Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Eveniment
 
Interviu
 
Comentarii critice
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Memorii. Amintiri
 
Atitudini
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Eveniment
BIETELE FAPTE - SIMONA VASILACHE
Există un dispreţ – frust, verde – al oamenilor de acţiune faţă de visători, după cum şi tifla nefăptuitorilor faţă de faptă. Orice întocmire are măcar un cusur, pe care-l vezi, cu ochi versat şi obosit, în toţi slujbaşii. Cealaltă alegere e preocuparea de sine, căreia nu i se poate reproşa nici un exces. Să te faci, vandabilă sau nu, o operă de artă.

De asemenea îndreptar leonin (sic!) a ascultat, întocmai, Mateiu Caragiale, semnând franţuzeşte, în rang de conte Karabey. Nu o viaţă, ci o intrigă, nu un chip, ci un trompe l’oeil. Care creează aşteptări. Un scenariu romantic, în care intră şi nişte însemnări pierdute cu schepsis, prin anii ’40. Fantezia, fără să se formalizeze prea mult, umple viaţa acestui unic personaj al nu foarte bogatei lui opere. Lectura frăţească, amuşinând coduri şi căutând chei care li se dau doar oamenilor de încredere, la care obligă, aproape, orice carte iscălită Mateiu (altminteri nu pricepi nimic...), nu poate fi mai firesc continuată decât printr-o reconstituire asemeni „vindecărilor” de carte veche, în care fâşii de substanţă recuperată se aplică pe materiale-suport. E ceea ce face, într-o apocrifă cu titlu baroc, apărută recent la Curtea Veche, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor, Ion Iovan. Cel care-şi ia, pentru sine, modestul rol de orchestrator al unui material regăsit, adăugându-se atâtor mistificatori fabuloşi, a căror informaţie covârşitoare – dar care fan, la urma urmei, nu ştie totul despre vedeta lui? – e întrecută doar de marea, generoasa lor naivitate în care, bucurându-ne cu ei de „descoperire”, le suntem, de bună seamă, complici.

Nimic nu anunţă agonia, în acest jurnal nemulţumit, scris (de Mateiu, pesemne) cu încreţirea unor cute fine la baza nasului şi spre consemnarea, încântată, de data asta, a altor plăceri decât cele cărora li se dedau oamenii obişnuiţi, literaţii y compris. Totuşi, e ultimul an, 1935, din viaţa, nici lungă, nici împlinită, a unui scriitor privit mai curând cu reţinere decât cu preţuire confraternă. Aproape un incomod, cu nostalgiile lui belle-époque, în frământaţii anii ’30, când altă generaţie îşi face intrarea. Când toată suflarea citeşte Proust, şi când pasul lumii se schimbă. Nişte caraghioşi, priviţi cu o simpatie rănită care seamănă foarte bine cu cea a lui Caragiale-père. Citindu-i pe amândoi, şi neputând, mi se pare, să-ncline decisiv ba­lan­­ţa, Ion Iovan face din Mateiu un ins cu două nivele. În stratul în care-l aruncă, din timp în timp, amărăciunile îndoielii (poţi şti că eşti cel care te crezi?), e berarul întreg, repudiatul coţcar berlinez, mascându-şi nemulţumirea profundă printr-o aparentă poftă de huzur. Nu face, mai fin, mai manierat, şi Mateiu la fel?

Aşchia lui Moş Virgulă îl atinge, de bună seamă, pe acest perfecţionist al literaturii şi al persoanei. „Cred că asta mă îndepărtează de scris: miile de cărţi bine făcute” (p. 18) şi ce altă temă de lamento decât lipsa unor urmaşi de orice fel, secătuirea vînei pe care, oricum, timpurile o s-o înnăbuşe? Ca Mateiu însuşi se jeluieşte Ion Iovan pentru el, pentru spleen-ul lui, pentru răutăţile subţiri şi pentru micile bucurii, câştigate – culmea! – orânduind poiata unui conac de ţară.

Totuşi, deşi ar fi fost, poate, mai comod aşa, Ultimele însemnări... nu sunt jurnalul unui autist. Dimpotrivă. Având – vanitatea moare ultima! – nevoia esenţială de-a fi văzut, acest Mateiu de fabricaţie documentară, dar atât de, vorba clasicilor, potrivit cu firea, nu se dă în lături de la a vedea. Frecventează Capşa, pentru câte un entrevue cu Adrian Maniu, şi pentru caricaturi de grup ale celorlalţi, Eliade, Ţuţea, Sebastian. Nici generaţiile mai vârstnice nu scapă de atingerile impecabile ca stil, dulce-înveninate ca fond: „cap de conte Tolstoi, deşi taică-său a fost un hoţ de arendaş teleormănean” (despre Galaction, p. 52). Specialist în genealogii, cum era bătrânul în lanţuri ale slăbiciunilor – morburile marilor familii nu sunt, în esenţă, altceva, acest Mateiu refăcut de Ion Iovan pare să ştie tot despre oricine, să facă legături, să plaseze etichete, până într-acolo încât lumea literară, culturală, în genere, devine un clasor uriaş prin care viermuiesc tipuri, în aşteptarea fixării definitive. La care el, hélas, a ajuns: „Am conştiinţa de a fi ultimul. Nu ultimul Caragiale – ultimul Mateiu! Până la urmă poporanul Ion Luca se va dovedi repetabil, oricând poate să apară un ins de tipul lui. Pe mine însă nu mă va repeta nimeni.” (p. 77) O profeţie făcută cu o siguranţă a vremurilor noastre, dar strecurată foarte bine în sinele orgolios al unei unicităţi conştiente de singurătatea ei şi, prin asta, nefericite.

