In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eveniment
DE CE PREMIILE VIEŢII ROMÂNEŞTI ? - MARIAN DRăGHICI Ca să ne re-împrietenim. Pentru că trebuie. Nu pentru că debordează moda premiilor, din 1990 încoace. O modă ţinând probabil de psihoza autorlâcului, ce a pus şi pune la grea încercare, practic a depreciat pe alocuri, iar prin punctele esenţiale a făcut praf şi pulbere, instituţia Premiului literar. Nu e nici pe departe cea mai mare nenorocire ce i s-a întâmplat literaturii în aceşti ultimi ani. Dar este, cu dus şi-ntors, una din ele. Un pericol aparte, pervers. Care, odată conştientizat, te obligă la reacţie, la atitudine, ca orice virus sau epidemie aşa zis “de breaslă”.
Sigur că animozităţile, efervescenţa legate de lauri nu chiar simbolici, dau spume şi nervi vieţii literare, oxigenează – dincolo de turbulenţe – spiritul competiţiei, nutrimentul valorii. Dar cine rămâne, dintr-un motiv sau altul, din lene ori „superioară” suficienţă – suficienţă, totuşi! – , în afara acestui joc de societate practicat la scara naţională, de la Săveni la Corabia, de la Bucureşti la Iaşi, de la Mangalia la Izbiceni, la Sighet ori Timişoara, cine rămâne, spun, de căruţa cu lauri, e automat un simili-exclus. Ca persoană/autor sau ca instituţie/revistă. Ca autor ce, fără ipocrizie!, aspiră (la) premii. Ca revistă ce, adesea la reciprocitate, le acordă.
Viaţa Românească a stat până acum la distanţă aseptică de „daciada“ post-decembristă a instituirii şi acordării de premii. Prin redactorii săi, poeţi şi prozatori, a primit nu a dat. A da, cu sensul de a înteţi recunoaşterea valorii cuiva în ce priveşte o carte, un autor, o operă, presupune de bună seamă un efort, un exerciţiu de voinţă critică şi de umilinţă, de renunţare la sine, complicat. Nu tocmai la îndemână. Poate şi de-aici, deficitul real de imagine, de prezenţă de care „se bucură” Viaţa Românească în stima elitelor, altele decât cele din umanioare; un dat obiectiv dacă ne luăm după suma opiniilor, de la care, în urmă cu doi ani şi patru luni, s-a demarat în deplină (in)conştienţă relansarea revistei. Din experienţă, se vede încă o dată, pe pielea proprie, că e mai greu să re-branduieşti, decât să pui pe piaţă un produs nou. Vreau să spun că, din „literară şi ştiinţifică”, cum au subintitulat-o fondatorii ei la 1906, Viaţa Românească apare, şi de doi ani încoace, prea pur literară. Mai deloc „ştiinţifică”. Asta e! Este mult de lucru în a convinge nume ca Solomon Marcus sau Dumitru Constantin (Inteligenţa materiei) sau chiar Liviu Ornea, să zicem, că Viaţa Românească o fi ea a scriitorilor get-beget, a artelor în genere – dar nu numai a scriitorilor, scrisă de scriitori, pentru scriitori. Sigur că presa, şi ea literară, consemnează o ascensiune a revistei, ceea ce nu poate decât să bucure. Însă mai va, până la a „acoperi” ca spectru tematic, integral, proiectul fondatorilor.
Speranţa ar fi că o mână de colaboratori permanenţi, nume de referinţă, au susţinut şi susţin pariul redacţiei. Gheorghe Grigurcu, Andrei Codrescu, Ion Pop, Dumitru Radu Popa, Călin-Andrei Mihăilescu, George Banu, Ion Bogdan Lefter, Gabriel Chifu, Dumitru Ţepeneag, Gabriela-Maria Constantin, G. Pienescu, Cornel Ungureanu, Daniel Cristea-Enache, Nicoleta Sălcudeanu, Ştefan Borbély, Bogdan Creţu, Graţiela Benga, Paul Aretzu, Rodica Grigore, Leo Butnaru, – sunt prezenţe, în ordinea rubricaţiei, constant întâlnite în paginile VR.
Între aceştia, Domnul Mihai Şora ocupă indiscutabil locul prim. Este de facto directorul de onoare al VR. Butucul roţii, de la care pornesc, în capul nostru cel puţin, spiţele. După memoria colecţiei –, un prieten mai bun decât Domnul şora, mai temeinic, mai constant, între gânditorii grei ai culturii din ultima sută de ani, Viaţa… nu are. La obiect, textul lui Liviu Antonesei spune cam totul.
După Domnul Şora, a cărui aniversare la 90 de ani a deschis noua serie a revistei, în noiembrie 2006, Matei Vişniec este fără îndoială, prin renume, scriitorul cu aportul cel mai semnificativ în ceea ce s-a numit „ascensiunea Vieţii Româneşti”. Când Vişniec i-a încredinţat lui Prelipceanu publicarea, în premieră, a unui text de primă importanţă în dramaturgia sa, gestul a contat, vedem acum, ca reper în dinamica VR. E vorba, cum ştim, despre piesa Ioana şi focul care a văzut lumina tiparului în paginile revistei, nr. 6-7 din 2007.
Al treilea premiat de astăzi, Antonio Patraş, ocupă un loc special în motivaţia premiilor VR. Fără cartea domniei-sale despre Ibrăileanu nu cred că s-ar fi aprins în capul cuiva din redacţie scânteia acestei iniţiative. În al meu, inerţial/poetic, sigur nu. Însă citind Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii, am frisonat. Aveam în faţă un volum care – scris evident cu talent limpede, cu bucurie critică, aş spune, impresionant ca acribie şi generozitate a documentării –, îşi chema la lumina zilei Premiul. Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii… Cum nici unul din acestea nu se arătaseră încă, se-nţelege că nu puteam sta la nesfârşit, ca umil lucrător la revista lui Ibrăileanu, cu mâinile-n sân. Mi s-a părut de bun simţ să gesticulez un pic, să fac valuri. În anul de graţie 103 de la fondarea revistei. Stăruind ca Premiul „G. Ibrăileanu” al Vieţii Româneşti pentru Critică şi eseu să fie instituit anume pentru a i se conferi – cu justeţea unui dat natural –, acestui volum şi acestui autor.
Dacă am reuşit, cum se vede, e că am avut totuşi şansa amiciţiei unor oameni normali. Doar după două-trei fraze, un prieten ca Marian Areţu a activat, cum-nu ştiu, pârghiile sponsorizării... Despre fratele poetului Paul Aretzu, un lucru se cade să spun: pe cât de elevat, de fin, prestează unul în literatură, pe atât de capabil-dedicat e celălalt în lumea specialităţii lui. Poetul profund trebăluieşte forfotind spectacular la „lumi uraniene” (Paul Evdochimov). Economistul, discret – la direcţia Companiei Naţionale a Uraniului. Dar e vădit cât se poate că şi poetul şi omul cifrelor fac, iată, fiecare prin lucrarea sa, ca lumea în care trăim – neverosimil, dar trăim! –, nu doar să nu bubuie şi să sară în aer, ba chiar să fie un pic mai bună. În după-amiaza asta, cel puţin. Le mulţumesc, şi vă mulţumesc.
