In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eveniment
JURNALUL APOCRIF AL LUI MATEIU I. CARAGIALE - BOGDAN CREţU Încă din titlu, o carte Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoţite de un inedit epistolar, precum şi de indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan (Editura Curtea Veche, 2008) tinde să stârnească mai curând nelămuriri decât certitudini. În orice caz, atrage, dar şi incită. Să fie vorba de o descoperire a unui istoric literar, care, săpând prin cine ştie ce arhive, a dat peste un manuscris inedit al autorului Crailor de Curtea-Veche? Când am citit primele fragmente din acest text în Viaţa Românească, aşa am fost ispitit să cred, mai ales că totul pare a purta marca stilistică (şi temperamentală) a bastardului lui Caragiale. Ştiam, totuşi, că jurnalul lui Mateiu, atâta cât s-a păstrat, fusese redactat în franceză şi era mult mai lacunar decât aceste „ultime însemnări”, care, de s-ar fi dovedit autentice, ar fi putut reprezenta o lovitură de maestru postumă a nedreptăţitului scriitor. Şi totuşi, suspiciunea este o atitudine foarte potrivită atunci când citim. Notele diaristice ale lui Mateiu aveau toate datele pentru a da naştere unui mit ori măcar unei „mistificţiuni” (în sensul stabilit de Mircea Anghelescu). Manuscrisele au existat la sediul Fundaţiei Regale cam până în 1941, când au dispărut fără urmă; Perpessicius, editorul dintâi al scriitorului, le-a avut sub ochi, dar le-a copiat în grabă, fără să respecte cu fidelitate originalul. Şerban Cioculescu ar fi fost în posesia copiilor pasajelor care lipseau din ediţia Perpessicius, dar le-a rătăcit într-un negoţ inedit cu Tuşchi, sora scriitorului. De altfel, în notele cu un tacit caracter istorico-literar din final, „îngrijitorul” acestei ediţii explică tranşant acest lucru: „Nepublicată onest la vremea potrivită, în lipsa materiei olografe, memorialistica mateină e nevoită să respire aerul fabulaţiei”.
Prin urmare, în absenţa originalelor, însemnările diaristice se cer reconstituite, inventate, contrafăcute, urmărind totuşi datele ce pot fi recuperate în urma unei atente sondări a ultimului an din viaţa scriitorului dandy. De altfel, Ion Iovan a dat, în 2002, un excurs prin biografia lui Mateiu neegalat ca informaţie de nici una dintre contribuţiile în domeniu. Şi atunci a preferat, în loc să redacteze o monografie sau baremi o biografie ca la carte, să aşeze totul sub forma unui permanent dialog cu opera autorului. A ieşit un portret compus à la manière de... Mateiu I. Caragiale. Biograful se lasă contaminat de stilul scriitorului şi plămădeşte figura unui dandy la care istoricii literari se pot referi, dar nu cu liniştea pe care le-o dă, de regulă, un document. Era vorba în Portretul unui dandy român de un fel de ficţionalizare ludică a documentului, de o regizare a efectelor, astfel încât rezultă un personaj care s-ar fi simţit oricând acasă în opera lui Mateiu. Autorul ar fi putut să comită, pornind de la acest material, fie un roman biografic, fie o lucrare ştiinţifică de referinţă. A ales calea de mijloc.
Un singur pas pregeta încă Ion Iovan să facă: acela de a strânge toate aceste date, pe care le stăpâneşte la perfecţie şi să scrie, pornind de la ele, jurnalul scriitorului. Aşa cum, probabil, l-ar fi scris el însuşi dacă ar fi făcut-o. Sau aşa cum poate l-a şi scris, doar că el s-a pierdut. Nemulţumit de urmele rămase din manuscrise, el se decide, prin urmare, să le reconstituie, într-o tentativă care ţine mai mult de arheologia literară decât de ficţiunea pură. Sigur că e vorba de un joc cu cititorul, căruia nu i se oferă mură în gură, fără echivoc, acest statut apocrif al însemnărilor de taină ale autorului Crailor, dar e un joc măcar pe jumătate serios. Demersul lui Ion Iovan, un degustător încăpăţânat al experimentului şi în opera romanescă (amintesc aici Comisia specială) trebuie situat, oricum, la jumătatea drumului dintre roman şi istoria literară, dintre ficţiune şi nonficţiune. Da, e vorba de o inventare fantezistă a unor însemnări în care autorul Crailor de Curtea-Veche ar fi consemnat tot ce a considerat de cuviinţă în ultimul său an de viaţă, dar totul e nu numai plauzibil, ci, la o adică, chiar verificabil. Ion Iovan nu inventează de capul său, nu-şi trădează personajul, ci preia date din realitate şi le aranjează într-un puzzle care, dacă nu arată cu precizie cum au stat lucrurile, oferă indicii verosimile despre cum ar fi putut sta. Pe scurt, aşa cum, în 1933, Gertrude Stein scria o ciudată carte intitulată The Autobiography of Alice B. Toklas, care nu era propriu-zis un roman, cum cititorii s-ar fi aşteptat, ci, nici mai mult, nici mai puţin decât o „autobiografie” a unei prietene, scrisă, prin delegare, de scriitoare; aşa cum, cu multe veacuri mai înainte, Cartea lui Messer Marco Polo, zis şi milionul, cetăţean al Veneţiei, în care se istorisesc minunăţiile lumii, deşi semnată de cunoscutul aventurier, fusese redactată de un autor de romane de consum, scos din anonimat, nu cu totul, tocmai de această colaborare, pe numele său Rustichello da Pisa, Ion Iovan şi-a asumat, cu de la sine putere, sarcina de a scrie propriu-zis „jurnalul” lui Mateiu I. Caragiale. Folosind, bineînţeles, materialul clientului. O ispravă similară, însă sub forma unei farse, a comis, în 1966, Radu Albala, lăsând să se înţeleagă că ar fi găsit chiar continuarea naraţiunii Sub pecetea tainei, considerată de unii comentatori neîncheiată; fireşte că zvonul a umplut de speranţe pe mulţi mateini, dar a şi indus în eroare pe destui alţii. De fapt, nobilul prozator, un rafinat şi un erudit, a scris, mimând perfect stilul lui Mateiu, nuvela În deal, pe Militari, care continuă bucata părăsită subit de autorul ei. Publicat în „Viaţa Românească”, textul a stârnit dezbateri multiple. Ulterior, în 1987, Radu Albala a aşezat această continuare în deschiderea volumului său de nuvele Făpturile Paradisului. Între timp, critici pricepuţi, precum Alexandru George ori Nicolae Manolescu, au cercetat problema şi au stabilit paternitatea precisă a nuvelei.
Să revenim însă la aceste însemnări redactate de Ion Iovan şi puse, jumătate în glumă, jumătate în serios, pe seama lui Mateiu I. Caragiale. Cum trebuie să procedeze un cititor confruntat cu o asemenea voluminoasă contrafacere? Să refuze, rigid, convenţia şi să parcurgă totul cu un ochi exigent, semnalând neconvergenţele temporale şi de altă natură şi căutând nod în papură, ori intrând în joc şi pretinzând că îi acordă încredere autorului şi că nu este încercat de nici un dram de suspiciune? Altfel spus, ce fel de pact trebuie să semnăm cu acest text: unul nonficţional, autobiografic eventual ori pur şi simplu unul ficţional? Răspunsul este mai simplu decât pare: Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale... nu reprezintă decât un roman bine documentat, care încearcă să reconstituie ultimul an din viaţa scriitorului, bazându-se pe fapte, documente oricând verificabile. Oricum, e vorba de ficţiune în stare pură, chiar dacă ea este armată documentar.
De fapt, cartea lui Ion Iovan trebuie citită în paralel cu jurnalul şi agendele mateine, chiar în forma necreditabilă în care ni le-a lăsat Perpessicius, căci exact aşa a şi fost scrisă. Aproape nimic nu este lăsat la întâmplare, totul fiind supus datelor foarte precis identificate. Dar, mai important decât acest alibi documentar este faptul că autorul reuşeşte să păstreze intact spiritul lui Mateiu I. Caragiale. Intră, altfel spus, în psihologia lui, îi cunoaşte temperamentul, complexele, frustrările, lecturile, concepţiile, ambiţiile, relaţiile cu unii confraţi ş.a.m.d. De aceea, însemnările nu sunt străine de spiritul dandy-ului, care ar fi fost, probabil, satisfăcut de aceste pagini şi ar fi constatat că ele îi oglindesc perfect preocupările şi ifosele ciudate. Aşa cum reuşise să demonstreze Ion Iovan în prima carte dedicată fiului lui Ion Luca, Mateiu era orice, doar un personaj comun nu. Cultiva stranietatea cu obstinaţie, era maliţios şi distant-dispreţuitor, se visa într-o altă lume, faţă de care cea în care îi era dat să trăiască era un surogat nedemn decât de dispreţ. Căci lui, avea credinţa marele scriitor, care se simţea un nedreptăţit nu numai al tatălui, dar şi al sorţii, lui i se cuvenea tot ce e mai bun şi mai demn de nobleţea sa înnăscută. Iată ce scria, bunăoară, la 21 februarie 1935, cu o autoindusă siguranţă de sine: „J’ai été condamné à vivre pauvre, moi qui plus que tout autre, étais né pour être riche et jouir largement et sagacement à la fois de tout ce que la belle civilisation et son confort peuvent offrir”. De fapt, această morgă afişată la tot pasul, această aparentă siguranţă a propriei nobleţi ascundeau, în cazul lui Mateiu, nu puţinele complexe şi frustrări pe care ilustrul său părinte i le crease. El este nevoit să-şi impună să creadă în tot soiul de simulacre, de la ascendenţa sa nobilă, la mariajul cu Marica Sion, pentru a se apropia de personajul în care singur s-a proiectat. Dar nu e nimic mai potrivit acestei sensibilităţi de dandy decât ipostazierea în tot felul de figuri ale alterităţii, identificarea cu masca paradoxală arătată lumii. E dificil, prin urmare, să păstrezi intactă, fără să falsezi, această detaşare trucată şi acest ego(t)ism întemeiat al scriitorului, obişnuit a raporta totul la sine însuşi, mereu aflat în căutarea unor detalii care să-i susţină aristocraţia autoproclamată.
Acum, după ce am demontat convenţia, nu ar trebui să ne refuzăm plăcerea de a intra în jocul autorului şi de a citi acest jurnal pentru farmecul său în sine (care, veţi vedea, există cu prisosinţă), fără a păstra morga cititorului profesionist mândru nevoie mare că a deprins tertipul autorului, că nu a căzut în capcană. La urma urmelor, măcar atâta lucru merită şi Mateiu I. Caragiale, fie şi în ipostaza de personaj. Trei mi se pare că sunt temele majore ale acestor însemnări de taină: autoreferenţialitatea, deci propriul statut, corelată cu mai larga problematică a scrisului, a literaturii ca boală; raportarea diaristului la lumea din jur şi în special la parcela literară a acesteia; şi, în fine, preocuparea sa de a-şi mistifica trecutul, cu tot ce conţine acesta mai sulfuros, de la relaţiile încordate cu părintele, la ascendenţa modestă, care îi provoacă setea de parvenire. Le voi lua pe rând, nu înainte de a observa că ele sunt fireşti prelungiri ale obsesiilor mateine, aşa cum reies ele din literatura sa şi din scrierile confesive.
Acest Mateiu are ceva din blazarea şi dezamăgirea aristocrată a lui Paşadia: scrie din consecvenţă cu sine, fără a mai găsi însă vreun rost înalt acestui gest. Îşi satisface, pe de o parte, o necesitate, dar nu una pe care s-o considere prioritară. Altele par a fi valorile sale: heraldica, căpătuirea, decoraţiile, viaţa de moşier şi motanul Calimach. De altfel, declară, în repetate rânduri, că a recurs la însemnările cu pricina doar pentru a se dezobişnui să „literaturizeze”. Este o fugă de estetism a celui mai estetizant dintre scriitorii români. Altfel, conferă acestor pagini o funcţie curativă: prin intermediul lor, se ţine sub observaţie, se contemplă... Toată grija sa se concentrează asupra efortului de a nu înflori, de a nu falsifica. Mateiu I. Caragiale pare a depăşi marele deziderat al autenticităţii, contemporan lui şi a fi descoperit, pe cont propriu, acea viguroasă vână existenţială topită în scriitură, pe care o presupune ceea ce a fost numit „autenticitatea scriiturii” (cf. Marin Mincu). La curent cu toate aceste achiziţii de dată mai recentă, Ion Iovan a ştiut să le inducă şi personajului său neconvenţional. Scriind fără sistem şi fără program, neţinând cont de nici o regulă şi dejucând cu relaxare orice canon, Mateiu se construieşte, de fapt, pe sine însuşi ca protagonist, ca actant şi se contemplă din afară cu o mulţumire altfel interzisă: „Însemnările zilnice îmi dau satisfacţie, asta e. Cuvintele vin repede, nu literaturizez, nu fac nici un efort de imaginaţie, de construcţie. Nişte vorbe, acolo, despre lucruri care abia s-au consumat. Scrise nu cu trudă şi meşteşug, ci cu lenevie şi lejeritate; fără a fi nevoit să finalizez ceva. O adevărată îndeletnicire regală – îndeletnicirea ta regală, Mateiu, sauvegardé soit ton nom”. Se simte, altfel spus, mai liber, mai în apele sale în acest joc fără reguli precise; gratuitatea gestului răscumpără ceva din încordarea efortului de a fi scris Craii de Curtea-Veche, operă pe care o apreciază mai ales prin prisma capitalului de stimă pe care i l-a adus. De altfel, reacţionează cu superior dispreţ la elogiile criticii aduse capodoperei sale: „Mi se lăuda, în motivaţiune, talentul; nu am talent, domnilor, îmi vine să le strig, inteligenţă da, am, mai multă decât juriul dumneavoastră in corpore. Şi asta voiesc eu a proba – inteligenţa, nu talentul. Talentul îndobitoceşte”. Iată un Mateiu situat în făţişă disidenţă faţă de propriul scris. A descoperit, în cele din urmă, deliciile responsabile ale acestei investiri existenţiale în text. Aşa s-ar explica faptul că el a renunţat la scris, că romanul său n-a fost urmat de altul, că Sub pecetea tainei nu a fost încheiată: scriitorul este sastisit de toate convenţiile literaturii, pe care este nevoit să le respecte dacă doreşte să rămână înscris în sistem. Or, nimic nu falsifică mai mult decât literatura! „Între închipuita originalitate şi autenticitate, prefer acum autenticitatea”, declară el. Dar, atenţie, nu se referă la autenticitatea pe care o proclamau şi o practicau Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade şi alţii. Nu e vorba de a mima fără rest viaţa, de a crea iluzia vieţii, ci de a muta viaţa în text, de a o înteţi transformând-o în discurs. Scenariul lui Ion Iovan are, după cum se vede, conotaţii dintre cele mai atent drămuite, el presupunând o radicală modificare de poietică. Dacă într-adevăr aşa ar fi stat lucrurile, nu le-ar mai fi rămas mare lucru de inventat optezciştilor ori lui Marin Mincu.
În ceea ce priveşte al doilea filon generos al însemnărilor, cel al modului în care scriitorul şi nobilul închipuit Mateiu I. Caragiale se raportează la cei din jurul său, primul lucru care trebuie constatat este mizantropia sa. Nimeni nu îi este pe plac cârcotaşului scriitor, cu excepţia motanului său Calimach, cea mai deosebită fiinţă din preajma sa, singura care îl înţelege şi în compania căreia el se simte în largul său. În rest, tot o apă şi un pământ. Nu e vorbă, această atitudine a preluat-o Ion Iovan chiar din jurnalul scriitorului, accentuând de cele mai multe ori maliţiozitatea şi aroganţa care dădeau tonul şi acolo. În ceea ce priveşte relaţia cu Marica Sion, consoarta sa, ea nu are cum să fie roz: Autorul nu ne lasă să uităm că „cele două surori (Marica şi Florica - n.m.) sunt nominalizate de Claymoor printre fetele de măritat în 1880, cu cinci ani înaintea naşterii lui Mateiu”. Diferenţa de un sfert de veac dintre cei doi „amorezi” a impus şi natura decentă, glacială de cele mai multe ori, a relaţiei lor. De la noaptea nunţii petrecută în tren, la somnul în dormitoare separate, totul defineşte un mariaj din interes, lucru pe care cei doi soţi nici nu catadicsesc să îl ascundă. Pe el îl interesau noul statut social pe care i-l oferea intrarea în ilustra familie Sion şi averea aferentă, pe care spera chiar să o moştenească, pe ea (re)numele Caragiale şi prezenţa unui bărbat, care să se ocupe de treburile moşiei. Aşa că nu ne mirăm că pe bietul Mateiu, om în putere, îl cam chinuiesc visele erotice. Şi nici nu găseşte resurse să reziste farmecelor nurliei Emma, secretara lui Al. Rosetti de la Fundaţiile Regale. Cine l-ar putea învinui?
Delicioase sunt paginile în care hirsutul scriitor îşi încondeiază confraţii. Că nu era un sociabil, asta o ştie oricine, dar de aici până la a trasa, în tuşe uneori groteşti, atâtea fizionomii e semn de imaginaţie debordantă. Totuşi, Ion Iovan nu trădează spiritul reticent şi stilul arogant-vindicativ pe care Mateiu le plasa între el şi ceilalţi. Ţinte predilecte sunt Perpessicius (parcă în semn de răzbunare postumă pentru neprofesionalismul cu care a tratat însemnările diaristice şi agendele), Şerban Cioculescu (mare admirator al tătălui), Gala Galaction, dar nici ceilalţi scriitori ai epocii nu scapă neîncondeiaţi. Nu gustă „proza de magazin popular” a amicului Cezar Petrescu, dispreţuieşte „dizenteria literară” a lui Ionel Teodoreanu. În plus, îi tratează cu un profund dispreţ pe cei care, deşi au succes, nu au acces la nobleţea pe care el o consideră calitatea sa de căpătâi. Iată-l, de pildă, pe „bietul şansonier” Ion Minulescu: „N-am pomenit dâmboviţean mai ubicuu – se rostogoleşte din cafenea în cafenea, emfatic, unsuros şi neplăcut de volubil”. Deşi se uită chiorâş către scriitorii vremii, frecventează cu asiduitate Capşa şi manifestă o curiozitate stârnită parcă de figurile mărunte şi schimonosite care se dau în stambă în vreun bâlci provincial. Mult mitizata cafenea interbelică, despre care unii au scris cărţi şi pe care au ridicat-o la rang de instituţie culturală este caricaturizată de acest misogin cu fandoseli de aristocrat, care-şi răscumpără, în acest fel, nu puţinele complexe. Tinerii din jurul lui Nae Ionescu (Noica, Cioran, Eliade, Ţuţea, Sebastian) sunt farseuri, autori minori, fără perspective, gălăgioşi, cu nasul pe sus şi găunoşi... Mai că nu îi poţi recunoaşte, dacă parcurgi în grabă însemnările „mateine”: „Criticuţul Ionescu de la Slatina, Iordache, zis Streinu, poetaş de Argeş, bubosul Alindor, speranţa dramaturgiei oltene, teleormăneanul Noica (pe care, cel mai adesea, îl numeşte «traducătorul lui Edgar Wallace» – n.m.), duşmanul lui Mickey-Mouse, constănţeanul autoporeclit Ahab”. Peste toţi, patronează hidos Arghezi, prins parcă sub propria lupă deformatoare: „În mod ciudat, coada junilor e ţinută de răspopitul Theodorescu, care la şaizeci de ani are aceeaşi faţă de bădăran sadea; de altfel, se trage dintr-un negustor de cartier, din spiţă joasă miruită cu nume fals. Îl ştiu dinainte de război, pamfletar abject, deşi nemţofil. După înfrângere îşi lasă mustaţă, îşi pune lavalieră şi se face poet; câteva cuvinte potrivite şi gata – noul Eminescu! Biblie şi ţiganiadă, sfinţi şi borfaşi, flori de cimitir şi mucigaiuri ca-n dugheana lui taică-său”. Cu câtă uşurinţă vorbeşte Mateiu despre falsificările spiţei! Ai spune că strămoşii săi s-au lăfăit de când lumea în palate şi pe domenii nemăsurabile. Doar că el are încredere oarbă în sine însuşi şi în calităţile sale, pe lângă care ale celorlalţi sunt biete mojicii de neam prost. Tot ce e lipsit de eleganţă îi repugnă, tot ce nu respectă eticheta, de la literatură la oameni. Imaginea unui Sadoveanu înfruptându-se pantagruelic din bucate rudimentare îi provoacă urticarie: „Împrejurul nostru, destui mâncăi; cele mai hămesite personagii par a fi gloaba de Teodoreanu care se ghiftuie cu zaharicale şi plăvanul de Sadoveanu. ăsta din urmă nici n-ar trebui să fie aici, în localul cu cea mai ferchezuită grădină din Bucureşti; în codru e festinul lui, acolo unde se mănâncă jivina în sânge şi se ia grăsimea de pe buze cu degetul”. E multă maliţiozitate în aceste crochiuri, dar nimic nu ne indică faptul că Mateiu nu ar fi gândit astfel. Este, de fapt, modul său de a vedea lumea şi de a o raporta, reducându-i dimensiunile, la sine însuşi. Dacă el este Paşadia, fireşte că toţi ceilalţi sunt replici ale grobianului Gore Pirgu.
Dar toate acestea sunt, sugeram mai sus, simple tentative, impuse în primul rând pentru propriul confort psihic, prin care bastardul ţine să se elibereze de anumite complexe şi frustrări. În jurnalul autentic, la finele vieţii (1933-34), Mateiu îşi acuza părintele că l-a deposedat de moştenirea care i se cuvenea din partea unei mătuşe, fapt ce i-ar fi schimbat cu totul viaţa. Ura împotriva tatălui nu se stinge cu vremea, iar fiul este capabil să rostească vorbe usturătoare la moartea acestuia, chiar dacă nu se dă înapoi de la a profita de pe urma numelui acestuia. În fine, ca semn de răzbunare cumplită, se decide să pună capăt spiţei Caragialeştilor: „Mais, consciemment et intentionnellement, par le fait même de l’acquisition de la fortune, a été virtuellement décrété l’extension de ma race, ainsi que je l’avais décidé auparavant moi-même, afin de lui épargner dans l’avenir les avanies que le sort autant que ma propre inadvertance à un moment de ma vie m’ont infligée et que ma descendance n’aurait put-être pas eu la force et la patience de traverser”. Prin urmare, dacă aşa era Mateiu în realitate, e normal ca şi proiecţia sa ficţional(izat)ă să împrumute acelaşi radicalism. Nu trece nici la maturitate peste ura pe care a acumulat-o faţă de alintatul frate vitreg Luchi, după cum pe tatăl său nu îl iartă pentru tot răul pe care îl consideră de nerăscumpărat. Mai mult decât atât, pe „berarul” Caragiale îl neagă cu încăpăţânare mai ales în calitate de scriitor. Când cutare critic îl numeşte „fiul lui Caragiale”, el răbufneşte cu violenţă: „Dobitocul – asta e valoarea mea, că mă trag dintr-un berar?” Altfel, imaginea tatălui este mereu recompusă în tuşe urduroase: el e ba negustor, ba „căpătuit ignar, nici măcar snob”, ba „fostul comediant devenit tyran de operă bufă” ori, mai blând, „ctitor de berării”. Iritat de efigia tătânelui, nu poate afişa decât dispreţ pentru onorurile care i se aduc post mortem, crezând cu toată fiinţa că singurul scriitor al familiei el este. Dar, înţelegând în adâncul conştiinţei sale că rămâne, în pofida numeroaselor strategii de falsificare a rădăcinilor, tot „bastardul unui ins vulgar”, se consolează cu gândul că, în plan spiritual, întâietatea îi aparţine: „Am conştiinţa de a fi ultimul. Nu ultimul Caragiale – ultimul Mateiu. Până la urmă poporanul Ion Luca se va dovedi repetabil, oricând poate să apară un ins de tipul lui. Pe mine însă nu mă va repeta nimeni”. Toate aceste obsesii sunt verosimil montate în discursul complexatului urmaş al dramaturgului, netrădând nici cu o iotă realitatea cunoscută.
O ultimă întrebare: chiar este Mateiu I. Caragiale personajul construit în aceste pagini? Răspunsul e unul afirmativ: pe cât se poate cunoaşte, chiar aşa era scriitorul în ultimii săi ani de viaţă. Temperamental, psihic, el e întreg în paginile acestor voluminoase însemnări plăsmuite (reconstituite) de Ion Iovan. În mod paradoxal, uneori apocrifele sunt mai cuprinzătoare decât originalul. Pe care, dacă nu îl pot suplini, îl pot măcar aproxima şi chiar detalia. Dacă scrierea cărţii a fost un exerciţiu de imaginaţie, lectura nu îşi permite să fie altfel.
Mai ales că documentele fictive din final deschid o intrigă poliţistă demnă de un roman în sine. Repetând povestea părintelui său, Mateiu are un copil cu metresa sa Emma, pe care, din cauza morţii timpurii, nu apucă să îl cunoască, dar care, refugiat în Franţa, revine în România anilor 2000 şi îl contactează pe Ion Iovan pentru a-i facilita publicarea acestor pagini. Totul rezultă dintr-o bine condusă corespondenţă între persoane-cheie ale acestei intrigi spectaculoase. E un roman pe care, dacă va dori, Ion Iovan va putea să îl scrie oricând. Deocamdată să ne mulţumim cu aceste apocrife, de care Mateiu probabil nu s-ar fi simţit trădat.
Una peste alta, avem de a face cu o carte agreabilă, care ficţionalizează o bază de date care ar fi putut da naştere celei mai documentate biografii a autorului Crailor de Curtea-Veche. Nu văd de ce nu ar urma şi aceasta, întrucât cele două cărţi nu s-ar exclude, ci s-ar completa.
