In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Editorial
REBELUL NEÎNŢELES: ALEXANDR SOLJENIŢÎN - DUMITRU RADU POPA Acum, nu multă vreme după moartea lui Soljeniţîn, o imagine atît de răspîndită în media de tot felul, la timpul respectiv, îmi stăruie în memorie. Este vorba de istorica întîlnire, pe 12 iulie 2007, dintre Alexandr Soljeniţîn şi Putin, încă Preşedinte al Federaţiei ruse. Atunci Putin l-a vizitat ca să îi confere personal Premiul de Stat. Soljeniţîn e aşezat la masă, fruntea şi centrul capului atins de calviţie, pletele şi barba lungă, cămeşoiul rusesc pe care îl poartă îi dau oarecum aerul unui mujic iluminat de Dumnezeu; sau pe acela al unui militant socialist utopic în drum spre Elveţia...
Cu totul în contrast, Putin e îmbrăcat în costum impecabil, cu cravată, strînge mîna întinsă cu oarecare deferenţă, capul, înclinat uşor ca să audă pesemne ce îi spune ilustrul interlocutor, nu maschează destul zîmbetul condescendent, şiret.
Pe masă e Medalia.
Cineva s-ar putea întreba – şi pe cea mai bună dreptate – dar care e miza? Sigur, nu nenorocita aia de medalie! Cum e posibil ca autorul celor mai teribile mărturii ale gulagului sovietic, demascatorul atrocităţilor întreprinse de KGB, să se felicite ...cu KGB-ul în persoană? Dacă lui Putin i se poate „scuza” eventuala admiraţie pentru literatura lui Soljeniţîn – deşi e pesemne mai degrabă cazul să vorbim de un respect circumstanţial, bazat mai mult ca sigur pe rapoarte şi rezumate – ce scuză are Soljeniţîn, care i-a criticat dur pe Gorbaciov şi Elţîn – să îl accepte pe Putin? Bătrîneţea, oboseala – ar putea fi scuze plauzibile. Totuşi, nimic din toate astea!
Soljeniţîn îl admira pur şi simplu pe Putin, şi e de crezut că ştersese complet trecutul de KGB-ist notoriu al acestuia, întemniţarea dizidenţilor politici – alţi... Soljeniţîni, de azi; unul, de pildă, campion mondial de şah, altul un geniu în marketing – , ba pînă şi asasinarea Annei Politovska. Farul dintotdeauna al lui Soljeniţîn, în literatură ca şi în viaţă, a fost Rusia, şi anume o Rusie a ruşilor. Nu e de mirare că aproba în mod deschis politica naţionalistă a lui Putin, efortul lui de a reface o Rusie mare şi puternică, mîndră şi inatacabilă, după un deceniu de umilinţă gorbaciov-elţîniană, de dezintegrare şi slăbire a structurii de stat, economice, militare. În 2006 Soljeniţîn s-a opus vehement extinderii NATO, în care vedea o clară tendinţă de împresurare a Rusiei şi de pierdere a suveranităţii naţionale. Cu numai cîteva luni înainte de moarte, reprezentantul cel mai celebru al anti-sovietismului spunea că Putin a moştenit o ţară prădată şi îngenunchiată, cu majoritatea populaţiei demoralizate şi căzută în mizerie. De aici, el a început reconstrucţia, încetul cu încetul, puţin cîte puţin. (Sylvain Rakotoarison, în Agravox, 4 august 2008, p.2).
Oare cît de departe, mă întreb, sîntem de perioada în care, în România socialistă, aflam despre expulzarea lui Soljeniţîn, în 1974, şi citeam, într-o copie xerox aproape ilizibilă, căci trecuse prin atîtea alte mîini, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, în versiunea franceză din Livre de Poche? În ciuda mult mai blazonatelor Primul Cerc sau Pavilionul Canceroşilor şi pînă la Arhipelagul Gulag – toate expresia unei arte literare majore şi veritabile manifeste denunţătoare ale atrocităţilor din universul concentraţionar al Marei Uniuni – O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, pe care am recitit-o în atîtea rînduri! – mi-a rămas cartea cea mai apropiată din toată literatura lui Soljeniţîn. Poate şi pentru că e atît de compactă, nespectaculoasă în ilustrarea suferinţei, dar zguduitoare. Povestea unei zile fericite din viaţa lui Ivan în lagăr e ca o privire directă, necruţătoare în adîncimile profunde ale neantului. Lipsa de sens, ca repetiţie a aceleiaşi zile, mereu egală şi necruţătoare, a acestui proletar (nu acela din Proletari din toate ţările, uniţi-vă!), vorbeşte clar despre monstruozitatea marxismului de tip stalinist. Da, Ivan e un muncitor. Da, Revoluţia s-a făcut pentru muncitori, sau în numele muncitorilor. El e, în cele din urmă şi cu toată ironia amară, prizonierul unui sistem fondat pe supremaţia iluzorie a clasei muncitoare. Şi îşi defineşte identitatea prin muncă, şi munceşte din greu mai degrabă împotriva sistemului, decît pentru sistemul care l-a încarcerat. Cum viaţa nu e probabil mai uşoară nici în afara gulagului, această cogitaţie a lui Ivan e emblematică: Nu mai ştia dacă îşi dorea să fie liber sau nu. La început, îşi dorea foarte mult şi socotea în fiecare seară cîte zile i-au mai rămas pînă la punerea în libertate. Pe urmă s-a plictisit de tot de exerciţiul ăsta. Iar mai tîrziu a început să mijească în el un gînd că, unora ca el nu li se mai dă niciodată voie să meargă acasă, că vor fi mereu exilaţi undeva. Şi, de fapt cum se putea şti unde era mai greu de trăit – aici sau afară?
Cînd o astfel de diferenţă nu se mai poate face, înseamnă că sistemul paranoic a pervertit şi distrus totul. Ivan nu e nici un erou, nici un laş ci o simplă victimă a circumstanţelor, ca atîtea alte milioane de oameni. El trăieşte într-un lagăr cu ziduri şi sîrmă ghimpată, conţinut în lagărul mai mare, care e ţara. E un om obişnuit, care se trezeşte dimineaţa, mănîncă de trei ori pe zi o nenorocită de hrană, munceşte de-a îmboulea pînă la epuizare pe un frig de crapă pietrele, pînă la asfinţit, mai fură ici şi colo un moment, o clipă fugară pentru sine însuşi şi seara se duce la culcare: Ziua a trecut fără nici un necaz – aproape o zi fericită!
Cînd a publicat O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, în 1962, într-un număr din Novîi Mir, Soljeniţîn se întorsese din gulagul în care fusese trimis de Stalin. Hruşciov, într-un avînt de liberalizare, a folosit publicarea romanului ca un fel de propagandă personală, fără să-şi dea seama de gravitatea acestui manifest anti-sovietic, pesemne tocmai din pricina tehnicii literare desăvîrşite, a exasperării şi monstruozităţii ce se însumează pe nesimţite, prin sugestia repetitivităţii şi a inutilităţii. Să precizăm că virulenţa lui Soljeniţîn e îndreptată împotriva marxismului care a putut produce aşa ceva.
Arhipelagul Gulag (mai corect ar trebui spus Arhipelag GULAG, cu rimă în titlu, aşa cum a fost iniţial în ruseşte), a fost scris între 1958 şi 1964 şi avea să apară abia în 1973 în Occident, de unde s-a răspîndit în marea Uniune sub forma de samizdat pînă în 1989 cînd a fost publicat oficial. Textul, microfilmat, a fost trimis în străinătate, şi nu mult mai tîrziu un exemplar dactilografiat a ajuns în Germania, unde Heinrich Böll şi-a pus semnătura în josul fiecărei pagini ca să evite posibila acuzaţie de fals. GUL nu e altceva decît abrevierea pentru Glavnoe Upravlenie Lagerei, numele birocratic al conducerii lagărelor de muncă silnică. Prin metonimie, a devenit numele lagărului însuşi. Şi, din faptul că Soljeniţîn vedea aceste lagăre ca pe nişte formaţiuni insulare împînzind Uniunea Sovietică, s-a născut conceptul de arhipelag. E o carte în şapte părţi, îndelung elaborată, trasînd, pe de o parte istoria lagărelor de concentrare sovietice începînd din 1918, cu decretul lui Lenin, şi mergînd pînă în 1956, cînd începe procesul de destalinizare – ceea ce nu înseamnă că lagărele nu au continuat să existe pînă în 1989. Dar dincolo de partea istorică, riguroasă şi fascinantă în sine, Soljeniţîn se întoarce la tiparul excepţional al primei lui cărţi. Urmăreşte viaţa zilnică a unui zek (prizonier politic) de la arestare, procesul înscenat, internarea în lagăr... Nimic nu e omis, de la tratamentul prizonierilor, teribilele şi umilitoarele condiţii de viaţă, gang-urile din lagăr, rebeliuni, revolte, exilul în interiorul lagărului, eventuala eliberare... În ciuda masivităţii romanului şi a unor pasaje extrem de dure, miezul rămîne acelaşi din O zi din Viaţa lui Ivan Denisovici. Nu întîmplător, cele mai răscolitoare pasaje sînt cele pe care Soljeniţîn le-a transfigurat din experienţa lui de zek (ce revine explicit în Primul Cerc, 1968) şi mărturiile altor 227 de prizonieri.
Cartea era teribil de incomodă pentru puterea Sovietică dar, vai!, şi pentru o parte din comuniştii şi socialiştii din Vest, pentru că denunţa sistemul GUL nu ca pe o regretabilă aberaţie stalinistă, ci ca pe un proiect început de Lenin însuşi, inspirat de marxism. Soljeniţîn, şi asta e esenţial!, îl denunţă ca pe falimentul bolşevismului ce se trăgea direct din marxism-leninism.
Pavilionul Canceroşilor (care apare în Occident în 1968, odată cu Primul Cerc) e poate cartea cea mai simbolică, cu nuanţe de utopie negativă. Ca de obicei, Soljeniţîn porneşte de la experienţa personală. E vorba de mijlocul anilor 50 cînd, după închisoare şi lagărul de reeducare din Karaganda, scriitorul e internat pe viaţă în aulul Kok-Terek din Kazahstan. E chinuit de o tumoră malignă, dar scapă cu viaţă şi, după „dezgheţ”, revine la Moscova. Pavilionul canceroşilor porneşte de la propria sa boală. În pavilion toţi internaţii suferă de un rău incurabil. Personajele sînt toate memorabile, de la Rusanov şi Kostoglorov care nu îşi vorbesc, deşi vecini de pat – pentru primul, înalt funcţionar, reuşita socială merită unele concesii, cel de-al doilea crede doar în demnitatea umană), pînă la ingenua, naiva Zoe, la senzuala Asia, la pasionatul Vadim. Toţi atît de diferiţi, luptînd împotriva aceluiaşi necruţător inamic: moartea. Virtuţile cărţii stau, din nou, în nararea vieţii zilnice. Circumstanţele extreme revelă adevărata substanţă a fiecăruia şi emoţiile se perindă de la resemnare la dezolare, înapoi la speranţă, apoi la revoltă...
Ce se întîmplă, însă, de fapt în această Arcă a lui Noe pe dos? E cineva cu adevărat tratat sau tratabil, salvabil sau salvat, pînă la urmă? Nu, sistemul nu se ocupă cu asta. Lumea nouă pe care el o proiectează duce spre neant, dispariţie, moarte. Sistemul nu tratează ci condamnă. Nici nu s-ar putea altfel: ca de obicei, Soljeniţîn găseşte rădăcinile răului în filosofia marxistă care a produs monstrozitatea numită Uniunea Sovietică.
După 1974, cînd a fost expulzat din Rusia, multe dintre neînţelegerile asupra ideologiei lui Soljeniţîn au început să se reveleze cu stupoare Occidentului care îl primea cu braţele deschise, ca pe un cosmopolit, un liberal, iubitor al democraţiei moderne. Soljeniţîn nu adera deloc la aceste valori, dimpotrivă, n-a încetat o clipă, pînă la moarte, să anatemizeze Occidentul şi capitalismul consumist. De pe poziţia rusismului pravoslavnic, el ataca acum marxismul ca pe o ideologie importată din Occidentul putred. Citită retrospectiv, celebra Scrisoare adresată conducerii PCUS înainte de expulzare conţine motive naţional-patriotice care au revenit, nu întîmplător, în dezbaterile politice de imediat după perestroika, pe care de altfel Soljeniţîn a criticat-o. În primul ei capitol, Occidentul în genunchi, el îşi exprimă admiraţia faţă de realizările PCUS în privinţa politicii externe, începînd cu victoria din cel de-al doilea război mondial, hegemonia asupra Europei de Est, a Balcanilor, şi spaima respectuoasă insuflată Occidentului. Să recunoaştem, scrie Soljeniţîn, politica externă ţaristă nu a avut niciodată un asemenea succes! Pare aproape de necrezut, dar Soljeniţîn, duşman neîmpăcat al sistemului sovietic, reproşa comuniştilor doar păcatul de a aplica Rusiei o ideologie străină de spiritul rusesc, importată din Vest. Tot în Scrisoare el sugerează revenirea la tradiţiile ruseşti, cultivarea lor şi îndepărtarea din graniţele Rusiei a acelor entităţi care nu sînt ruseşti (practic, anticipa dizolvarea Uniunii). Tema revine şi mai clar în Reconstrucţia Rusiei (1991) care începe cu necesitatea ca Rusia să renunţe la Imperiul multinaţional. Apoi, Rusia să îşi recupereze teritorii de drept din celelalte republici (între altele, include Bielorusia şi Ukraina!). Un astfel de naţionalism lasă prea puţin loc de reflecţie asupra umanismului, a drepturilor umane aşa cum le concepe lumea modernă, occidentală. În logica naţionalismului, toate celelalte valori sînt secundare. Cît despre structura social politică, el se exprimă (în Chestiunea rusă) în favoarea unui Preşedinte cu puteri discreţionare şi participare populară în structurile locale.
Reacţiile în Italia. Franţa, SUA, pretutindeni au fost de uluire generală. Soljeniţîn? El, care a suferit atîta pentru democraţie?
Aici e marea neînţelegere. Soljeniţîn nu a suferit pentru democraţie, ci pentru destalinizare, desovietizare. Pentru rejectarea Occidentului cu mentalitatea economiei de piaţă, a democratizării grăbite şi a slăbirii statului rus creştin, pravoslavnic. Conservatorismul lui a devenit aparent mai ales după ce a părăsit Rusia, iar apoi în mod explicit după căderea Uniunii. Departe de a fi fost vreodată un liberal, el ajunsese deja în anii 70 să fie asimilat cu dreapta fundamentalistă: Logica războiului lui Soljeniţîn împotriva democraţiei – deopotrivă ca doctrină şi practică politică – conduce, pînă la urmă, la justificarea chiar şi a celor mai extreme, totalitare forme de autoritate. (Alexander Yanov, The Russian New Right („Noua dreaptă rusă”), Berkeley: Berkeley University Press, 1978, p. 7).
Ca şi pentru Berdiaev sau Dostoievsky, într-o tradiţie ilustră din acest punct de vedere, libertatea este pentru Soljeniţîn mai mult o povară şi o obligaţie decît o opţiune sau un drept fundamental. Dostoievski ne-a lăsat capodopere, ca şi Soljeniţîn şi, tot aşa, amîndoi au fost fundamentalişti, xenofobi şi antioccidentali.
Revenind la scena cu care am început aceste rînduri, nu e de mirare că Soljeniţîn îl admira, ba poate creştineşte şi iubea pe Putin.
Ciudate sînt destinele scriitorilor şi receptarea vieţii şi operelor lor!
Doi Premiaţi Nobel. Unul e obligat să refuze premiul. Celălalt nu pleacă la Stockholm să-l ridice de frică să nu i se ia dreptul de a se reîntoarce în Rusia. Primul moare aproape în mizerie, urmărit zi şi noapte, în satul în care fusese internat. Lasă cu limbă de moarte să nu i se facă funeralii. Puterea sovietică îi face însă un fel de mascaradă, în care vorbitorii îl minimalizează. Celălalt, expulzat din Rusia într-un Occident la care nu are nici un fel de aderenţă, se reîntoarce în Rusia şi asistă la un gen de Restauraţie care nu îi displace: are sublimul parfum al pan-rusismului. I se fac funeralii naţionale.
Pasternak ar fi fost periculos în Occident: era un cosmopo
lit, un european cu valorile umanismului occidental.
Cam atît! Fără îndoială, rămîne de pe urma amîndurora literatură de cea mai mare clasă.
Restul, în timp, se uită.