Convins că Mateiu şi-a scris, verde pe galben, viaţa în operă, cu tot haloul de neîmpliniri ogoite stilistic, Ion Iovan aduce, într-un vis, o Pena Corcoduşa, în altul o cădere în Dâmboviţa, ca fâlfâiri ale istoriei închipuite care vine, la final, s-o covârşească pe cealaltă în care, oricum, de mult nu mai e loc de fapte: „până la urmă, izbânda înseamnă să dai cu tifla nătăfleţilor morţi de inimă pentru funcţii, pentru femei, pentru scrieri”. (p. 79) şi inima, nemaiavând pentru ce bate, se răceşte uşor, şi stă, pe nebăgate de seamă. Fără încordarea, vulgară, a luptei. Şi în dispreţul raţiunilor unei vieţi: „Literatura, ca şi politica sau biserica, o codoaşă infectată cu boale lumeşti.” (p. 91).

Ce face, ne putem întreba, acest aristocrat al retragerii? Se observă, de la hilare semne de bătrâneţe şi ipohondrie (tensiunea, temperatura), până la ocoluri largi prin univers unde, nu-i aşa, se va întoarce. Iată, de pildă, această însemnare din pârgul verii: „Ieri m-am culcat târziu; mare parte din noapte, pe răcoare, am privit cerul. Steaua Ciobanului sta agăţată în vârful unuia din salcâmi, iar toată partea de vest, cât vedeam pe sub streaşină, era bătută de Calea Rătăciţilor. Sclipeau, de o parte şi de alta a lunii pline, Hercule şi Pegasus.” (p. 218) Puterea şi inspiraţia. Amândouă, dispreţuite. Amândouă, inutile.

Ce rămâne, către sfârşitul jurnalului? „Imaginea unui bărbat stylé, trecut de primii cincizeci de ani: Eu”. (p. 329) O consolare, acel adjectiv care merită toată penitenţa. Căci penitenţă este, sub liniştea ridicată peste şicane. Ultima răsplată, ultimul dar în lumea în care pe fiecare îl preocupă alţii, e întoarcerea ta la tine: „una din acele nopţi în care trăieşti senzaţia că poţi fi numai al tău, ignorând politica, afacerile, literatura. Calme, froideur glaciale, style de vie.” (p. 355) Este 16 ianuarie 1936. Peste o zi, Mateiu Caragiale nu mai trăieşte.
De aici, cel care l-a scris devine cel care-l explică. Un glosar ca o lume în mişcare, dându-i cărţii cea de-a doua lectură posibilă, de enciclopedie cu accente sentimentale, alimentând indiscreţiile cu care deschidem jurnalele (altfel, de ce ne-ar interesa, bunăoară, că sub prietenescul Conul Alecu şade Marghiloman?) însoţeşte însemnările aşa-zis găsite. Epistolele, în fine, cu comicării obişnuite – la înmormântare se fac dispăruţi, pentru un doliu comme il faut, exact prietenii cei mai buni, însă Cella Delavrancea, crunt condamnată în jurnal, punctează la imagine, cu pretinse amante descumpănite şi cu pretinşi copii, cu o sumbră dare de seamă pentru prezent. Care nu e, pentru Mateiu de-al doilea cum, de bună seamă, nici pentru cel dintâi, ce o să cer. Este, în schimb, ce li se dă...

Dincolo de efortul documentar, uriaş, pe care nu-l pot motiva decât o mare iubire, şi deprinderea de a-ţi trăi lecturile, dincolo de stilul matein de-adevărat, care, iarăşi, nici nu se moşteneşte, nici nu se copiază, doar se împrumută frăţeşte, după ani mulţi de convieţuire în spirit, dincolo de figuranţi şi decoruri enorme, mobilizate pentru a pune în scenă un singur an, însă unul ca o placă turnantă, cartea lui Ion Iovan e altceva. O flamură ridicată după tipicul de fiecare seară, de la moşie, ca să-i spună, după trei sferturi de veac, tragicului răsfăţat al unei sorţi interesante, atâta lucru: că a înţeles.

SIMONA VASILACHE


Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram