strălucirea culorii aprinse de razele soarelui. şi deseori, dimineaţa, după ce-mi scoteam uneltele de lucru din servietă şi le puneam pe masă, îi şopteam în gând, surâzând imaginii lui de atunci, văzută numai de mine şi nemaiuitată: ”Bună dimineaţa, domnule Teodoreanu”. Şi după aceea treceam parcă mai lesne peste urâciunile zilei.
9 septembrie 2008
G. PIENESCU
1 Folosesc exprimarea pleonastică ”opere complete, cu texte integrale, neciopârţite de cenzură” pentru că, pe-atunci (1948-1954), unele edituri se obişnuiseră ca sub titlul ”opere complete” să introducă multe lucrări din bibliografia unui autor, dar cu ciuntiri cenzoriale, nemenţionate în note sublineare sau nemarcate în texte cu semnul convenţional [...].
2 Cf. Tudor Arghezi, Scrieri, vol.46, p.441. Ediţie îngrijită de Mitzura Arghezi şi Traian Radu. Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi teorie literară ”G. Călinescu”, 2006.
3 Cf. articolul Deocamdată \n Viaţa Rom~nească, nr. 5/2008, p. 55.
4 Cf. articolul Cum se fură o ediţie, în România literară, an XXXVII, nr.31, 11-17 august 2004, pp.16-17.
5 Munca pentru apariţia fiecărui volum din ediţia Scrieri implica nu numai colaborarea directă cu poetul (citirea tuturor textelor à haute voix, câteodată, unele, şi de două, trei ori, după cum am mai mărturisit cu tiparul), ci şi controlul dactilografic al textelor redactilografiate după definitivare, pregătirea dactilogramei fiecărui volum pentru trimiterea la "foruri" şi în tipografie, apoi, după culegere, efectuarea corecturilor. Paralel cu travaliul la ediţia Tudor Arghezi, Scrieri, lucram, dar după altă metodă, cu părintele Ion Agârbiceanu, pentru definitivarea textelor din ediţia sa de autor, Opere.
6 Vezi supra, nota 2 şi textul adnotat.
