In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Miscellanea
REVISTA PRESEI LITERARE - LIVIU IOAN STOICIU MOZAICUL 10/2008. Apare lunar de zece ani la Craiova. Adrian Marino observa că Mozaicul este, de fapt, „seria a doua a unei reviste paşoptiste, făcute de C. Lecca” (la 1838) şi că „paşoptismul actual a reînviat prin Mozaicul. Deci, suntem într-o fază neopaşoptistă, de liberalism, de spirit critic, de europenism şi de iniţiative locale creatoare”. Suntem încă într-o fază neopaşoptistă? E legată de nesfârşita tranziţie românească de la comunism la „democraţie”? Conceptul neopaşoptismului (naţional), lansat de Adrian Marino, e paradoxal în vremuri de globalizare. Redactorul-şef Constantin M. Popa se întreabă dacă mai este de actualitate neopaşoptismul (azi, când România a devenit membră UE şi NATO şi se „re-modernizează”): „În sfera culturii, să observăm că, deşi s-a discutat enorm pe tema crizei identitare, nu s-au găsit rezolvări satisfăcătoare la angoasele globalizării. Dacă proclamarea libertăţii de expresie a devenit o realitate, ea trebuie dublată de exercitarea spiritului critic în sens raţionalist, antidogmatic, antimistic şi antiintolerant. Înfăptuirea lucrărilor de referinţă, de sinteză şi de documentare înaintează lent, principiul enciclopedismului trebuind a fi reactualizat. Regăsirea organicităţii culturii, după decenii de dictatură, cenzură şi represiune spirituală, impune acţiunea fermă de profesionalizare a domeniului prin eliminarea improvizaţiei, superficialităţii, nepotismului, partizanatului politic, prin acceptarea exigenţelor cerute de exactitate, rigoare, organizare, originalitate. Iată sensul alternativei la izolaţionism, nivelare intelectuală, imitaţie pasivă, aculturaţie, naţionalism agresiv… Poate ideologia neopaşoptistă, suspectată pe nedrept de anacronism, ar putea fi numită astăzi, când tânăra generaţie se implică atât de pragmatic în efortul de regenerare a spiritului românesc, restabilind o nouă relaţie cu trecutul, programul regeneraţiei”. Gabriela Gheorghişor reaminteşte: «Conceptul de neopaşoptism s-a clarificat şi mai mult prin teoretizarea „celui de-al treilea discurs”, unde ideea occidentalizării individualizante apărea formulată în sintagmele „românism prin europenizare” sau „europenizare prin românism” (Adrian Marino)». Mai exact, subliniază Luminiţa Corneanu: «„Al treilea discurs” propunea o nouă perspectivă asupra relaţiei dintre autohtonism (primul discurs) şi „europenism” (al doilea discurs), respectiv găsirea unei modalităţi de a le îngloba pe ambele într-o sinteză utilă».
LUCEAFåRUL 36. Din 29 octombrie 2008, apare săptămânal. Tot despre efectul noilor noştri „paşoptişti”… Alexandru George observă (într-un text intitulat „Definirea în colectivitate şi în globalitate”): „Unul din fenomenele care alarmează pe mulţi în ceasul de faţă, când efectele liberalizării, ale deschiderii şi putinţei de a circula au început să se simtă şi pentru noi, românii, ţinuţi în «lagăr» şi blocaţi într-un areal cultural din ce în ce mai strâmt, este proporţia neaşteptat de mare a celor ce pleacă – şi o fac nu doar ca să scape, ca pe vremuri, de un regim tiranic, ci pur şi simplu dintr-o dorinţă vagă, dar irepresibilă de schimbare. Asistăm la o adevărată expatriere care afectează mai des energie tânără, pe cei îndrăzneţi şi care se cred dotaţi cu talente, capacitate de efort, putere de muncă, ingeniozitate în afaceri de tot soiul”. În spiritul acestor rânduri, revista bucureşteană cuprinde în paginile ei relatări de la faţa locului ale unor „îndrăzneţi”, neapărat „dotaţi cu talente”: Gabriel Chifu, cu „câteva impresii despre Bruxelles, oraşul cu poeţi” (în altă pagină a revistei apare şi „Desant poetic în capitala Belgiei”, cu lista „neopaşoptiştilor” preumblaţi, nesemnat) sau Horia Gârbea cu impresiile sale de la Târgul de carte de la Frankfurt. Ba chiar de la „Revista revistelor” aflăm că „România a fost bine reprezentată şi la Târgul de carte de la Goteborg” – rulându-se cam peste tot aceiaşi scriitori români „ingenioşi”, ştiţi, de valoare…
STEAUA 10/2008, apare lunar. Dacă ne-am lămurit ce e cu neopaşoptiştii noştri de viitor, să vedem cine a mai fost „retrogradul” acestor vremuri postcomuniste – pe la ruşi, de exemplu. Ioan Muşlea, despre premiatul Nobel, Alexandr Soljeniţîn (Nobel conferit în 1970 „pentru forţa morală cu care a continuat marile tradiţii ale literaturii ruse”; în 1974 Alexandrî Soljeniţîn avea să fie surghiunit de KGB) – „in memoriam”: „Ciudat îmi apare faptul că des-ţărarea lui Soljeniţîn a produs în scrisul şi în mintea acestuia mutaţii de neînţeles. Orientării şi convingerilor sale anticomuniste de până la plecarea în exil, le va lua locul o preocupare aproape bolnăvicioasă pentru dezlegarea tainelor / misterelor Rusiei anilor 1914-1917, la care se va adăuga denunţarea falimentului Lumii Libere sau jelania înfricoşată în faţa spectacolului dezintegrării măreţei Rusii Sovietice. Reîntoarcerea sa în patrie, după 1994, nu va mai schimba nimic; Soljeniţîn pare un străin, un necunoscut neînstare să mai trezească vreun interes decât în minţile nostalgicilor. Discursurile sale îmbracă pe nesimţite forme amintind un naţionalism anacronic, iar miezul spuselor sale se dezvăluie ca fiind unul de-a dreptul retrograd”…
TRIBUNA /16-31 octombrie 2008, prin vigilentul publicist Laszlo Alexandru ne reaminteşte de „reacţionarul” C. Noica: „Înscrierea zgomotoasă a lui Noica în Mişcarea legionară, printr-o telegramă trimisă de la Paris, în semn de protest împotriva uciderii lui Corneliu Zelea Codreanu, venea ca o continuare şi o împlinire firească a unei direcţii reacţionare de gândire, nicidecum ca o decizie pripită, teribilistă. Germenii naţionalismului şi ai xenofobiei erau deja adânc implantaţi în convingerile sale”.
SUD 9-10 / 2008, apare lunar. Fiind atât de reacţionar în gândire, nu se putea ca vigilenta Securitate să nu-i facă lui C. Noica „un dosar de proporţii balzaciene”. C. Stănescu, din dosar: «în vara anului 1971, Sanda Stolojan, colaboratoare a Europei Libere, comunică prietenilor din ţară, Noica, Paleologu, Steinhardt, intenţia de a-şi petrece vacanţa în România, alături de ei. Inevitabila Securitate e pe recepţie şi începe să ia măsuri: de la recrutarea de ofiţeri şi informatori – unii, prieteni ai lui Noica – spre locurile de întâlnire din timpul vizitei anunţate şi până la supravegherea cu „mijloace specifice” a câtorva zeci de familii din Bucureşti şi din ţară, apropiate „infractorilor” potenţiali». E doar o pildă.
ORIGINI / 132-133-134, număr apărut în toamna lui 2008, e intitulat „Eliade după Eliade”. Cine nu ştie că Eliade e alt proscris al adepţilor corectitudinii politice? Redactorul-şef Gabriel Stănescu scrie că lui Mircea Eliade „i se pun în cârcă o mulţime de vini. Cea mai gravă e opţiunea de tinereţe pentru dreapta sau extrema dreaptă. Mişcarea legionară, în limitele fixate de Corneliu Zelea Codreanu, milita însă, spre deosebire de fascism, bolşevism sau hitlerism, pentru o revoluţie spirituală, pe fondul unei spiritualităţi ortodoxe, fără a accede la impunerea în arena socială a unui program politic”… În condiţiile în care (spune Ştefan Stoenescu, în altă pagină a revistei): „Legionarii n-au fost clasificaţi de Tribunalul internaţional de la Nurnberg drept criminali de război. Drept care căpeteniile lor (puţini dintre ei rămaşi în viaţă) nu au compărut în faţa acelei instanţe”… Dar te poţi pune cu moraliştii de azi?
PRO SAECULUM 51, octombrie 2008, apare la două luni. Apropo de exil, de indezirabil, de „legionar” şi Securitate. Scrie Ionel Necula: „Probabil că dintre emigraţii români la Paris, Emil Cioran dădea cel mai puţin bătaie de cap Securităţii româneşti. Se cuminţise. După toate agresiunile îndurate de la foştii săi camarazi, care-l consideră un trădător al jurământului legionar, înţelesese să se ţină la distanţă de conaţionalii săi; nu participa la mitinguri şi manifestări anticomuniste şi se ferea să semneze apeluri iniţiate de confraţii săi din exil. Înţelesese că mişcările sale din capitala Franţei erau resimţite imediat de familia sa, rămasă ostatică la Sibiu, la discreţia aparatului securistic românesc”…
AMFITRION 3/2008, trimestrial, redactor-şef Ileana Roman. Număr dedicat „Omului din Belleville”, incomodul exilat Paul Goma – un Soljeniţîn al românilor (neapărat „retrograd”), nu? Îi citez pe Liviu Cangeopol: „Ignorarea lui Goma este pentru români elixirul care le prelungeşte boala, drogul care îi ajută să-şi suporte mai uşor trecutul falsei glorii şi prezentul dezonorant al mizeriei”... şi pe Magda Ursache: „Fără teamă de castranta corectitudine politică, Goma nu-i indulgent (eşti indulgent, ai parte de indulgenţă/e) cu nimeni, mai ales cu aceia care-şi folosesc rău-deliberat-memoria”…
