In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Interviu
„EFORTUL MEU ESTE DE A DEPĂŞI BARIERA VÂRSTELOR, SEXELOR, ETNIILOR: DOAR PRIN EMPATIE AJUNGI LA CELĂLALT” - GABRIELA ADAMEşTEANU – Stimată doamnă Gabriela Adameşteanu, o să încep abrupt dialogul nostru, cu o chestiune care îi implică mai mult pe colegii dumneavoastră de breaslă. Spre deosebire de situaţiunea unora dintre scriitorii români, prestigiul autoarei Dimineţii pierdute a rămas intact nu numai la finele epocii comuniste, ci şi după aproape douăzeci de ani de „tranziţie”. Literatura însăşi şi-a pierdut din nimbul pe care îl avea în timpul socialismului de stat. Iar, după anii ’90, şi implicarea civică a scriitorului autohton şi-a diminuat sensibil din portanţă şi relevanţă.
Cum vă explicaţi, în aceste condiţii, faptul că numele dumneavoastră, departe de a fi fost erodat într-un fel sau altul, a rămas în prim-plan? Nu spun că e inatacabil. Aţi trecut prin polemici dure şi chiar printr-un proces de calomnie pe care l-aţi intentat şi l-aţi câştigat. Totuşi, nimic din toate acestea nu v-a afectat în vreun fel – cum se zice astăzi – imaginea. Dimpotrivă. Aveţi un secret de anduranţă, o reţetă de rezistenţă la toate intemperiile?
– Întrebarea dumneavoastră, la prima vedere flatantă, pleacă, din păcate, de la o afirmaţie inexactă: cea a prestigiului meu „neîntrerupt” în cele două epoci. V-aţi grăbit să adunaţi mere cu pere, adică două profesii care se subminează reciproc: literatura şi jurnalismul (politic, social, nu cultural). A avea vizibilitate ca jurnalist sau redactor-şef nu îţi aduce însă prestigiu ca scriitor; ba chiar dimpotrivă.
Matei Călinescu vorbeşte frecvent despre identităţile noastre diferite. Cred că sunt foarte evidente diferenţele între identitatea mea de scriitoare (o durată de 25 de ani, dacă scad cei 10 ani de absenţă) şi cea de jurnalistă/ editoare de revistă (durata: 13 ani, când „abandonasem” literatura). Cel puţin asta îmi reproşau colegi care îşi mascau pe atunci astfel opţiunile lor politice, diferite de ale mele. Aveţi desigur lista completă a scriitorilor bine cotaţi la sfârşitul anilor comunişti, care au intrat în presă hipnotizaţi de libertatea de a-şi spune opiniile, dar şi de posibilitatea (timpul va judeca dacă a fost sau nu o iluzie) de a împiedica întoarcerea în viaţa de dinainte. În primii ani ‘90 toţi scriitorii ieşiţi din comunism aveau o implicare politică (chiar dacă era dusă în spaţiul civic). Apelul la neimplicare era, atunci, tot o implicare, dar mai ipocrită. Nu cred că se pot transmite emoţiile de acest fel generaţiilor următoare, care, din fericire pentru ele, nu au trăit în comunism decât experienţa copilăriei. Ori nici atât.
Sunt sigură că nu trebuie amestecate cărţile mele literare cu jurnalismul din perioada când am condus revista „22” şi am trecut prin polemici şi procese de presă. Dacă eşti într-o presă de opinie, trebuie să ai reacţie. A conduce o publicaţie cu merite incontestabile, mai ales în construirea unei culturi politice, dar şi cu o incontestabilă agresivitate, şi cu erori inevitabile, într-o perioadă maniheistă şi într-un spaţiu public extrem de agresiv, cum a fost cel din anii ‘90, te expunea automat atacurilor. Nu am avut eu personal prea multe polemici, şi în nici un caz articolele mele nu erau dure, altfel nici nu aş fi câştigat procesul de presă la care vă referiţi. Cred că sunteţi bine plasat ca să ştiţi şi că atunci când am fost „atacată” de colegi de breaslă, scriitori, nu am replicat.
De fapt, de la un moment dat, după ce am făcut prima acţiune judecătorească, am evitat să mai deschid publicaţiile care „se ocupau” de mine, aveam doar binevoitori, cu şi fără ghilimele, care mă ţineau la curent. Eram conştientă că tirul mediatic era menit să mă lovească, nu degeaba există sintagma „character assasination”.
Am intentat acţiunea în justiţie (aproape fără speranţă, cine credea în justiţia română în 1998?) numai pentru că mai nimeni (în afara Mihaelei Miroiu) nu schiţase vreun gest să mă apere de insulte care s-au dovedit nemeritate. Nu aveam altă soluţie de replică, dacă mai vroiam să rămân în presă. Cred că după încheierea acelui proces s-a scris mai puţin violent; presa românească scăpată de cenzură şi luându-şi ca model, din păcate, violenta presă interbelică, fusese până atunci foarte departe, stilistic, de presa europeană.
Poziţie de prim-plan în câmpul jurnalistic nu am căutat şi nici nu am obţinut. Dar pentru mine aceia au fost ani de şcoală, am învăţat împreună cu cititorii revistei „22” să înţeleg lumea de azi. Şi, în ciuda a ceea ce s-a mai spus pe la colţuri, am plătit din greu. Mi-am dat seama doar când am plecat, în mai 2005, de la conducerea revistei „22”, ce povară dusesem de una singură.
În privinţa implicării civice, probabil există persoane care îmi recunosc buna credinţă, iar altele nici măcar atât. Eu sunt cea dintâi care privesc critic acea perioadă, dar cred, aşa cum am spus, că a fost utilă, şi altora, şi mie. Ca să concluzionez, nu văd însă cum se poate vorbi despre „prestigiul meu neîntrerupt” în perioada jurnalistică.
În privinţa literaturii, lucrurile stau şi mai simplu. Cărţile mele nu au fost atacate din câte ştiu, despre ele s-au exprimat opinii în genere favorabile. Ca scriitoare, am avut mai degrabă o prezenţă ştearsă, nu am fost deloc implicată în polemici pur literare. Am avut de la început o reputaţie de scriitoare bună, dar premiul meu de debut, pentru Drumul egal al fiecărei zile, l-am împărţit cu colegul Grigore Zanc; şi cu un alt debutant (scuze că nu-mi mai amintesc numele) am împărţit cronica lui Nicolae Manolescu. Cred că a avut dreptate mătuşa care mi-a spus, în momentul când am primit Premiul Academiei, că mi l-au dat mie fiindcă începând din acel an nu se mai dădeau şi bani, ci doar o diplomă.
Debutasem târziu în raport cu vârsta mea şi dacă mai este adevărat ce a spus Vianu în Generaţie şi creaţie (vârsta scriitorului ar fi cea a debutului literar, nu cea biologică), atunci aşezarea mea în plutoanele generaţioniste este mai aproape de cea a optzeciştilor decât a celor din generaţia ‘70 care debutaseră deja la sfârşitul anilor ‘60. Eu am debutat în 1975, iar Mircea Nedelciu în 1978. Dar, fireşte, nu aveam nici o legătură cu cenaclurile şi programele optzeciste, aşa cum nu aveam nici cu ale celor din generaţia ‘70 în care am fost inclusă ulterior, „la număr”. Am fost şi mi-a plăcut să fiu un „outsider”.
Fac aceste precizări ca să subliniez că prestigiul meu literar a fost mai tardiv şi mai mic decât s-ar deduce din întrebarea dumneavoastră. Aşa cum a spus Mircea Zaciu, doar Dimineaţă pierdută (la sfârşitul anului ‘84, când
s-a dat premiul Uniunii), m-a trecut „de pe raftul doi pe raftul unu al literaturii.” Aşadar, până la finele epocii comuniste, pentru prestigiul meu au rămas cinci ani. Dar de fapt sunt mai puţini, „gloria” mea s-a datorat şi spectacolului magistral realizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra: premiera a fost în decembrie 1986. Rămân deci trei ani de relativ prestigiu; pentru că nici atunci numele meu nu intra în înşiruirea obligatorie de „raftul întâi”, uitaţi-vă un pic la enumerările acelor ani. Numele de prim-plan în perioada comunistă au fost altele, le ştiţi la fel de bine ca mine, sunt cele care au avut o anume eclipsă în ultima vreme.
După ‘90, pe mine nu m-a mai interesat literatura, se destrăma echipa de critici literari a perioadei anterioare, iar cititorii de literatură au migrat spre presă. Reeditate în ‘91 şi ‘92, ‘98, Drumul egal al fiecărei zile şi Dimineaţă pierdută nu au trezit în epocă nici un ecou, iar eu de-abia am observat lucrul acesta.
Dacă s-a păstrat ceva în aceşti ani este probabil prestigiul Dimineţii pierdute (al cărţii, dar şi al spectacolului). Iar dacă aici este un secret, pe acesta probabil dumneavoastră l-aţi putea explica mai bine ca mine: Maiorescu cerea autorului să nu se explice. Despre mine ca scriitoare au început să scrie criticii noii generaţii după 2002, când mi s-au reeditat, în parte, povestirile, la Paralela 45. Apăruse noua generaţie de critici.
Ca să nu mă înţelegeţi greşit la sfârşitul acestei extinse explicaţii, trebuie să vă spun că, după părerea mea, nimic nu face mai mult rău receptării unui scriitor decât un prestigiu bătut în cuie, o vizibilitate prea mare şi prea îndelungată. Cărţile ţinute prea mult în vitrină se îngălbenesc, se scorojesc, iar ochiul trece peste ele fără să le mai vadă. La fel, excesiva vizibilitate, păstrată vreme de decenii, îţi ia cititorii.
M-am gândit la acest lucru încă de pe vremea când nu scriam literatură. De aceea nu citesc dicţionare şi istorii literare (dar şi pentru că am lucrat o viaţă la ele şi am învăţat cum arată vanitatea scriitorilor). De aceea nu m-am bucurat nici când am fost „introdusă” în manuale, fără a mi se cere acceptul, fără drepturi de autor, ca şi când aş fi moartă de 75 de ani. M-a supărat şi când se retransmitea spectacolul Dimineţii pierdute la televiziune, în acelaşi mod. La noi, scriitorul este tratat la ora actuală cu o lipsă de respect care ţine de un anume primitivism.
Mi-au rămas însă câteva nedumeriri legate de întrebarea dumneavoastră: „anduranţă” (un cuvânt pe care îl iubiţi) înseamnă rezistenţa la toate intemperiile sau puterea de a îndura? Eu sesizez nuanţa diferită.
Este puţină confuzie şi în părerea dumneavoastră că numele meu nu ar fi inatacabil, dar imaginea „nu mi-a fost afectată”. Eu aş spune invers: că numele meu este inatacabil, dar imaginea nu are cum să nu îmi fi fost afectată, după atâtea lucruri neadevărate câte s-au spus în presă despre mine.
Şi în ce fel i-ar implica pe colegi secretul meu de anduranţă sau rezistenţă la toate intemperiile, în caz că el ar exista? Credeţi că ar putea fi folosit şi de ei, ca o reţetă medicală?
– Sunteţi printre prozatorii despre care critica noastră literară a scris mult (şi bine), de la de mult consacraţii Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, C. Stănescu, Nicolae Manolescu, la Nicoleta Sălcudeanu, Paul Cernat, Andrei Terian, Alex Goldiş, tineri şi foarte tineri comentatori de astăzi. Această listă de nume, desigur incompletă, confirmă suplimentar ceea ce spuneam anterior: că numele dumneavoastră a rămas în prim-plan.
Adesea, critici de vârste şi experienţe culturale foarte diferite au analizat ceeaşi carte. Dincolo de continuitate, sesizaţi anumite diferenţe semnificative în abordarea critică a romanelor pe care le-aţi scris? Altfel formulând, credeţi că există o nouă generaţie, un nou discurs şi o nouă perspectivă în critica literară autohtonă?
– La lista dumneavoastră de consacraţi trebuie să mai adaug câteva nume: Monica Lovinescu, a cărei cronică la Europa Liberă mi-a construit cel puţin jumătate din prestigiu, atâta cât l-am avut, Valeriu Cristea care a făcut cea mai profundă analiză a Dimineţii pierdute, până în ‘89, Sanda Cordoş, a cărei prefaţă la ediţia Opere, 1, reproduce, în linii mari, un substanţial articol mai vechi.
Da, sunt fără îndoială un autor norocos, pentru că atâţia dintre criticii apreciaţi din toate generaţiile au scris despre cărţile mele, dar cred că cea mai mare vizibilitate o am acum, şi o datorez faptului că vine de la atâţia critici tineri. Dacă nu citesc istorii literare, în schimb citesc cronici, la cărţile mele, dar şi la ale altora, şi mă gândesc la ele. Nu fac parte dintre acei, nu puţini, colegi de breaslă care îşi situează opera mult deasupra privirii critice. Ce este nou la noua generaţie de critici? O întrebare mult prea grea pentru un scriitor. Am observat că ei înşişi, între ei, criticii literari sunt sau excesiv de politicoşi, sau excesiv de critici, chiar muşcători. Le este (mai ales le era) mai greu să convieţuiască decât scriitorilor între ei.
Reconfortant mi se pare că nu mai este supradimensionată doar o opinie critică, pe care uneori scriitorii o resimţeau ca o sentinţă fără drept de apel (nu a fost cazul meu). Şi nu mai este nici doar o revistă centrală importantă, viaţa literară pulsează intens, o ştiţi prea bine, în multe oraşe din ţară. Dacă nu mă simt capabilă să fac o caracterizare a tinerilor vs. generaţia anterioară, am un sentiment de reală mulţumire că literatura scrisă acum 20-30 de ani este recitită. Poate mă înşel, dar cred că dintre toate genurile literare ilustrate de generaţia ultimilor 10 ani, pe primul loc ca varietate şi consistenţă se află critica, istoria literară, eseul.
Aş vrea să nu îmi schimb părerea la următoarea carte, dacă nu voi avea cronicile la care mă voi crede îndreptăţită.
– Cele patru cărţi scrise şi publicate înainte de Revoluţie le vedeţi ca pe unul dintre alibiurile regimului comunist („iată, pe vremea noastră, ce fel de cărţi apăreau!”) sau, dimpotrivă, ca pe nişte probe acuzatoare ale scriitorului într-un proces implicit, de lungă durată, intentat acelui regim?
„Rezistenţa prin cultură” este, în opinia dumneavoastră, o formulă şi o atitudine ce trebuie pusă între ghilimele ironice, ori ea a reprezentat cu adevărat o soluţie de supravieţuire morală şi intelectuală a scriitorilor noştri? Care era alternativa la ea?
– Cărţile mele se pretează şi la alibiurile regimului comunist şi la probele acuzatoare, dacă cineva vrea să le utilizeze în sprijinul propriilor teorii. Dar nu aceasta a fost intenţia mea. De pildă în Dimineaţă pierdută eu am vrut să scriu „ceva” despre bătrâneţea în sărăcie, despre boală şi moarte. De aceea mă irită complimentele joviale, chiar vesele la adresa Vicăi Delcă, pentru mine un personaj profund tragic. (M-am bucurat să descopăr această opinie şi la un critic tânăr, Şerban Axinte). Cum se vede, tema nu are legătură cu regimul comunist, dar era singurul pe care îl cunoşteam.
Dacă înţeleg „rezistenţa prin cultură” ca o formulă individuală de salvgardare a propriei persoane, a propriului intelect de intensa poluare politică din atmosfera anilor ceauşişti, de tentativa permanentă de distrugere a valorilor şi a limbii prin agresivul limbaj de lemn, atunci „ghilimelele ironice” mi se par mai mult decât deplasate: de-a dreptul cinice. Da, s-a rezistat prin cultură, individual şi în colectivitate, şi dacă la sfârşitul epocii comuniste au existat în România oameni, nu roboţi, este pentru că au existat nu doar soluţii de supravieţuire intelectuală, ci chiar o viaţă culturală, cărţi, spectacole, concerte, vernisaje, plătite cu costuri umane enorme.
Nu echivalez însă „rezistenţa prin cultură” cu un act public de disidenţă, revoltă politică etc. Scriitorii aveau această iluzie, scriind cărţi cu adevăruri (nu pun între ghilimele cuvântul), autorităţile erau deranjate de ele, publicul îşi găsea o supapă, dar, paradoxal, cel care avea un anume curaj prin acest gest (poate fi incomod ce spun), după părerea mea, era mai degrabă editorul, cel care îşi asuma răspunderea ideologică pentru publicarea cărţii. Un disident foarte inteligent mi-a atras atenţia odată că lăudând cărţile cu curaj, lăudam/ condamnam de fapt cenzorul care le-a dat drumul. Este un mic paradox aici. Pentru cărţile mai greu de publicat, au existat echipe de „negociatori”, o diplomaţie întreagă. Şi forţe puternice puse în sprijinul cărţilor: Europa Liberă, cu presiunea cronicilor Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, şi persoane care aveau în spate poziţii importante în Uniunea Scriitorilor. Iar „corporaţia” criticilor care au impus principiul autonomiei esteticului şi au apărat cărţile bune sau oneste a fost un personaj colectiv esenţial al acestei rezistenţe.
Lumea comunistă nu era în alb-negru, aşa cum este văzută azi, ci în nuanţe şi degradeuri.
Poate eu simplific puţin tabloul, dar cred că lucrurile ar trebui privite din mai multe perspective, nu numai din cea a „scriitorului-erou”. E greu să fii erou, cum spune cântecul Pieţei Universităţii, şi nu cred că scriitorul este mai pregătit sau mai dotat decât alte categorii ca să fie. Nu mi-am atribuit mie niciodată un rol de misionar, de „director de conştiinţe”... Cred că scriitorul trebuie să nu mintă, să facă efort să nu intre în aparatul de propagandă al nici unui regim, dar mai ales al celui totalitar. Dar cărţile lui pot fi bune şi dacă el a călcat aceste precepte, se ştie. Mi-a fost foarte util că am crescut în perioada „realismului socialist” şi din familie am învăţat că „ideo-literatura”, cum o numeşte Eugen Negrici, „arta cu tendinţă” (de orice fel) nu e literatură. Surpriza mea a fost să descopăr „ideo-poezie” pentru Stalin, pentru comunism într-o antologie de poezie franceză, într-o ţară liberă se practică acelaşi tip de literatură. Recunosc clişeul şi în unele romane occidentale; acest mod de a face literatură ţine de superficialitatea etern umană, de plăcerea simplificărilor.
– Colaborând la editarea prozei, în colecţia Opere a Editurii Polirom, am remarcat ceea ce cunoscătorii ştiau (pe proprie piele...) de mult. Că vă rescrieţi aproape de fiecare dată cărţile, aducând completări sau făcând „liposucţii”; mai mult, că pe traseul de la corectura iniţială la BT-ul final apar variante, variante la variante, reluări cu modificări în grade variabile.
Aceasta înseamnă cel puţin două lucruri. Că lectorul sau redactorul de carte joacă un rol extrem de important în ecuaţia personală şi îl creditaţi ca pe o instanţă indispensabilă în drumul cărţilor dumneavoastră către cititor. Şi apoi, că îi semănaţi lui Camil Petrescu, cel ce-i exaspera pe tipografi prin infinitele modificări operate în ultima clipă.
Cum vă raportaţi noua structură, literară şi editorială, la cea anterioară a teoreticianului modernismului epic? Şi ce rol credeţi că poate avea un redactor eminent de carte, ca Magdalena Popescu Bedrosian, în traiectoria unui scriitor?
– În schimb întrebările dumneavoastră se completează cu altă întrebare, şi alta, şi alta, o ramificaţie de întrebări. Ca să nu mă pierd în ele, am să simplific, luându-le de la sfârşit.
Când sunt întrebată de tineri sau de cititori străini cum de au putut apărea cărţile mele în perioada comunistă (văzută de obicei în alb-negru), Magdalena Popescu intră totdeauna în explicaţiile mele. Magdalena Popescu este un critic literar care s-a travestit în redactor de carte, dând o şansă enormă autorilor care au lucrat cu ea. Ea a scos şi cele mai importante cărţi ale lui Norman Manea, majoritatea cărţilor generaţiei ‘80 şi multe altele. Magdalena m-a invitat să debutez, publicam doar fragmente de roman în presă, dar nu ştiam ce voi face cu romanul. Mi-a fost redactor la toate cărţile, am avut o reală dependenţă de ea, am fost fericită să o am alături din nou la ediţia de Opere de la Polirom. Ne cunoaştem din adolescenţă şi a fost totdeauna o prezenţă importantă în viaţa mea. Magda a asumat cărţile mele aşa cum le-am adus, când mi-a spus ceva (foarte rar) am revăzut personajul sau capitolul, niciodată nu mi-a spus că ceva „nu ar merge”, dimpotrivă, mă încuraja şi găsea soluţia ca să susţină cartea. Cartea Românească a exercitat pentru mine o atracţie magică, atâta vreme cât am fost doar autor, redactorii erau aproape toţi scriitori, era o adevărată competiţie între ei să publice cărţi bune, să sprijine literatura. Dar costurile acestei profesiuni mi s-au părut infernal de grele, dureroase, uneori umilitoare atunci când am fost eu însămi, 4 ani, redactor acolo.
Dar nu sunt de acord cu toate deducţiile dumneavoastră. Nu îmi rescriu aproape de fiecare dată când le republic cărţile. Proza scurtă este în aceeaşi formă ca şi la ediţiile anterioare, nu am putut adăuga nici pasajele cenzurate, nu le mai păstrasem. Nu am adăugat nimic nou la Dimineaţă pierdută faţă de prima ediţie, în afară de paginile cenzurate. Am eliminat pasaje care mi
s-au părut prea lungi, prea statice, mai ales de când am avut şansa unor traduceri. Prefer să tai eu decât traducătorul sau editorul. Pe urmă mi-a părut rău, şi am revenit la aproape prima formă. E drept, am simplificat şi ortografia, şi pronunţia.
Eu elaborez foarte lent, şi îmi respect foarte mult cititorii, mă gândesc la ei când scot o carte, cum să fac să nu se plictisească? (Nici mie ca o cititoare pasionată nu îmi place ca o carte să nu aibă tensiune, să fie întortocheată inutil sau prea lentă). Cărţile mele am vrut să fie citite încă de pe timpul, destul de lung, cât a durat moda super-plicticosului „nou roman” sau când am simţit presiunea (prin critică, mai ales) a postmodernismului, şi el depăşit acum. El, autocenzura şi propria mea curiozitate literară mi-au impus structura prea complicată a Întâlnirii. Am devenit un „caz” de când am rescris-o în trei variante. Sunt perseverentă, nu renunţ la lucrurile în care îmi investesc timpul şi energia, ţin seama de părerile critice şi ştiam că sunt părţi foarte bune în această carte care în întregul ei o simţeam deficitară. Sunt foarte mulţumită că până la urmă „mi-a ieşit” .
Nu am redactorul ca instanţă indispensabilă în drumul meu spre cititor. Am mai multe instanţe de consiliere, sau de încurajare, am totdeauna mai mulţi lectori în timp ce îmi scriu cărţile, prieteni apropiaţi, ca şi Magda, şi aştept cu emoţie părerea lor. Instanţa indispensabilă sunt totuşi eu, am încredere în gustul meu literar. Există şi autori cu talent literar, dar fără gust. Ei nu vor lucra nici pe manuscris, nici pe corecturi, fiindcă nu ştiu unde este bine şi unde este rău. Prefer statutul meu de autor „perfecţionist/ narcisist” (diagnosticul mi l-am pus singură).
– Aveţi, ca prozator, o răceală a observaţiei şi o obiectivitate aproape crudă în derularea experienţelor şi destinelor umane. N-am descoperit nimic „feminin” în modalitatea de a percepe, a considera şi a „rula” microistoria unui personaj. Nu sunteţi însă, nici pe departe, o feministă, precum Nory a Hortensiei Papadat-Bengescu; şi nu vehiculaţi teorii despre contracararea dominaţiei masculine cu arme moderne şi postmoderne.
Nu vă ştiu o adeptă înfocată a corectitudinii politice. Vă lipsiţi, atunci, de aceste posibile adjuvante ale scrisului dumneavoastră, într-un context în care studiile culturale tind să disloce studiul istoric-estetic al literaturii, iar cutare grup minoritar oprimat de canonul alb îl va scoate din programa universitară pe Shakespeare?
– Cum citeam cronicile literare înainte să scriu literatură, eram avertizată că o tânără scriitoare este imediat taxată pentru „efluvii sentimentale”, „tonuri duios-nostalgice” şi alte „slăbiciuni” stilistice; un scriitor poate să le aibă, scapă doar cu o urecheală, o scriitoare e aruncată pe loc la coşul de gunoi al „registrului minor”. Aş fi scris altfel fără aceste avertismente severe? Habar n-am. Nu am putut să nu observ că orice autoare, dacă e cazul să primească un compliment, este imediat măsurată cu Hortensia Papadat-Bengescu. Eu nu semănam ca scriitură cu Dana Dumitriu sau alte colege de proză, dar toate eram urmaşele Hortensiei. Din întâmplare, eu o citisem destul de puţin, în schimb îl citisem şi recitisem cu pasiune pe Camil Petrescu, mă raportam într-un fel la G. Călinescu, la Caragiale, chiar la Eugène Ionesco (scenele de la aeroport din Întâlnirea le-am simţit în descendenţa lui.) Eu o respect enorm pe Hortensia şi destinul ei mă tulbură, dar cred că nu avem nimic în comun în afara faptului că viaţa ca femeie îţi dă experienţe diferite de cele ale unui bărbat.
Poate însă un scriitor să treacă graniţa vârstei şi a sexului? Eu aşa am crezut, aşa am încercat. Eram la o lectură la Berlin, acum 2 ani, Georg Aescht a citit primul capitol al Întâlnirii, visul lui Traian Manu, tradus în germană, şi aştepta comentarii. S-a ridicat în fine un ascultător din sală şi m-a întrebat, sever: „De ce scrieţi din punctul de vedere al unui bărbat, atunci când sunteţi femeie? De ce faceţi personaje bărbaţi?” Dezamăgită că asta era tot ce îi rămăsese, l-am întrebat şi eu: „Dar romancierii de ce fac de secole personaje femei?”
Nu mă preocupă studiile culturale de la facultate. Nu am nevoie să beneficiez de discriminarea pozitivă a unor grupuri minoritare, pentru că ea nu corespunde „principiilor” mele de scris, efortului meu de a depăşi bariera vârstelor, sexelor, etniilor: doar prin empatie ajungi la celălalt, altminteri o altă femeie poate fi pentru mine la fel de opacă, la fel de greu de înţeles în resorturile ei interioare ca un bărbat.
Dar vreau să semnalez, cu multă răceală, această discriminare, frecvent observabilă: autoarele sunt în genere comparate cu alte autoare, ca într-o rezervaţie.
Surpriza vine însă în final. Cum am vorbit de la început, pe urmele lui Matei Călinescu, despre identităţile noastre diferite, dacă în literatură mă enervează discriminarea, în viaţa de toate zilele, în România de azi, conservatoare, cu tendinţe vechi rasiste, sexiste, sunt mai degrabă o susţinătoare a unei corectitudini politice care te apropie de mentalităţile, de comportamentele din societăţile democratice unde românii păstrează mult timp o anume inadecvare, chiar după ce trăiesc de ceva vreme acolo.
Colegii mei de la GDS, cei mai influenţi dintre ei, m-au şi taxat că aş fi „de stânga”. Poate că şi sunt, dar în raport cu o stângă moderată, occidentală, aşa cum sunt în genere scriitorii, intelectualii.
– Într-un interviu tipic întrebările de final sunt mai uşurele, mai agreabile. Nu şi aici... Privind înapoi, către etapele deja parcurse şi apoi privind în faţă, spre experienţele ce urmează, credeţi că structura vieţii dumneavoastră a fost dată? Vi s-a impus la un moment dat din afară, ori de la sine? Sau aţi construit-o: v-aţi gândit la ea în mod lucid, aţi imaginat-o (în linii mari, dacă nu în detalii) şi apoi aţi trecut la realizarea propriu-zisă?
Adolescenţa şi tinereţea lui Marin Preda sunt centrate pe obsesia, iniţial inconştientă, de a deveni scriitor. Poate exista, pentru un scriitor adevărat, altă obsesie decât cea care îl duce în însuşi miezul vocaţiei lui? Faptul că
v-aţi întors la proză, după ani de publicistică pe teme socio-politice, e o dovadă în plus că un scriitor nu poate fi, în mod esenţial, decât scriitor?
– Nu ştiam încă ce înseamnă aceste cuvinte, când i-am auzit pe părinţii mei, profesori, punându-mi diagnosticul de „copil cu mania contrazicerii”. Aşa că le voi confirma încă o dată clarviziunea.
Eu ştiam că interviul de regulă începe cu întrebări uşoare, ca victima să se relaxeze, iar la sfârşit, când nu se mai aşteaptă, i se dă lovitura de graţie.
Numai că aţi pus atât de multe întrebări grele, încât mă găsiţi acum aproape fără suflu. Noroc că întrebările ultime mi se par uşoare.
Da, cred că structura vieţii mele a fost dată, dar am făcut eforturi să găsesc drumul. Iar când l-am găsit mi s-a părut că am avut noroc şi a fost o întâmplare.
Nu, nu mi-am dorit să fiu scriitoare, ba chiar dimpotrivă. Tot foarte devreme mi s-au dedus înclinaţii literare dar am tot fugit de o astfel de carieră: am vrut să fac medicină, am încercat să mă specializez în lingvistică, ca studentă de filologie, am scris târziu, şi am avut impresia că într-un moment de slăbiciune, am visat mereu, după fiecare carte, să nu mai scriu.
Modelul vieţii mele au fost medici, istorici, arheologi cu mare performanţă intelectuală, din familia mea. Am fost fericită atunci când N. Manolescu a detectat în prima mea carte „o analiză rece, aproape crudă, o obiectivitate, aş zice, medicală”.
Vulnerabil, inconstant, vanitos, dependent de inspiraţie, scriitorul este pentru mine o făptură obositoare. Cum totdeauna lucrurile îşi au un dublu cu sens invers, cei mai buni prieteni ai mei au fost şi sunt scriitori şi scriitoare.
Am alergie la cabotinism, boemă, şi găsesc insuportabilă (pentru mine) viaţa literară.
M-am întors la meseria de scriitor pentru că acum am senzaţia că aş avea ceva de spus. Doar cu această senzaţie mi-am scris cărţile.
