Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Eveniment
 
Interviu
 
Comentarii critice
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Memorii. Amintiri
 
Atitudini
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Cronica literară
IOAN TANOVICEANU ADUS ÎN ACTUALITATE - MIHAI SORIN RăDULESCU
Este Ioan Tanoviceanu1 (1858 – 1917) un “teren minat” din pricina polemicii cu N.Iorga de la începutul secolului XX şi care a durat ani de zile ? Este oare aceasta cauza pentru care nu a fost reeditat tratatul său clasic de drept penal în condiţiile în care mulţi autori reprezentativi ai dreptului românesc de dinaintea regimului totalitar – de pildă Istrate Micescu, Mircea Djuvara sau Constantin Hamangiu – au fost reeditaţi după Decembrie 1989 ? Ca şi în cazul lui Mihai Costăchescu, numele lui I.Tanoviceanu a circulat în ultimii ani în cercul genealogic ieşean, neieşind însă din hotarele unor preocupări specializate. O carte intitulată după numele unui studiu al său propune restituirea acestei figuri venerabile de jurist asupra căruia s-a lăsat o grea perdea de uitare. Polemicile contemporane ale autorilor grevează asupra posterităţii lor: am constatat aceasta nu demult studiind personalitatea şi opera lui Dimitrie Bodin (1904 – 1978)2, fost profesor de istorie modernă la Universitatea din Bucureşti şi director al Institutului de Istorie Naţională în anii celui
de-al doilea război mondial. Conflictele sale cu unii dintre contemporani şi mai ales cu fostul său mentor Constantin C.Giurescu – la care s-au adăugat şi considerente politice – l-au proiectat într-o tăcere aproape totală. I.Tanoviceanu se află şi el într-o situaţie similară, mai ales că peste opera lui a trecut mult mai multă vreme.

Această antologie de articole dă un anume gust din scrisul ilustrului penalist, pe care îl lasă însă oarecum nesatisfăcut. Bine scrisa prefaţă a lui N.Georgescu, harnicul eminescolog, promite mult în legătură cu volumul propunându-şi să restituie personalitatea lui I. Tanoviceanu. În Nota asupra ediţiei a Doinei Rizea, alcătuitoarea antologiei, se precizează că va urma şi un volum de studii literare care ar fi fără îndoială deosebit de binevenit. Întrebarea ce se pune priveşte relevanţa volumului de faţă pentru recuperarea şi înţelegerea acestui autor uitat. Probabil că răspunsul ar fi totodată pozitiv şi negativ.
O afirmaţie din Postfaţa avocatului Constantin Vişinescu trebuie amendată datorită inexactităţii şi precarităţii ei ştiinţifice: “I.Tanoviceanu s-a născut în mediul rural, încă o dovadă a celor rostite de Lucian Blaga în discursul său de recepţie ca membru deplin al Academiei Române în 1943, Laudă ţăranului român, în care făcea afirmaţia – şi acum dovedită şsubl.meaţ – că veşnicia s-a născut la ţară” (p.183). Aceasta pentru că I.Tanoviceanu a văzut lumina zilei în satul Glodu din judeţul Dolj3. În primul rând că mitul originii rurale a intelectualului român ţine mai degrabă de ideologia dominantă înainte de Decembrie 1989 decât de filozofia lui Blaga. Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, N.Iorga şi Nicolae Titulescu, pentru a nu da decât în grabă câteva exemple, erau urmaşi de boieri. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat mulţi intelectuali foarte înzestraţi, de extracţie ţărănească. Pe de altă parte, I.Tanoviceanu nu era în niciun caz de origine rurală: la Glodu – Ţuglui se afla o culă – astăzi dispărută – care aparţinuse vechii familii boiereşti Poenaru din care descindea pe linie maternă4.

Potrivit istoricului şi genealogistului basarabean G.Bezviconi, bunicul patern al lui Ioan Tanoviceanu era un militar rus pe nume Ioan Atanasie, stabilit la Craiova după 18285. Din căsătoria sa cu Ecaterina Hâncu, originară din Chişinău, s-a născut un fiu, Nicolae (1822 – 1878), care a purtat numele “Tanoviceanu”. El a fost căsătorit cu Zinca Poenaru (1832 – 1870), fiica polcovnicului Dumitrache Poenaru (+ 1826) şi a soţiei sale Maria născută Brădescu, scoborâtoare dintr-o veche spiţă boierească doljeană6. Dumitrache Poenaru – din ramura supranumită “Belcineanu“ a numerosului neam poenăresc – descindea pe linie masculină din marele ban Barbu din Poiană, din veacul al XVII-lea7. Nicolae şi Zinca Tanoviceanu au avut următorii copii: Gheorghe (Iorgu) – devenit preşedinte al Curţii de Apel din Galaţi –, Ioan – viitorul profesor de drept penal la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti –, Maria – trăitoare la Craiova, căsătorită Arhimandrescu –, Alexandrina – măritată cu doctorul Alexandru Ignătescu (1869 – 1937), în Bucureşti – şi Constantin8, profesor de liceu în Bucureşti.

Ioan Tanoviceanu a fost căsătorit de două ori: prima dată cu Lucia născută Schina (1880 – 1912), fiica lui George E.Schina (1844 – 1905)9, procuror general la Curtea de Casaţie; după moartea, la o vârstă tânără, a soţiei sale, s-a recăsătorit cu Elisa Rosetti – din cunoscuta familie boierească moldovenească –, de care ulterior a divorţat. Din prima căsătorie s-au născut doi fii, foarte înzestraţi intelectual: Gheorghe (1905 – 1969), profesor de geografie şi Nicolae (1909 – 1986), doctor în drept la Paris şi, pe urmele tatălui său, profesor universitar la Iaşi şi ulterior deţinut politic, în perioada totalitară. Acestuia din urmă i se datorează textul Contribuţia filosofică a lui Ioan Tanoviceanu la studiul dreptului penal, republicat în volumul de faţă, dar cu iniţiala autorului greşită: în loc de “N”, „M”, eroarea repetându-se şi în “Cuprinsul” volumului.
Fie îngăduită o confesiune personală a autorului acestor rânduri: Gheorghe Tanoviceanu, fiul cel mare al lui Ioan Tanoviceanu, era prieten cu bunicul meu matern Gheorghe Marineanu, profesor de geografie şi el, la câteva licee prestigioase din Bucureşti. Pe lângă apartenenţa la aceeaşi breaslă îi lega şi obârşia comună doljeană. Familia Marineanu era originară din Padea, pe malul Jiului, localitate aflată nu departe de satul în care s-a născut Ioan Tanoviceanu.

Ioan Tanoviceanu a fost un autor cu faţete multiple: jurist penalist cu articole numeroase în „Curierul Judiciar” şi în “Revista Penitenciară şi de Drept Penal“, al cărei redactor-şef a fost, genealogist – de pe urma căruia a rămas un vast fişier la Arhivele Naţionale din Bucureşti –, istoric medievist şi chiar şi puţin istoric literar. Preocupările de medievistică, ilustrate de studiul despre Răsturnarea lui Vasile Lupu, refac o istorie problematizată juridic.

Ştefan D. Grecianu (1825 – 1908), învăţat care poate fi considerat fondatorul studiilor genealogice privitoare la familiile boiereşti din ţara Românească, a colaborat cu Ioan Tanoviceanu elogiindu-i calităţile: “…am de comunicat că în desele studii genealogice ce am întreprins cu amicul meu Profesor Universitar Tanoviceanu, d-sa mi-a încredinţat nişte no­tiţe bazate pe documente asupra Balşilor şi deşi sunt convins că D-sa le-a păstrat în arhiva d-sale pentru a complecta arborul genealogic al acestei familii, ca unul ce cunoaşte de aproape, mai bine decât oricare altul, trecutul familiilor moldoveneşti şsubl.meaţ – totuşi eu cred că servesc cauza dând acele note în vileag chiar de acum. Munca este cu totul a d-sale şi eu nu fac altceva decât de a reproduce notele d-sale pentru ca cu chipul acesta să nu rămâie nimic nepublicat în colecţia mea, chiar dacă acele note nu sunt rezultatul cercetărilor mele”10. Între timp, locul lui Ioan Tanoviceanu a fost luat de alţii care sau au publicat mai mult în domeniu sau au fost lansaţi mediatic mai puternic. Totuşi recunoaşterea competenţei sale de către un genealogist de exigenţa lui Ştefan D.Grecianu, mi se pare grăitoare. Înaintea lui Sever Zotta şi a multor altora, Ioan Tanoviceanu a studiat cu multă acribie o imensă cantitate de documente privitoare la boierimea moldovenească în vederea unei lucrări pe care însă nu a mai dus-o la bun sfârşit.
Nu trebuie să mire faptul că un descendent al boierimii olteneşti a fost un mare specialist al genealogiilor moldoveneşti. A nu se uita faptul că, după cum am amintit mai sus, pe linie paternă, Ioan Tanoviceanu avea o ascendenţă moldovenească.

Volumul supus atenţiei cuprinde şi un interviu cu avocatul Constantin Vişinescu, care conţine pasaje interesante, dar păcătuieşte prin grandilocvenţă şi afirmaţii bombastice. Această impresie este ilustrată atât de titlul Raţiunea care ne domină, precum şi de amintiri cu un pronunţat aer caragialesc: la o întrebare despre locul lui Tanoviceanu în epoca sa şi în istoria dreptului penal, juristul spune: “Vă dau, ca răspuns, o întâmplare pe care am traversat-o personal. Facultatea de Drept din Paris e în afara faimoasei Sorbona din cartierul latin, şi ţine direct de Universitatea din Paris. Aceasta e peste drum de Pantheon, într-o clădire veche de templu antic şi care, printre aule, săli de curs şi săli administrative, are şi o enormă aulă a profesorilor, numită «Aula consiliului profesoral». La intrarea în această aulă, în partea dreaptă, pe o placă de marmură albă, erau pe vremea mea toţi eroii primului război mondial, diplomaţi sau laureaţi ai Facultăţii de Drept căzuţi pe câmpul de onoare. În stânga, însă, erau, începând de la 1850, după câte îmi aduc aminte, laureaţii facultăţii de drept, sau doctoranzii. Pe această tablă de onoare sunt trecuţi nenumăraţi români, printre care şi I.Tanoviceanu şi, dacă nu mă înşeală din nou memoria, au mai fost trecuţi Istrate Micescu, Nicolae Titulescu, Nicolae Vaschide, Ion Valjan şi alţii. Iată cât de mică şi cât de mare, în acelaşi timp, este importanţa unui om: mică, pentru că se reduce la un singur nume cu literele sale – repet, însă: un nume drept, nu întors ca în exemplul de mai sus cu actul de acuzaţie al marelui nostru poet mistic11; mare – pentru că acest nume, oricât de puţine sau oricât de multe litere ar avea, este înscris în interiorul Sorbonei; este, oarecum, ca şi când ar fi scris în eternitate” (subl.mea) (pp.198-199). Chiar dacă juriştii acordă o mare importanţă formelor, inclusiv felului în care sunt ortografiate numele, pasajul parcă ar fi scos dintr-un discurs al lui Farfuridi. Dealtfel întregul interviu se referă prea puţin la I.Tanoviceanu. Desigur o face Postfaţa, semnată de acelaşi avocat provenit din Vechiul Regim, dar şi aici impresia este mai degrabă cea a unei retorici inutile şi a unei erudiţii de paradă: pierdut între Plotin şi Cyrano de Bergerac, unde este Ioan Tanoviceanu ? Poate că stilul şi logica acestuia din urmă tind să se definească chiar în raport cu personajul intervievat, căci ceea ce îl caracterizează pe autorul României sub raportul moral este tocmai logica riguroasă.

Istoricul literar N.Georgescu vorbea în Prefaţă de construcţia şi deconstrucţia personalităţilor şi în acest context te poţi întreba dacă antologia de faţă nu doreşte să şi deconstruiască, într-o anumită măsură, personalitatea lui Ioan Tanoviceanu. Din 208 pagini, textele acestuia cuprind intervalul dintre paginile 29 – 159. Nu cumva cartea conţine prea multe referinţe, prea multe epitete, în detrimentul chiar al textelor lui I.Tanoviceanu care ar fi trebuit lăsate să vorbească ele însele mai mult ? Din seria articolelor critice la adresa lui N.Iorga, este selectat şi cel în care se războieşte cu G.Ibrăileanu, intitulat D-l Iorga Semănătorul şi d-l Ibrăileanu, Curentul nou (pp.145-149). Rezistă oare uitatul Ioan Tanoviceanu în faţa prestigiului a două personalităţi de această anvergură?

Te poţi întreba şi de ce marele jurist a investit atât de multă energie în polemica cu N.Iorga, insistând obsesiv asupra greşelilor acestuia. Nu este prea mult atac la persoană ? Este vorba oare de o polemică izvorâtă tocmai din sentimentul justiţiar al lui Ioan Tanoviceanu în raport cu cei criticaţi de N.Iorga: Grigore Tocilescu, V.A.Urechia, A.D.Xenopol, B.P.Hasdeu, G.I.Ionnescu-Gion ş.a. Atitudinea tânărului N.Iorga seamănă oarecum cu cea pe care o va adopta un alt junet iconoclast de mai târziu, Eugen Ionescu, cu al său Nu.
Lista de lucrări a lui Ioan Tanoviceanu, de la sfârşitul cărţii, intitulată prudent “bibliografie selectivă” (pp.205 – 207) ar putea fi îmbogăţită şi cu alte titluri. In secţiunea “cărţi” majoritatea lucrărilor enumerate nu pot fi considerate ca atare, fiind de fapt studii, ceea ce nu le diminuează fireşte valoarea. Primejdia constă mai degrabă în diminuare prin hiperbolizare, procedeu des întâlnit în propaganda mediatică din zilele noastre. Ar fi trebuit, de asemenea, precizat locul unde au fost publicate aceste studii. Astfel, Un poet moldovean din veacul XVIII: Matei Milo, a apărut în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Literare”, seria II, tom XX, 1898, având 25 pagini, ceea ce face ca această valoroasă contribuţie de istorie literară să nu poată fi însă considerată drept o carte. Din luptele pentru neam. Răsturnarea lui Vasile Lupu, text republicat în volumul de faţă (pp.115-144), poartă chiar subtitlul “studiu istoric”, fiind publicat în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria II, tom XXIV, 1901, având 28 pagini. Insuşi textul, de mai lungă întindere, care a dat numele acestui volum, România sub raportul moral, a apărut în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria II, tom XXIV, 1902. Relativ des citatul studiu Contribuţiuni la biografiile unora din cronicarii moldoveni a fost publicat în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria II, tom XXVII, 1905, având 20 pagini. Scrierea polemică Apucături vechi ale nouei şcoale istorice. Nicolae Iorga & comp. este trecut, probabil din pudoare, doar cu titlul Nicolae Iorga & comp. Numărând 134 pagini, această scriere ar putea intra în categoria cărţilor, fiind şi o publicaţie de-sine-stătătoare. Studiul Marele spătar Ilie Ţifescu şi omorârea lui Miron şi Velişco Costin a fost publicat în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria II, tom XXXII, 1910, având 38 pagini.

Alcătuitoarea bibliografiei a considerat extrasele drept cărţi, ceea ce desigur ar putea pune problema definirii diferenţei dintre un studiu, fie el publicat şi sub formă de extras, şi o carte. Pentru această chestiune îmi îngădui să trimit însă la enciclopedii şi dicţionare. Confuzia dintre cărţi şi articole a fost însă probabil voită, deoarece secţiunea bibliografiei ce conţine articolele se intitulează “texte apărute în...” şi nu articole, cum ar fi fost mai potrivit. Desigur că erorile din întocmirea unei bibliografii nu sunt “un capăt de ţară”, după cum sugestiv se spune în limba română, dar o asemenea întreprindere este foarte relevantă pentru că oferă o imagine – mai mult sau mai puţin reală – a activităţii şi operei unui personaj.

Dacă nu ar fi “selectivă”, în această bibliografie ar mai trebui incluse studiile şi articolele Un pericol naţional. Creşterea criminalităţii în România. Cauzele ei şi mijloacele de îndreptare (Iaşi, 1896), Formaţiunea proprietăţii fonciare în Moldova. Pământul gospod, publicat în volumul Prinos lui D.A.Sturdza (Bucureşti, 1903); Criminalitatea în România. După ultimile publicaţiuni statistice, publicat în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria II, t.XXXI, 1909; Interpretarea art.460 şi 461 din procedura penală, apărut în “Curierul Judiciar”, nr.38, 1911; prefaţa lui Ioan Tanoviceanu la Codul penal cu jurisprudenţă şi doctrină română şi franceză de George Şt.Bădulescu şi George T.Ionescu (Bucureşti, 1911); Documentul din 6 iunie 1705, apărut în “Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie”, 1913; Duelul, Bucureşti, 1915; Zavesca şi ferâie, în revista “Dreptul”, 1916. La articolul Adopţiunea în vechiul nostru drept, ar trebui adăugate coordonatele exacte ale apariţiei: revista “Arhiva” de la Iaşi, 25, 1914, nr.7-8, pp.231-256.

În secţiunea de referinţe ar mai putea fi adăugaţi în bibliografie deja amintitul Petre Ionescu-Muscel, cu Penaliştii români în a 2-a jumătate a secolului XIX, printre care şi Ioan Tanoviceanu, extras din volumul Istoria dreptului penal român (Câmpulung-Muscel, 1931); articolul-broşură al lui Alexandru Vasilescu, Profesor de facultate, deputat şi peţitor. În jurul procesului din 7 februarie 1907. Enormităţile şi contradicţiile fostului meu profesor D-nu Ion Tanoviceanu. – Răspuns la cele publicate de D-sa în ziarul “Dimineaţa” (1907); precum şi articolul lui Constantin Tegăneanu, Juristul progresist Ioan Tanoviceanu, apărut în “Studii şi Cercetări Juridice” din 1964.

Cursurile de drept penal şi procedură penală, numeroasele articole publicate în “Revista Penitenciară şi de Drept Penal” şi în “Curierul Judiciar”, confirmă reputaţia sa de veritabil patriarh al dreptului penal românesc12. Elogiile din volumul de faţă, datorate fiului său N.I.Tanoviceanu, conferenţiarului Vişoiu-Cornăţeanu, precum şi profesorului francez Emile GarÎon, nu sunt doar cuvinte de convenienţă, ci reflectă meritele reale ale acestui ilustru jurist şi om de cultură care nu a fost doar un precursor. Aşteptăm un viitor volum de studii istorice, genealogice şi istorico-literare care să continue restituţia începută.

MIHAI SORIN RĂDULESCU

1 I. Tanoviceanu, România sub raportul moral. Studii juridice şi istorice, antologie, notă asupra ediţiei, anexe şi bibliografie de Doina Rizea, cu o prefaţă de N.Georgescu, cu o Postfaţă şi un Interviu acordat editurii de Constantin Vişinescu, Bucureşti, Editura Floare albastră, 2005, 208 p.
2 Mihai Sorin Rădulescu, D.Bodin în istoriografia românească, în "Analele Brăilei", serie nouă, an VIII, nr.8, Brăila, 2007, pp.175-206.
3 În mod eronat este trecut "judeţul Gorj" (p.183).
4 Un tabel al ascendenţilor săi se găseşte în lucrarea mea Genealogia românească. Istoric şi bibliografie, Brăila, Editura Istros, 2000, anexa genealogică nr.6.
5 G.Bezviconi, Cercetări genealogice româneşti (III), în "Arhiva Genealogică", serie nouă, 1-2/1994, p.239, nota 76.
6 C.D.Fortunescu, G.D.Florescu, Marcel Romanescu, Două neamuri oltene: Creţeştii şi Brădeştii, în "Arhivele Olteniei", anul XXII, nr.125-130, 1943.
7 Mihai Sorin Rădulescu, op.cit. mai sus, în nota 4. Supranumele acestei ramuri provine de la satul Belcinu din judeţul Dolj, sat aflat în apropiere de Glodu – ¥uglui. Asupra vechimii Poenăreştilor
mi-a atras atenţia şi regretatul istoric şi genealogist Dan Pleşia.
8 De la Constantin N.Tanoviceanu au rămas Representaţiunile plastice ale tipului juvenil-bărbătesc (prepuşii Apolloni) în primele timpuri ale sculpturii helline (1894), Reflexiuni asupra situaţiunii învăţământului nostru secundar faţă de actualele metode pedagogice şi Reflexiuni asupra vieţii (1940). A avut o fiică, Adina, căsătorită cu Ion Constantinescu; aceştia din urmă au avut, la rândul lor, urmaşi. Despre descendenţa Tanovicenilor am primit precizări de la regretata doamnă Ecaterina Costinescu născută Schina, de la d-na Ioana Ghyka (scrisori din iulie şi din decembrie 1989), de la d-na Ecaterina Nicolescu născută Iotta, de la d-na dr.Elena Beller, sora aviatorului Radu Beller şi de la regretatul Radu Constantinescu, unul dintre fiii generalului Constantin Constantinescu Klaps.
Despre membrii familiei Tanoviceanu, vezi, de asemenea http://www.penale.ro/ioan_tanovi­ceanu_prezentare.html.
9 Este vorba de familia Schina din care provenea şi mama poetului George Sion. Vezi George Sion, Versuri. Suvenire contimpurane, ediţie îngrijită de Radu Albala, vol.I, Bucureşti, Editura Minerva, 1973 (colecţia Biblioteca pentru toţi), pp.205-206.
10 ßtefan D.Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, Bucureşti, Tipografia "Cooperativa", 1913, p.416.
11 Este vorba de poetul Vasile Voiculescu.
12 Ioan Tanoviceanu a ocupat dealtfel şi funcţia de decan al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti.



Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram