|
| Eseuri |
LE CLÉZIO, SCRIITORUL ITINERANT - DUMITRU RADU POPA
„Sincer să fiu, nu eram pregătit, citeam o carte!” astfel a comentat Le Clézio momentul aflării, prin telefon, a veştii că i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură pe anul 2008. În Statele Unite reacţiile au fost destul de reţinute, poate ca această „răceala” a fost inspirată şi de declaraţiile secretarului permanent al Academiei Suedeze. Nu cu mult înainte de decernarea Premiului, în plină febră a speculaţiilor, acesta remarca faptul că America nu oferă astăzi o veritabilă mare literatură, în vreme ce în Europa se observă o resurecţie a literaturii de înaltă calitate. Nu le-a picat prea bine americanilor, care sperau ca Philip Roth, al cărui nume era mai pe toate buzele, să fie laureatul din acest an. Controversele, însă, merg cu puţină vreme înapoi.
În noiembrie 2007, revista Time publicase – sub semnătura lui Donald Morrison – un articol intitulat provocator „The Death of French Culture”, adică Moartea culturii franceze, care m-a frapat la momentul respectiv, nu numai ca francofon şi francofil. Argumentaţia era simplistă şi neconvingătoare, plină de locuri comune. Autorul persifla excepţionalismul francez, pretenţiile de universalitate ale culturii şi limbii franceze, ambiţia de a avea în mai fiecare oraş un teatru, sau operă, de a decerna mai mult de 900 de premii literare etc. O privire ostilă şi oarecum reducţionistă. Morrison se întreba la ce e nevoie să se publice atîtea cărţi pe an în Franţa, cînd americanul nu le poate citi... fiindcă nimeni nu le-ar traduce în engleză (iar franceza ar fi departe de a mai constitui o lingua franca, precum altădată – ăsta e, într-adevăr, un lucru real, dar...singurul!). Ironia sorţii, însă: Le Clezio are traduse în Statele Unite nu mai puţin de 28 de cărţi! Concluzia articolului, parcă pregătind răspunsul Le Clézio, era că ţara ce îi dăduse pe Proust, Monet, Piaf şi Truffaut şi-a pierdut resursele de a mai străluci în cultură...
Astfel încît, la anunţarea numelui lui Jean Marie Gustave Le Clézio drept cîştigător, o parte a presei culturale americane a folosit în titluri formula Mr. Nobel Unknown, comentînd cu iritare modul în care meritele scriitorului francez au fost formulate de Academia Suedeză: „autor al unor noi deschideri, aventuri poetice şi extazuri senzuale, explorator al unei umanităţi dincolo de barierele unei singure civilizaţii”. Definit astfel, Le Clézio ar fi unul dintre acei scriitori globali, călător, şi la propriu şi la figurat, în mai întreaga lume, figură nu tocmai tipică scriitorilor francezi ci mai degrabă celor... americani! Şi totuşi, există, spiritual, ceva din acel sage citoyen du vaste univers al lui Diderot.
Născut pe riviera franceză, la Nisa în 1940, Le Clézio este fiul unui nativ al Insulei Mauritius, protectorat britanic pe atunci, şi o mamă franceză a cărei familii era de origine bretonă. După război, la 8 ani, se mută cu părinţii în Nigeria, unde tatăl era chirurg în armata engleză. Mişcarea permanentă va fi una din temele vieţii şi literaturii sale. Studiază la universitatea din Bristol, dar absolvenţa o obţine la Institut d’ études litteraires din Nisa. Petrece cîţiva ani între Londra şi Bristol, apoi se mută în Statele Unite unde predă literatură franceză. În 1964 e licenţiat al Universităţii din Aix-en-Provence cu o teză despre André Michaud. Îşi începe serviciul militar în Thailanda, în 1967, dar e curînd mutat în Mexic ca urmare a protestelor sale vehemente împotriva prostituţiei infantile. Între 1970 şi 1974 îl găsim în Panama, unde trăieşte cu triburile de indieni Embera-Wounaan. Din 1975 este căsătorit cu Jemia, o marocană care îl va urma peste tot, fizic ori uneori numai cu mintea şi sufletul, în mişcările sale greu de prevăzut. Doctoratul şi-l obţine la Universitatea din Perpignan în 1983, cu o teză despre istoria veche a Mexicului (între altele e un specialist de renume mondial în Michoacan, misteriosul regat al amerindienilor Purhépecha din perioada pre-hispanica a lumii Mesoamericane).
Itinerariul lui Le Clézio – veritabil homo viator – se desfăşoară de aproape două decenii, ca puncte fixe, între domiciliile pe care le are în Albuquerque (New Mexico), Insula Mauritius, al cărei cetăţean a devenit în onoarea rădăcinilor sale paterne, şi Nisa. Puncte nefixe, şi nu întotdeauna uşor de prevăzut, sînt locurile unde călătoreşte – pe toate continentele – ca să predea la diferite universităţi. Cea mai recentă pasiune e Coreea de Sud, unde predă limbă şi literatură franceză de doi ani, la Universitatea Ewha. Dealtfel, vestea premiului Nobel l-a „prins” pe drum, în Franţa, unde se oprise pentru cîteva zile înainte de a se întoarce la Albuquerque, în New Mexico, pentru a porni apoi spre Canada. O secvenţă firească pentru el!
Să dăm Cezarului ce e al Cezarului: cu toată maliţia etichetei de Domnul Nobel Necunoscut (a se citi un nimenea!) şi a regretului american – pe de o parte pentru că Philip Roth sau Agota Kristof, aflaţi pe lista scurtă a favoriţilor, au fost ignoraţi, pe de alta pentru că... vrem nu vrem pesemne, cultura franceză sau cea europeană, în genere, nu au pierit încă! – Le Clézio (recipient a numai puţin de şapte premii literare majore pînă în prezent) e departe de a fi un necunoscut, nici în America, nici în lume. Că e un personaj şi un scriitor atipic, ba aş spune chiar incomod şi greu de clasificat, atît în Franţa cît şi aiurea – asta da! Atunci, cu atît mai bine că, de astă dată, Academia Suedeză şi-a ieşit din standarde ei (dacă acestea există).
Le Clézio nu s-a simţit niciodată în largul lui în lumea literară pariziană, acolo unde se „fierb” ideile à la page şi relaţiile, politica literară. Stînjenit şi absent, încearcă să evite aceste circumstanţe, spre uşurarea literatocraţiei franceze înseşi, parcă nesimţindu-se nici ea bine cu acest intrus. Un intrus care îşi sacrifică viaţa comodă, pe care şi-ar fi putut permite să o ducă fără probleme, numai ca să călătorească şi să trăiască aproape ca un nomad în cele mai îndepărtate şi adesea uitate colţuri ale lumii. Acolo, da, se simte în largul lui, într-un fel cam ca şi Camus, mărturisit maestru, sau Antoine de Saint-Exupéry: între indienii din America Centrală, tuaregii din Sahara a căror viaţă şi obiceiuri le-a studiat din interior, sau nativii din Insula Mauritius care îl privesc ca pe un frate.
Stilistic şi ideatic, scriitura lui Le Clézio resimte puternic toată această atitudine de nomad. Primul său roman Le Procès-Verbal, în 1963, cînd avea numai 23 de ani, cîştigă sufragiile prestigiosului Prix Renaudot, doar cu o treaptă mai jos de Goncourt. Dar cartea lui Le Clézio era mai degrabă surpinzătoare, atipică decît canonică. Un roman cu totul neconvenţional, cu interludii abrupte, mizînd adesea pe acea incertitudine care va fi caracteristică la francezi în le nouveau roman. Dar Lé Clezio era un solitar, el nu îmbrăţişase doctrina, ci doar mijloacele care pluteau prin aerul epocii. Solitudine, monolog interior, peisaj psihologic şi porţi cu chei greu de potrivit – acesta e Le Clézio al Premiului Renaudot. Critica literară nu poate să-l ignore, dar nu e nici prea exaltată de acest prozator oarecum rece, cultivat şi cu o priză a realului urban remarcabilă. Greu de pus într-un sertar, însă şi mai greu de ignorat – ceea ce sugera ideea că apăruse... un posibil mare scriitor! Critica franceză, cu acel complex de care probabil nu va mai scăpa niciodată, şi anume de a nu-l fi recunoscut şi omologat pe Proust la timp, nu putea să-şi mai permită încă o eroare de proporţii – de aceea şi devenise mult mai permisivă în anume cazuri de scriitori despre care nu mai aude nimeni astăzi.
N-a fost, însă, cazul lui Le Clézio! La el era substanţă, stil, trăire, discontinuitate şi proiecţie psihologică, reificare – elemente suficiente să-l încadreze şi, deopotrivă, decadreze din ceea ce, la vremea respectivă, era le nouveau roman. Asta cu atît mai mult cu cît individul Le Clézio se ţinea departe de coterii şi cluburi intelectuale. Trebuie adăugat însă că, din punct de vedere strict tematic, generaţia tînără găsea, sau mai bine zis recunoştea în Le Procès Verbal, un ecou clar al propriei dificultăţi existenţiale. Nu e de mirare că tema obsesivă a existenţei urbane la periferia societăţii de consum, în căutarea unei fericiri pe cît de efemere, pe atît de improbabile, avea să găsească un pandant în micro-capodopera lui Georges Pérec, numai doi ani mai tîrziu, celebra Les Choses! Ei, da: anii 60 mai permiteau încă acest lux, timpul, încă, după parametrii contemporani şi ca să folosesc o celebră formula a lui Marin Preda, nu se grăbea în halul în care aiureşte azi totul.
Dar succesul eclatant al tînărului scriitor neînregimentat, deşi curtat fervent de diferite „curente”, nu i-a sucit nici capul şi nu i-a schimbat cu nimic planurile. Le Clézio n-a stat prea mult în vîlva vieţii literare şi a opiniei publice. Dacă Le Procès Verbal satisfăcea, probabil, în termenii lui Jauss, acea formulă a orizontului de aşteptare – e greu de spus. Cert este că popularitatea scriitorului nu a durat prea multă vreme, astfel că următoarea carte nici n-a mai fost tipărită în format broşat de teama unui dezastru comercial. E interesant totuşi că lumea universitară, mai ales cea de dincolo de Ocean, i-a dedicat multă atenţie, între 1971 şi 1978 scriindu-se nu mai puţin de opt teze doctorale dedicate autorului. În vremea aceasta, Le Clézio călătorea cu fervoare, iar scrisul lui se modifica. Practic, cînd călătoria începe să fie pentru el o opţiune existenţială de esenţă, pe care o opune violenţei, insecurităţii şi inechităţii, scrisul şi gîndirea i se schimbă. „Mişcarea continuă e singurul mod de a te găsi în armonie cu nesiguranţa permanentă ce ne înconjoară” declara el într-un interviu şi adăuga că, de fapt, nu se simte în nici un fel ca un voiajor înnăscut ori ca un exilat: pur şi simplu nomadizează! În interval, îi apar aproape o duzină de cărţi care îi consolidează poziţia literară, dar adevărata schimbare şi diferenţă o vor face Mondo et autres histoires, L’inconnu sur la terre ambele în 1978, şi mai cu semă romanul Le Désert (1980). Descoperim acum un nou stil, mult mai emoţional, poetic şi reflexiv. Romanul e tipărit şi retipărit în colecţii de masă. Iar Le Clezio apare pentru prima dată la celebra şi atât de selectiva emisiune Apostrophes (ulterior Bouillon de Culture) a lui Bernard Pivot. Odată cu succesul de public (e tradus în 55 de limbi), cu interesul subit al lumii universitare, al includerii în manualele şcolare, vine şi adevărata canonizare. Academia Franceză îi acordă în 1980, pentru Le Désert Marele Premiu Paul Morand. De acum înainte Le Clézio începe să fie, mai discret sau mai pe faţă, conceput ca unul dintre cei mai mari scriitori francezi în viaţă.
Secretul noului Le Clézio a constat în adîncirea dimensiunii autobiografice – personale şi a neobişnuitei sale familii (cu totul remarcabilă în L’ Africain, 2004, romanul dedicat tatălui său) –, o temă ce va stîrni întotdeauna interes mai ales la un scriitor atît de introvert şi enigmatic în viaţa publică. Apoi, după experimentalismul anilor 60, importantă a fost reîntoarcerea la forma romanului tradiţional, uneori cu tenta de roman de aventuri, aceasta din pricina multiplelor călătorii, a universului exotic, plin de neprevăzut, a perspectivei interioare, deloc turistice pe care o dă toposului călătoriei. Aici se decantează marile valori ale scrisului lui Le Clézio: abandonează sterilitatea ideilor (mai cu seamă după Mondo) în favoarea unui angajament, nu departe de cel al existenţialismului, în realitate. Limbajul transmite direct, nu mai e pus în discuţie ca înainte, fie că e vorba de haosul urban, de dezastrul ecologic, de repercusiunile colonialismului asupra ţărilor sărace, de misterul vieţii triburilor celor mai îndepărtate, sau de discrepanţele între natură şi cultură. E în toate acestea şi o dimensiune spirituală de netăgăduit, o undă poetică, alegorie şi mit, un simţ pronunţat pentru esoteric.
Sub toată această combinaţie stilistică unică aflăm – cu surprindere într-o vreme cînd, fie din snobism, ori din cinism, sau poate numai din pudoare rău înţeleasă, cuvîntul Om scris cu literă mare stîrneşte atitudini negative – exaltarea valorilor umaniste clasice, cu o remarcabilă tradiţie în romanul francez al secolului XX. Asta îl face pe Le Clézio un scriitor mai degrabă popular, cu un registru larg, ce poate capta în egală măsură interesul omului simplu, ca şi pe acela al intelectualui subtil. Nu e de mirare că, într-un interviu, declara cu inocenţă că scriitorii lui preferaţi sînt Stevenson şi James Joyce!
Le Clézio – ce alegere pentru 2008! Mie îmi pare bine, căci i-am fost dintotdeauna un cititor fidel. Pentru Academia Suedeză, felicitări: o alegere aproape suspect de normală!
Dumitru Radu Popa
|
|
|
|
|
|
|
