Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Eveniment
 
Interviu
 
Comentarii critice
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Memorii. Amintiri
 
Atitudini
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Eveniment
O CARTE CE ÎNTRETAIE DOUĂ POVEŞTI - ELISABETA LăSCONI
Mateiu la a treia confirmare

În mod curios, cartea lui Ion Iovan se situează la intersecţia imaginară a două poveşti care îmi bântuie de multă, multă vreme viaţa de cititor. Una ţine de tentativa de a stabili ierarhii ale capodoperelor şi ale autorilor, alta de reflecţiile asupra lecturii şi a receptării, asupra scrisului original şi a rescrierii după model consacrat.
În primul an de studenţie s-a încins o discuţie pătimaşă privind cel mai bun roman din literatura română, şi dincolo de afinităţile rebreniene, călinesciene, sadoveniene ori de sindromul “Camil” sau “Preda” am reuşit să cădem la pace doar aşezând între noi, într-un centru cel puţin curios, Craii... mateini. A fost primul semn, încărcat de subiectivitatea şi mai ales de teribilismul unei vârste.

Al doilea semn a venit în urmă cu nişte ani buni: o anchetă propusă de “Observatorul cultural” propulsa Craii... în vârful ierarhiei romanului românesc. Şi cum răspunsurile veneau de la critici din generaţii diferite, practicanţi ai diverselor formule şi metode, fără doar şi poate exprimând un punct de vedere personal, rezultatul tinde să devină judecată obiectivă sau pur şi simplu verdict categoric privind romanul românesc.
Cartea lui Ion Iovan aduce însă al treilea semn de confirmare. Nu cunosc în literatura noastră un exerciţiu de admiraţie de asemenea anvergură şi devoţiune, precum singulara scriere ce reuşeşte să fie simultan ficţiune, dicţionar şi dublă investigaţie de istorie secretă a epocii şi de istorie literară. Totodată, este o demonstraţie de virtuozitate realizată pe mai multe paliere.

Mai întâi, cartea are structura unei naraţiuni în ramă, compusă din şirul de epistole atribuite unui fiu imaginar al lui Mateiu Caragiale, născut... postum (adică după moartea părintelui său) şi înstrăinat din adolescenţă de ţară, întors în 1990 în plină fierbere politică a capitalei. Este romanul prezentului, ce are ca fundal viaţa politică, dar decupează scene din viaţa literară şi cea editorială.
Aici imaginaţia autorului lucrează deplin, inventând destine diferite ce alunecă alene din 1936 prin anii războiului spre începuturile comunismului şi, apoi, simetric, la primul an postdecembrist, cu toate zvârcolirile societăţii româneşti.

Că Ion Iovan se joacă abil cu toate convenţiile şi prejudecăţile se vede clar din câteva aspecte. Mai întâi, “rama” este plasată la sfârşit, după ce sărmanul cititor a ieşit teafăr din două capcane – una să creadă că se află în faţa jurnalului autentic al lui Mateiu Caragiale (cum a şi păţit-o cineva...), alta să parcurgă (ori să sară peste) glosarul de termeni, având convingerea că se află în faţa unui minidicţionar.
Partea cea mai amplă a cărţii, jurnalul, îmbină acribia documentară a specialistului în viaţa şi opera lui Mateiu Caragiale cu plăcerea şi uşurinţa ficţionarului ce se răsfaţă şi ne răsfaţă punând la bătaie alte convenţii, confesiunea în formulă diaristică. Îndrăzneala şi inovaţia aici se văd, pentru că jurnalul topeşte, face inseparabile cele două biografii, cea exterioară şi cea interioară, personalitatea lui Mateiu şi personajul matein.

Şi aici se observă fineţea scriitorului care a constatat că literatura confesivă (memorii şi autobiografii, jurnale şi corespondenţă) a acaparat pentru un întreg deceniu interesul unui public larg, şi răstoarnă lucrurile, recuperând notaţia cotidiană de jurnal ca tip de scriitură în ficţiune.
Şi, în sfârşit, indexul de termeni poate da impresia unei opere de istoric literar, care dă o nouă întrebuinţare fişelor rămase nefolosite din laboratorul celeilalte cărţi dedicate lui Mateiu Caragiale, Portretul unui dandy. Nimic mai fals! Glosarul se dovedeşte şi el o combinaţie inextricabilă de adevăr şi fantezie, de temeinică documentare şi fabulaţie minuţioasă.

Într-un cuvânt, Ion Iovan construieşte un roman splendid, evitând formulele ştiute de prozatori, într-un efort simetric cu al lui Mateiu Caragiale. Criticii s-au trezit puşi în mare încurcătură la încadrarea Crailor... în specia romanului, situând-o mai aproape de poem sau de confesiune. Autorul contemporan adânceşte deruta cu mirobolanta-i scriere, care sfidează alte graniţe, între literatură şi istorie ori critică literară, între literatură şi para sau periliteratură.

Lectură, scriere şi rescriere


A doua poveste pe care o rotunjeşte cartea lui Ion Iovan se compune dintr-o veche şi constantă curiozitate legată de actul lecturii. La câte feluri de lectură este supusă o carte? Între “inocenţa” impură a cititorului amator, care o deschide pur şi simplu din curiozitate ori din plăcere, şi “profesionismul” criticului se află, probabil, numeroase modalităţi de a descoperi şi înţelege o carte.

Am bănuit întotdeauna că dincolo de cei doi poli sau deasupra lor, într-un­ spaţiu greu de aproximat, se află al treilea tip de lectură, a scriitorului. Mărturisiri făcute de mai mulţi prozatori, impresii despre cărţile confraţilor, dezvăluiri fugare din interviuri, în cazul lui Liviu Rebreanu, spre exemplu, semnalează că prozatorul citeşte altfel, cu alţi ochi, dintr-o altă perspectivă, inaccesibilă celorlalţi.

Ion Iovan îmi luminează ceva din misterul celui de-al treilea fel de lectură. A citit cu totul altfel decât istoricii literari tot ce s-a păstrat ca do­cument de la Mateiu, a descifrat în alt cod opera mateină, a cartografiat-o­ şi i-a înregistrat “petele albe”. Le-a umplut printr-o geografie şi o istorie plauzibile, printr-un proces de modelare ambiguă.

O scriere alcătuită în mod similar, dar nu identic are scriitoarea Jean Rhys – romanul Marea Sargasselor (sau Întinsa mare a sargasselor, cum se intitulează reeditarea), poate că născut din fascinaţia faţă de Jane Eyre de Charlotte Brönte. Autoarea a reinventat un misterios personaj secundar, soţia domnului Rochester cea adusă din colonii, i-a creat şi ei o poveste, a pus sub semnul întrebării nebunia unei femei transplantată din lumea ei sudică în nordul englez, rece, sumbru şi întunecat, dând explicaţia perfectă fascinaţiei faţă de foc. Şi astfel o ficţiune generează altă ficţiune, o pată albă ce se umple vertiginos.

Cartea lui Ion Iovan iese însă şi spre alte teritorii. Mă gândesc la exegeza imensă care a proliferat în jurul biografiei şi operei mateine. Dacă facem o trecere în revistă a tipurilor de critică exersate pe Craii... mateini, constatăm că fiecare dezvăluie alte ascunzişuri ale ficţiunii: critica esoterică şi simbologică sau cea stilistică, psihocritica sau naratologia au scos la suprafaţa înţelegerii coduri nebănuite.

Codurile secrete ale Crailor..., dezvăluite de perspective critice diverse au înţesat şi subterana curiosului roman pe care l-a creat Ion Iovan. Să dau câteva exemple. Primul la care mă gândesc: investigaţia insolită a lui Vasile Lovinescu din Al patrulea hagialâc îşi află aici răspunsuri surprinzătoare, confirmând apartenenţa lui Mateiu la o societate iniţiatică, ba şi plusând prin inserţia scriitorului într-un plan ce ar schimba istoria ţării, a Europei şi a lumii.

Altă abordare interesantă a prozei mateine văzute ca triptic îi aparţine lui Petru Mihai Gorcea, un critic prea puţin cunoscut şi dispărut prea devreme, într-un eseu dens (Mateiu I Caragiale, Cuget, simţire şi credinţă, 1993). “Nodul” interpretării îl dă ipoteza propusă pentru “confreria” crailor bazată pe homosexualitate. Până şi o asemenea faţă ascunsă a romanului matein transpare în cartea lui Iovan: suita epistolară din “ramă” se dovedeşte a fi şi o corespondenţă amoroasă adresată de fiul lui Mateiu iubitului său rămas la mare depărtare.

Văd aşadar în cartea cu titlul răsfirat a lui Ion Iovan un exemplu strălucit de lectură activă, de scriere creativă şi rescriere imaginativă a unei capodopere, captând substanţa fluidă sau rarefiată, solidă sau aeriană a straniei comete numite Mateiu Caragiale care a fulgerat cerul prozei noastre. Este, în acelaşi timp, fructul copt pe îndelete al postmodernis­mului românesc.

Faptul că autorul a ţintit cartea cea mai înaltă din piramida romanului nostru spune mult. Ce a reuşit însă, depăşeşte aproape tot: orizontul nostru de aştepare şi obişnuinţele noastre de lectură, modele mai vechi ori mai ale ficţiunii şi grila judecăţilor critice. Pentru mine, este cartea de vârf a prozei româneşti din 2008. Care trece graţios şi proba cea mai dură şi neiertătoare: nevoia de a o reciti şi a o regăsi.

ELISABETA LăSCONI


Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram