Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Eveniment
 
Interviu
 
Comentarii critice
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Memorii. Amintiri
 
Atitudini
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Eveniment
METAFORELE VENINULUI MATEIN - ANDREEA RăSUCEANU
Nu puţine şi cu siguranţă dintre cele mai diverse au fost reacţiile suscitate de apariţia experimentului literar cu înşelătoare alură de jurnal şi substrat metaficţional al lui Ion Iovan – Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan. În jocul transnarativ au intrat imediat, mai mult sau mai puţin inocent şi în necunoştinţă de cauză, criticii şi cititorii, ba chiar şi editura, care nu specifică nicăieri dacă într-adevăr avem sau nu de-a face cu o operă de ficţiune sau cu rătăcitul manuscris matein recuperat în mod miraculos. Aşa că cei mai puţin conectaţi la pulsul lumii literare au căzut în capcană, bucuroşi că în sfârşit au acces la fragmentele de confesiuni mateine, fără a intui că au de-a face cu un… roman. Cam acelaşi lucru îl făcea Mircea Cărtărescu, transformând-o pe frumoasa Zaraza din personaj fictiv în făptură aievea. Convenţie postmodernistă sau joc inter şi supratextual, ambele iniţiative au avut ecouri puternice, demonstrând încă o dată că, mai mult ca oricare alt domeniu, literatura este tărâmul tuturor posibilităţilor şi al libertăţii supreme.

Cum avem de-a face cu un fals jurnal (cam în genul acelor False tratate, tot marcă a postmodernismului), dar mai ales cu un roman excelent, perfect strunit de autorul lui dotat cu un uriaş talent narativ, menit să-i dubleze bogata informaţie legată de opera şi viaţa lui Mateiu Caragiale, ne vom referi îndeobşte la mecanismele ce asigură resorturile textuale, la spectaculoasele procedee stilistice care recreează baroc fundalul întâmplărilor.

Ocultarea realităţii – pharmakon şi venenum în universul matein

Motivaţia artistică ce susţine naraţiunea lui Ion Iovan trădează condeiul unui mare prozator, deja confirmat de romanele sale precedente. Universul existenţei personajului Mateiu Caragiale e unul sufocat de miasme otrăvite, îmbâcsit de venin uman, subminat din interior de veninul pe care-l secretă sufleteşte falsul autor al Însemnărilor. Jocul instanţelor narative e dublat de această permanentă infuzare a traseului epic cu semne contextuale ale veninului, efectul creat fiind cel de stranie farmacopee, ce tratează continua oscilaţie între pharmakon şi convertirea acestuia în otravă. Dozajul metaforei constituie însă un atuu puternic al cărţii: dacă figura “otrăvitorului” Niculae, care împrăştie peste tot “şoricioaică”, e omniprezentă, ca un semn de rău augur, prevestitoare a unui final tragic, Marica are un “aer otrăvit”, prăjitura Floricăi, detestabila slujnicuţă, e pudrată cu “otravă”, cina e “ca o otravă” în licoarea zilei, iar experienţa naratorului cu damele îi aduce pe buze gustul amar al veninului. Dar năpraznic-nociva acţiune a otrăvii se întinde şi mult dincolo de graniţele existenţei casnice a naratorului: aflat în Ardeal e “otrăvit” de mâncărurile prea picante, în vreme ce la fiecare ieşire din casă e sfâşiat de teama unui câine care pare să-l pândească, animal psihopomp gata să-l otrăvească cu muşcătura sa. Întreg universul, de altfel, pare să uneltească împotriva sa, şi aici se simte cel mai bine condeiul magistral al autorului, în recrearea portretului celui mai simpatic mizantrop, celui mai eficient şi mai fermecător resentimentar din literatura română: în descrierea boemei române a anilor 30 abundă denotativele caricaturale – “suferindul” Perpessicius îi e antipatic, în forţa literară a “hindusului năist” Eliade nu crede, “buffletinul Sadoveanu” e lipsit de farmec, iar “berarul” Ion Luca Caragiale a constituit doar un nefericit accident de destin în existenţa sa. Sintagmele substitutive conferă şi ele caracterul savuros al portretelor: Gala Galaction este “un bărboi cu cizme”, iar Maniu “ursuzul din Bădăcini”. Cu toţii contribuie la otrăvirea existenţei naratorului, pentru care puţine sunt posibilităţile de refugiu, după cum vom vedea. Printre acestea, ocultarea asiduă a datelor realităţii – fiinţa trăieşte, după Mateiu Caragiale personajul, în permanenţă conectată la pulsul universal, aşa încât o citire atentă a poziţiei constelaţiilor, o corectă interpretare a conjuncturilor astrale şi o bună cunoaştere a calendarelor populare pot feri de fatalitate…

