|
| Miscellanea |
CĂI DE ACCES ALE POEZIEI LA PUBLICUL PIERDUT - I. Z.
Poezia pierde pe zi ce trece teren, în mijlocul spectacolului general al vieţii publice, ale cărui tentaţii consumeriste cuceresc publicul larg, prin oferta ademenitoare a massmediei. În acest context defavorabil, “onoarea pierdută a poeziei”, cum ar spune Nicolae Prelipceanu, caută căi de recâştigare a publicului, apelând tot mai mult la mijlocele complementare, mult mai expresive, din rechizita spectacolului scenic. Aşa cum s-a văzut la ultima ediţie a Festivalului Zile şi Nopţi de Literatură, Neptun 2008, dar şi în recitalurile poetice publice, din alte spaţii şi prilejuri diverse ale ţării, tot mai mulţi poeţi îşi însoţesc cuvintele cu sunete de tobă, armonică, flaut, chitară, gesturi, dans, mimică, interpretare expresivă, specifice spectacolului dramatic, cu o eficienţă fatică, de captare şi menţinere a atenţiei publice, mult mai eficientă decât o rostire monodică, inexpresivă, de cele mai multe ori, cum fac majoritatea poeţilor, care scriu doar pentru sine, sau un ipotetic şi însingurat cititor al unei săli ideale de lectură, dintr-o bibliotecă lunară.
În acest context, Lidia Lazu şi-a gândit lansarea antologiei bilingve de versuri Cuvântul care stă să mă nască/ The word poised to birth me, Editura Vinea, 2008, la Sala Oglinzilor a USR, sâmbătă, 8 noiembrie 2008, ca pe un spectacol complex de autor, în cadrul căruia prezentarea cărţii de către scriitorii invitaţi a fost precedată de un recital substanţial, susţinut de autoare, ce a inclus cunoscute poeme din lirica lui Lucian Blaga, Iulia Hasdeu şi George Bacovia, interferate cu motive muzicale arhaice, într-o versiune interpretativă de-o frumuseţe stranie. Înzestrată cu calităţi actoriceşti vizibile (autoarea a interpretat rolul Sulamitei din Cântarea Cântărilor, într-o versiune radiofonică, sau pe cel al Diotimei lui Platon), dar şi cu o voce inconfundabilă, Lidia Lazu a găsit sonorităţi de sorginte folclorică , cu care să umple golul trecerii de la un text la altul, astfel încât un poem blagian celebru, Uşor nu e nici cântecul/ căci roua e sudoarea privighetorilor/ care au ostenit toată nopatea cântând, să fie precedat sau să continue firesc în sunete înalte, de cele mai multe ori onomatopeice, cu vocale şi vocalize exporate în muzicalitatea lor pură, care păreau căzute între cuvinte dintr-un cântec de dincolo de lume. Aceste nelumeşti emisii sonore, de pasăre nocturnă din alt veac, poemele rostite expresiv în română, franceză şi engleză (Lidia Lazu a avut un turneu prin comunităţile româneşti, parohiale, din SUA), însoţite de gestica expansivă a trupului, care părea că dansează uneori printre spectatori, creează împreună un complex semiotic atractiv, a cărui complementaritate valorizează benefic cuvântul poetic, dându-i plenitudine şi deschizându-i mult mai uşor calea spre inima şi atenţia spectatorului.
Nu e rostul acestor însemnări să evaluze critic versurile recitate de Lidia Lazu, din propriul volum (al patrulea), sau prestaţiile scriitorilor Maria Urbanovici, Radu Cârneci şi Nicolae Tzone, care au prezentat cu căldură firească volumul, după recitalul poetico-muzical al autoarei, în faţa unui public extrem de eterogen, între Victoria Milescu şi Niculina Oprea, să spunem – fiecare adună la o lansare pe cine poate şi sala se umple, în fond, cu cine vine. Important mi se pare, în contextul în care poezia şi-a pierdut din autoritatea şi audienţa trecută, că Lidia Lazu a găsit o cale pentru versurile sale, dar şi ale altor mari poeţi, de a ajunge la public (poeta susţine recitaluri în Bucureşti şi în diverse oraşe ale ţării), punându-şi în valoare calităţile vocale şi scenice, ceea ce e semnificativ mai mult decât a lăsa o carte singură, pe un raft al unei bilbioteci sau librării, să-şi aştepte un cititor care s-ar putea să nu mai vină niciodată: “Nu vă miraţi, poeţii, toţi poeţii/ sunt un singur, neîntrerupt, neîmpărţit popor/ cântând, ei mai slujesc un grai pierdut demult”. Aceste versuri superbe ale lui Blaga ar putea fi luate ca motto nu doar al recentului recital de muzică şi poezie, susţinut de Lidia Lazu, ci al întregului ei destin. Şi, poate, al nostru, al tuturor celor ce scriem încă poezie. (Z.I.)
|
|
|
|
|
|
|
