In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
LAURA CELOR O SUTĂ DE CUVINTE - MARIA-GABRIELA CONSTANTIN Cu Laura ne ştiam de o viaţă. Bilingvă ca şi mine, crescuserăm în acelaşi oraş; colege de liceu iubiserăm cândva aceleaşi cărţi, aceiaşi autori, decupaje delicate, detalii insesizabile ale unei vieţi guvernate odinioară de timpul parcă încetinit până la nemişcare. Pe atunci păruse puţin probabil că ceva, orice de fapt, avea să se schimbe vreodată şi, spre ciuda noastră aproape resemnată, timpul mort şi-ntinsese tot mai mult trupul, tânjind să devină nemurire. Aşa se face că şi noi ne agăţasem pe atunci, de ce ne păruse a fi neschimbător, stabil. De valenţele esteticului, bunăoară, care jucau rol protector, aproape exagerat; o lume a frumosului care încerca să alunece din domeniul politicului, ca o mână fracturată căreia i se face manichiura, ori un chip reanimat, fardat cu mult bun-gust. Prietenia noastră se voia a fi o solidaritate, aşa cum o înţelegeam. Cafele nechezol băute pe îndelete în după-amieze lungi de vară, pline ochi de lumină, ceaiuri de tei băute în serile friguroase de iarnă; lecturi, muzică, plimbări. A fost, pe scurt, o adevărată prietenie de adolescente. Apoi ne-am pierdut o vreme din vedere. Mai precis, ani. După Decembrie ’89 eu am făcut o buclă-două prin Europa, ea mai multe. S-a dus o vreme în Franţa, apoi în Anglia, iar de acolo direct în America, unde şi-a făcut un doctorat în ştiinţe politice. În acest răstimp abia dacă ne-am văzut de câteva ori. Ne-am scris, la început multe scrisori apoi tot mai scurte e-mailuri. Lungile epistole au fost treptat şi cumva pe neobservate înlocuite de note scrise în grabă, neglijent. Apoi o vreme n-am mai auzit nimic de ea.
Lucrând la o mare editură din capitala maghiară, într-o bună zi tocmai căutam o contract de traducere, când privirea mi-a căzut pe manuscrisul unui volum de cercetare cu numele Laurei. Nu se poate, mi-am spus cu uimire! Să fie chiar ea? Se întorsese din Lumea nouă? Şi de când se afla la Budapesta? Am sunat-o numaidecât, ne-am dat întâlnire a doua zi la o cafea.
Prietena mea nu se schimbase aproape deloc. Era doar îngrozitor de elegantă iar gesturile ei o idee mai reţinute ca înainte. În rest, acelaşi entuziasm contagios în priviri, aceiaşi ochi frumos creionaţi de armeancă, părul creţ şi necontenit rebel, zâmbetul vesel-năstruşnic bine pitit în colţul gurii, gata oricând să se dezvăluie. Stânjeneala ce ne-a cuprins în primele minute a trecut repede. Se îmbulzeau cuvintele ca fluviul la gurile deltei; parcă toţi anii aceia trăiţi în altă parte, consumaţi în alte poveşti n-ar fi existat; când nu simţi nimic din cele ce te despart de celălalt, doar ceea ce te apropie de el.
– E curios totuşi, spuse Laura la un moment-dat, tu la o editură, eu la ştiinţe politice. Te-ai fi gândit vreodată la asta, pe vremea când eu eram la secţia de la grafică şi tu la sculptură?
– Măcar ne-am reinventat fiecare după cum s-a priceput, i-am replicat, pentru că la drept vorbind noi toţi asta am făcut, sau în orice caz am încercat să facem. Tu ai vrut să te implici în trebile cetăţii, iar eu în lecturile ei. De altfel te-ar uimi cât de divers s-au reprofilat foştii noştri colegi de liceu. Chiar, mai ţii legătura cu cineva?
– Dacă te gândeşti la mailul generic da, primesc o circulară de Paşti şi una de Crăciun...
Am început să râdem.
Prietena mea nu se căsătorise. Se afla de un semestru în capitala maghiară, unde preda la o faimoasă facultate de limbă engleză.
– Ştii, predatul e un lucru straniu, mi-a spus ea la un moment dat. Uneori mă înfior şi eu ce responsabilitate uriaşă înseamnă, dar tocmai asta îi dă savoare. Însă, una din muncile cele mai interesante pe care le-am avut a fost pe vremea când încă îmi făceam doctoratul.
Şi Laura se apucă să-mi povestească povestea celor o sută de cuvinte. În fapt, era vorba de mai multe, dar aşa îşi botezase ea surâzând povestea.
– Am fost căutată de o editură pentru a redacta un mic dicţionar.
Am zâmbit amândouă şi, sorbindu-ne tacticos cafeaua, am căzut o clipă pe gânduri. Dicţionarul… era o poveste veche, din adolescenţă. De această mărturie vie a efortului Iluminist de a încerca să explice un cuvânt prin multe alte cuvinte şi de a face o colecţie de cuvinte, frumos legată şi numită generic dicţionar fusesem cândva amândouă fascinate. Dicţionarul: o rigoare, un labirint, un joc. Magica atracţie păruse cu atât mai intensă cu cât pe atunci noi desenam la liceul de artă, alegând ceea ce se afla dincolo de limitele cuvântului, chiar dacă era doar un alt limbaj, al necuvântării. O linie ştiam, se voia aprope întotdeauna o linie; la fel: o pată de culoare era ceea ce era, iar lutul era aproape una cu viaţa care plămădea din nimic o frumuseţe efemeră. Dar un cuvânt: era oare mereu un cuvânt? Şi rămânea mereu egal sieşi? O propoziţie aducea prea ades cu un teren minat.
– Mai citeşti dicţionare? m-a întrebat ea. I-am făcut semn din cap că da.
– ¥ii mine cât am răsfoit dicţionarul onomastic? Şi cel de neologisme? am întrebat-o.
– Bineînţeles. Dar ştii, dacă după mai bine de două decenii, aş adăuga critic ceva fascinaţiei noastre comune de atunci, este reţinerea faţă de încrederea investită aproape cu trufie în ideea ca lumea poate fi desfăşurată şi explicată în totalitate. Analizată, disecată, desacralizată.
– Da, dar dacă te gândeşti, noi căutam cu disperare certitudini. Era şi vârsta, erau şi vremile tulburi, ca o apă murdară, năclăită.
Am mai sorbit din cafea în tăcere. Întreaga cvasi-mitologie a Ilumismului avusese pentru noi ceva fascinant; amestecul eclectic de mituri, în care exista Prometeu cu focul furat oamenilor de la zei; dar însuma şi ideea de revoltă, care nouă ne plăcuse, deşi în literatura creştină avea ceva mai degrabă luciferic, anume ideea că răspândirea cunoaşterii fără viziune şi, fireşte, fără credinţă, desface armonia lumii astfel încât în loc să ajute, devine o cunoaştere vătămătoare. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, m-am trezit murmurând în vreme ce ea îşi reluă povestea.
– În cazul meu era vorba de un mic dicţionar bilingv. Între cel de buzunar, care are o utilitate întrucâtva precisă şi o aplicativitate clară, şi cel mare, acest dicţionar mediu era cumva înşelător. În primul rând pentru că era mai puţin evident cui se adresează, în ce scop şi cu ce mijloace. În principiu cuprindea cam 25 000 cuvinte din lexicul de bază. La început am tot corectat diacriticele, uneori sinonimele. Aruncam o privire călătoare peste cuvinte, le mai cântăream din ochi cum îşi cântăreşte ţăranul cumpărătorii la piaţă. Încet-încet însă am început să am un sentiment straniu de lipsă, apoi m-am cufundat într-un soi de melancolie. La început nu ştiam de ce. Apoi brusc, mi-am dat seama: ceva nu era în regulă cu dicţionarul.
– Ce anume?
– Alăturarea cuvintelor. Dacă le citeai cursiv, ca pe un roman îţi lăsau un gust amar, de mizerie.
Am mai comandat câte un ceai. Povestea prietenei mele începea să mă capteze tot mai mult.
– Tot răsfoind şi comparând cu alte dicţionare am realizat că nu găseam multe cuvinte importante, nu erau acolo, iar altele dimpotrivă figurau cu prea multe sinonime. Nici nu-mi pusesem iniţial problema într-atât mi se părea de la sine înţeles totul. Cum să-ţi spun, erau prea multe cuvinte ale dezintegrării şi prea puţine ale speranţei. Nu se poate, mi-am spus uimită, trebuie să fie o greşeală. O eroare. Eu ce să fac cu o lume descrisă ciobit? Cum să mă descurc cu un dicţionar, fie el cât de mic, în care nu există cuvântul bunătate, nici bucurie, dar am cinci variante ale furiei, mândriei, lipsei şi sărăciei? Ce mă fac dacă ele îmi descriu o lume mai mult decât violentă, în care există remiză dar nu există cuvântul decizie?!! Să fi fost o greşeală datorată neatenţiei, era vorba de un şir de omisiuni distrate ori pur şi simplu prostie sau, dimpotrivă, rea-voinţă de-a dreptul malefică? Nu-mi dădeam seama, dar la drept vorbind asta mă interesa cel mai puţin. Dicţionarul, mai cu seamă unul de buzunar şi prin extensie şi unul mediu, sunt un decupaj, de comunicat cu alţii. M-am văzut nevoită să-mi pun întrebarea: ce definim prin a fi esenţial la nivelul cuvintelor? Şi răspunsul nu e nici pe departe atât de limpede. Cuvinte ieşite demult din uz, precum: maşină de scris, telegramă, duel, zilier, sau verbe precum: a ara, a cârpi, a merge în buiestru sunt ele esenţiale, într-atât încât să le includem într-o asemenea colecţie de cuvinte? Şi de ce ni se pare normal ca nişte cuvinte precum tun, puşcă, să facă parte dintr-un asemenea dicţionar? Deci iată că m-am trezit pe nepusă-masă în plină criză semantică.
– Tu ai fost mereu obsedată de structuri, i-am spus.
– Nu, nu, crede-mă era cu totul altceva. Simţeam că de aceste cuvinte depinde ceva nespus de important, un fel de condiţionare a subconştientului a celor care vor citi sau doar răsfoi acest mic dicţionar, condiţionare pe care trebuia să o confirm sau să o corectez dar nu puteam să mă prefac că problema n-ar exista. Nici n-aş mai fi putut, nu-mi mai dădea oricum pace.
După o clipă de reflectare prietena mea a continuat.
– Măi, Gabi, prostie este, sunt de acord, un cuvânt din lexicul de bază. Mi se pare deopotrivă uman şi logic. Dar te-ai gândit de ce este cuvântul delir un asemenea cuvânt?! Delirul ar trebui să răm~nă doar un simplu cuvânt din oceanul de cuvinte al unui mare dicţionar. Nimic mai mult. şi uite aşa, spuse Laura, am început să caut cu înfrigurare ca să văd cum rezolvau alţii acest balans delicat între indispensabil, necesar şi probabil. M-am uitat pe diferite dicţionare, de buzunar şi „dicţionare mici” ce combinau diferite limbi între ele. Am descoperit ceva greu de descris, un fel de miracol, anume: colecţia de cuvinte de bază nu este de fapt aceeaşi pentru toate limbile! Unele cuvinte pur şi simpu nu pot fi omise din anumite limbi, în vreme ce în altele sunt indiferente, dacă nu chiar nesemnificative; pe de altă parte lexicul ales are implicaţii subiective, mai cu seamă de când scrierea şi editarea unui dicţionar nu mai este sarcina exclusivă a academiilor. Asfel încât colecţia de cuvinte alese devine un material maleabil, schimbător, iar în cadrul acesta puternic subiectiv, omul contează foarte mult: unii nu puneau sub semnul întrebării formatul, cadrul larg, însă adăugau totuşi niscaiva cuvinte. Alţii, dimpotrivă, acceptau negativul doar în măsura în care şi pozitivul se decupa egalitar, prin antiteze. Da, ai ghicit, era cazul celor mai multe dicţionare din care una din limbi era franceza. Dacă, exista într-un dicţionar de buzunar să spunem de trei ori cuvântul demon, drac, şi satanic atunci şi înger îşi avea un raison d’etre de a figura măcar o dată. Era un echilibru. Descoperirea m-a uluit. Pe neobservate lumea a început să se împartă pentru mine în două: în a celor pentru care aportul la real era activ, creativ şi a celor care doar se conformau să-şi facă treaba, pasiv. Au fost oameni pe care i-am iubit fără să-i fi văzut niciodată. Mă simţeam solidară lor, le mulţumeam în gând pentru gentileţea lor atentă. Pe de o parte erau cei care considerau că un cuvânt precum lumină face parte din lexicul esenţial, pe de alta ceilalţi, care primeau o colecţie de cuvinte pe care apoi o traduceau pur şi simplu fără să reflecteze. Eu doar am tradus. Ei da, tocmai aici era problema. Şi în război unii doar au executat ordinele, mi-am spus. Bine, dar atunci cum rămâne cu teoria stringurilor, de care îmi vorbise cu ani în urmă un fizician cu mâini generoase şi calde, care îmi relatase că, potrivit acestei teorii, o simplă zvâncnire de aripi a unui fluture poate avea urmări nebănuite, producând chiar şi un război mondial, datorită unei reverberaţii de unde ce se propagă la nesfârşit, intensificându-se? Aşa se face, continuă prietena mea pe un ton egal, că am privit această colecţie de cuvinte ca pe desenul unei bătăi de inimă pe o electrocardiogramă; am plantat un brad, câteva sălcii plângătoare, am scos cuvinte precum nenorocire, nenorocit şi am adăugat multă mâncare, fără să uit să adaug cuvântul glumă căci umorul e ca sarea în bucate. Iar o lume fără umor e strivitoare – ţii şi tu minte câte bancuri se spuneau odinioară, a fost o formă de apărare a sănătăţii mintale a unui întreg popor. Ideea e că se pot face paşi cât de mici, chiar mititei. Gândeşte-te puţin, dacă bagatelizăm violenţa, dacă nu ne surprinde deja, că ne lipsesc cuvintele luminii să nu ne mire că lumea devine şi ea mai agresivă, mai grăbită. Însuşi modelul lumii, aşa cum îl descriem prin cuvintele de uz, se schimbă.
– Un model semantic al lumii, am repetat mai mult pentru mine.
– Întocmai.
Mă uitam la prietena mea cu tot sufletul şi creştea în mine bucuria ca pâinea pusă la dospit. Ştiam că avea dreptate şi simţeam o admiraţie greu de ascuns faţă de ea. Probabil de aceea ne regăseam prietene şi după atâţia ani. Fiecare rămăsese în adâncul sufletului fidelă unei idei despre ce înseamnă candoarea, străduindu-se să păstreze acea privire uimită asupra lumii obişnuite şi deja cunoscute, sau, oricum, familiare.
– Cuvintele scoase, altele adăugate şi înlocuite, cam o sută la un loc, au însemnat aportul meu modest la dicţionarul de care ţi-am povestit, fiind în acelaşi timp cea mai creativă muncă din viaţa mea de până atunci. Chiar şi un simplu cuvânt este o chestiune de reponsabilitate. Iar două cuvinte formează deja o genune, îngemănează începutul unei lumi.
– Să înţeleg că ai început să vorbeşti mai puţin? i-am spus mai mult în glumă.
– Da, să-mi caut cu mai multă grijă cuvintele şi aşa cum spuneai, să tac mai mult. Această întoarcere a vocii spre înlăuntru era cândva un exerciţiu obligatoriu la aproape toate ordinile mănăstireşti. Oricum, şi cele mai mărunte gesturi contează. Cele aparent neînsemnate. Mărturisesc, pentru mine acest dicţionar a fost iniţial un asemenea lucru neînsemnat. Dar atenţia, grija trebuie să cuprindă totul ca într-o îmbrăţişare. Trebuie să ne îngrijim grădina, incusiv cea lexicală, ele descriu o lume, care depinde de noi. Este o problema de integritate. Cultivons nos jardins, vorba lui Candide, fiecare pe a lui, spuse Laura sorbind încă o gură de ceai verde. Dar ce e cel mai frumos este că povestea celor o sută de cuvinte nu s-a încheiat odată cu dicţionarul, ci doar a început, adăugă prietena mea, zâmbindu-mi misterios.
– Cum aşa?
– De atunci s-a petrecut ceva aparte în viaţa mea. Cuvintele alese atunci au început să vină spre mine sub forma unor întâmplări. Să se desfăşoare ca un fus, într-o poveste. Lumea a început să se petreacă; din stări s-a preschimbat într-o mişcare în care cuvântul zideşte, ca la meşteri odinioară. Scriam pe o hârtie câteva cuvinte, pe care uneori le repetam în gând şi aveam răbdare plină de încredere. Chemam cuvintele să se petreacă. Iar răspunsul nu se lăsa mult aşteptat. Şi bănuieşti probabil care a fost cea mai frumoasă dintre întâmplări: dragostea, spuse Laura zâmbind. Dar asta e o altă poveste pe care am să ţi-o spun data viitoare.