Pedanteriile gurmandului şi metamorfozele grădinii lui Bachus

Cum naraţiunea lui Ion Iovan este una multifaţetată, dovedind apetenţa pentru profunzimi textuale a autorului, întocmai ne este înfăţişată şi personalitatea mateină: metamorfotică şi pluristratificată – obsedat de punerea în operă, de implicarea activă într-o construcţie de un fel sau altul, Mateiu Caragiale transformă tot ceea ce îl înconjoară în propria operă: grădina, jurnalul, blazonul în verde crăiesc şi aur, la care lucrează, dar şi viaţa însăşi. Pasionat de enigmistica heraldică, aşa cum bine se cunoaşte, Mateiu este şi un amator de labirinturi vegetale, din cele dotate cu “sens”, cu metaforă – conform cu o “botanică aristocratică”: plantează chiparos, tamarix, eucalipţi şi rodii, citind despre bizareriile vegetale ale “ciudatului” conte Hoditz, ale cărui fantasmagorii transpuse în iscusite alăturări pline de sensuri oculte de plante şi flori întâlnesc cum nu se poate mai bine gustul lui Mateiu Caragiale. Stadiile grădinii de la Sionu, menite a traduce în realitate pretenţiile aristocrate mateine, trec de la liniaritatea clasică, pură, a formelor antice, la “curbele moi”, la cotiturile unduioase ale senzualilor mauri şi sfârşesc prin a întruchipa o “barocărie franţuzească” – toate acestea, când creatorul lor se bucură de voluptăţile bahice induse de “înfocatul şi aromaticul” Fleur de Cotnari. Paradisul vegetal sfârşeşte prin a năpădi conştiinţa creatorului său, devenind una cu el – devenind “sinea lui”, la fel cum se petrecuseră lucrurile cu Hoditz. Dacă la Sionu nostalgiază după aristocrata şi potenţiala sa existenţă, de nobil Karabetz, în Bucureştiul ponosit şi ostil altul este paradisul personajului Mateiu Caragiale – interioarele voluptoase ale vechii case de pe strada “marchizului”, astăzi Luca Stroici, motanul terapeutic Calimach şi lecturile târzii îi oferă un refugiu de la plictisitoarea şi grosiera boemă bucureşteană. De asemenea, conform veleităţilor dandyste, vestimentaţia fină şi prânzurile sofisticate, precum şi întâlnirile cu o anume damă încântătoare îl sustrag monotonei şi nesuferitei vieţi domestice, alături de etern posomorâta şi îmbătrânita Marica. Surprinzătoare este, de altfel, ponderea detaliilor legate de desfătările culinare ale gurmandului Caragiale, aflate în subtilă legătură cu celelalte pasiuni ale sale: astfel, supa de curcan îi retrezeşte pofta de lectură, în vreme ce raţa cu ciuperci murate şi vin alb constituie o delicatesă a cărei reţetă îi aparţine.

Poate că cel dintâi merit al lui Ion Iovan nu este neapărat această reconstituire literară a unor potenţiale memorii mateine, ci mai degrabă întreţinerea unei enigme, a unui mister care transcende literatura acaparând însăşi existenţa autorului ei – cine era cu adevărat Mateiu Caragiale, ce s-a întâmplat cu adevăratele sale însemnări ori care era adevărata măsură a acestei “otrăviri” constante a universului său lăuntric; nimic din toate acestea nu mai contează, ci numai libertatea închipuirii şi a diverselor interpretări care fac întreg farmecul literaturii.

ANDREEA RăSUCEANU

Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram