In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
ACASĂ, DE DEPARTE - ALEXANDRA CIOCÂRLIE Se poate vedea, din propriile lor mărturii, ce a însemnat pentru scriitorii români exilaţi la Paris în perioada comunistă ţara rămasă în urma lor. Unii au rămas mereu cu gândul la soarta fostei lor patrii, fapt dovedit de persistenţa referirilor la România în scrierile lor de tip confesiv. Bântuiţi de vise româneşti1 (Ierunca, T 97, Cazaban 27), bucuroşi să descopere cărţi de autori români la anticarii de pe cheiurile Senei (Ierunca T 143, 277), auzind sau părându-li-se că aud la fiecare pas limba maternă în Cartierul Latin (Lovinescu, V 1, 49, Ierunca T 64) sau măcinaţi de neputinţa de a face ceva pentru compatrioţii de dincolo de cortina de fier (Goma, Jurnalul unui jurnal, 20), unii surghiuniţi au trăit chiar o adevărată obsesie românească. Sintagma este folosită chiar de cei în cauză pentru a defini atitudinea unor colegi de exil sau propria atitudine. Monica Lovinescu socotea casa din Sibiel reprodusă identic pe pământ mexican de N. Petra drept o expresie a acestei preocupări stăruitoare (Nu va mai rămâne nimic din acest om generos, care n-a fost nici pictor mare, nici poet mare şi care îşi exprimase obsesia lui românească în această casă în contrast absolut cu locul, peisajul, arhitectura înconjurătoare – J2, 55). Sceptic, dar şi impresionat, Virgil Ierunca remarca entuziasmul nebunesc al lui Horia Tănăsescu, autorul proiectului măreţ şi utopic de a alcătui o enciclopedie a tuturor aspectelor românismului (îl regăsesc deci acum, entuziast, obsedat de România – T, 272). Sanda Stolojan căuta să-şi explice grija insistentă şi aproape maladivă pentru locul natal a unor desţăraţi (Gândindu-mă la „veşnica reîntoarcere” a conversaţiilor noastre în jurul unei ţări decăzute, îmi pun întrebarea: de ce această obsesie? Pentru că îi aparţinem fără să vrem? Pentru că târâm după noi o lume idealizată?... Pentru că nu există nimic mai stăruitor decât apartenenţa, chiar şi cea mai puţin glorioasă? – N, 257). Uneori, exilaţii şi-au intensificat conştiinţa identităţii naţionale tocmai datorită depărtării de ţara lor: referindu-se la generalul Rădescu, Virgil Ierunca afirma că omul trăieşte autentic momentul şi sensul exilului ca spaţiu al regăsirii naţionale (T, 88), scrutându-se pe sine însăşi, Sanda Stolojan constată că şi-a aflat la Paris străfundurile româneşti ale fiinţei (Lucru paradoxal, Exilul m-a făcut să descopăr că aveam rădăcini româneşti, că-mi lipsea o parte din mine însămi. Există legături de acest fel, iubiri pe care despărţirea le hrăneşte şi le întreţine – C, 9). Problemele româneşti au continuat să-i bântuie pe unii dintre cei aflaţi, geografic, la adăpost de ele.
Pentru reprezentanţii exilului militant, obsesia românească a echivalat cu asumarea unei misiuni, aceea de a aduce la cunoştinţa opiniei publice occidentale suferinţele îndurate de popoarele căzute sub dominaţie sovietică şi de a avertiza astfel lumea liberă asupra pericolului comunist. Unii dintre aceşti intelectuali au plecat imediat după război cu gândul revenirii iminente în România în momentul normalizării situaţiei politice (Nu ştiam atunci că exilul va fi o paranteză ce-mi va confisca întreaga existenţă, Dimpotrivă, speram ca paranteza să se închidă cât mai repede. Între noi, studenţii, orice sărbătoare se încheia cu un „la anul, la Bucureşti!” – Lovinescu, V1, 49-50). Alţii s-au stabilit în Franţa mai târziu, când nu se mai puteau nutri astfel de iluzii şi au comis aşadar un gest socotit a fi definitiv. Indiferent de momentul şi de motivaţia plecării lor din ţară, ei s-au angajat activ în a servi din străinătate cauza românească. Erau hotărâţi – după trezirea din năuceala primelor momente ale exilului – să devină purtători de cuvânt ai celor siliţi să tacă în România (Primii doi ani am vrut să uit totul, nu însă bucurându-mă de Paris. Treceam pe lângă „misterele” lui ca un somnambul, ca un ciumat exotic... Şi dintr-o dată, poate ca o iluminare, m-am convertit, aş putea spune la modul „religios”, la România – Ierunca, T, 368). Plini de abnegaţie pentru ţara părăsită doar fizic, nu şi în spirit (Mă dezlănţui cu vehemenţă de pe la ora 3 până după miezul nopţii făcând procesul lipsei de devoţiune faţă de România – Ierunca, T 229), cu un acut sentiment al răspunderii faţă de conaţionalii rămaşi în R. S. R. (e rândul meu să fiu interpelat, apostrofat de cei aflaţi jos, în Rahovele eterne – şi ce voi răspunde la Judecata de Apoi, când voi fi întrebat de ce n-am mişcat, de ce n-am făcut nimica pentru semeni? – Goma, J1 25), ei au făcut cunoscut în toate ocaziile – la radio, în presă, la conferinţe, întruniri sau manifestaţii de stradă – ce se întâmpla în România. Ca jurnalişti profesionişti (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Theodor Cazaban), ca activişti pentru apărarea drepturilor omului (Sanda Stolojan), ca simpli scriitori (Paul Goma, Dumitru Ţepeneag), ei au ales această cale spre a onora chinul românilor din ţară (a te implica în tragedia românească, zi de zi, năzuind să cinsteşti – prin exil – suferinţa celor care, în ţară, erau uitaţi de Dumnezeu – Ierunca, T 369) cu speranţa de a contribui la deşteptarea occidentului indiferent şi apatic la drama ţărilor din est (Convinse amândouă că trebuie să „trezim” occidentul, să-l lămurim pentru ca să salveze jumătatea captivă a Europei, prin cafenelele de la St Germain-des-Près, în loc să discutăm despre existenţialism, am pus la punct o strategie – Lovinescu, V1, 68). Impunându-şi datoria de a veghea la păstrarea spiritualităţii româneşti autentice (Simţeam nevoia unei înrădăcinări spirituale care să facă din exil un spaţiu privilegiat, cu un rol bine hotărât: menţinerea acelor constante solare ale culturii româneşti, redusă, în ţară, la un decor totalitar – Ierunca, T 370), intelectualii angajaţi s-au servit de posibilitatea de a se exprima liber pentru a spune tare adevărul despre România (am putut critica, de la acest post de radio, o serie de aspecte ale politicii de la Bucureşti... tribună deschisă pentru a ţine legătura cu cei care ascultau în ţară – Ierunca, 316). Militantismul constituia un risc, dar, câteodată, şi o pavăză. Implicat total încă din 1974, dinainte de a-i fi retrasă cetăţenia română, în editarea revistei Cahiers de l’Est, destinată promovării literaturii din acea parte a Europei aflată sub dominaţie sovietică, Dumitru Ţepeneag a dat ascultare convingerilor sale anticomuniste, dar şi dorinţei sale de a-şi face o situaţie socială onorabilă in Franţa (de ce ţin eu morţiş la revista asta? E mai întâi desigur pasiunea politică ori mai bine zis social-politică, ideea utopică a solidarităţii intelectualilor din Est. Dar mai e, ceea ce se arată când pretext, când acţiune profundă, nevoia de a-mi găsi un rost în această societate occidentală în care sunt silit să stau la margine – U, 382). Pe de altă parte, cel care dorea să revină la Bucureşti considera că notorietatea dobândită la Paris ca iniţiator al unei astfel de publicaţii îl putea pune la adăpost de eventualele sancţiuni ale regimului din România (sper că faptul de a conduce o revistă internaţională îmi va crea în ochii autorităţilor române un prestigiu suficient pentru a fi apărat de eventuale represiuni – U, 435). Cuvântul spus la microfon putea să răzbată dincolo de cortina de fier asigurând exilaţilor întoarcerea lângă familia şi prietenii rămaşi în România (Microfonul deci împotriva Zidului. Singurul mijloc pentru mine de a mă întoarce când vreau înapoi, de a înfrânge interdicţia, de-a rămâne lângă ai mei – Lovinescu V2, 7). Totodată, el a constituit, în cazuri extreme, unica formă de apărare personală la agresiuni fizice directe puse la cale de securitate, cum ar fi atentatul comis împotriva Monicăi Lovinescu (Era important să se ştie imediat la Bucureşti că incidentul nu face decât să-mi sporească agresivitatea. Ar fi fost contraindicat să-mi ofer o vacanţă, microfonul rămânea singura mea apărare, o metodă de supravieţuire – Lovinescu, V2, 250). În unele cazuri, exilaţii militanţi şi-au trăit întreaga existenţă pentru ţară ca şi când ar fi fost în ţară, luând parte zilnic la viaţa românească (Printr-unul sau altul dintre clandestinii ale căror năzuinţe şi griji le împărtăşeam, locuiam mai mult şi mai degrabă la Bucureşti decât la Paris. Citeam bineînţeles cărţile, ziarele, săptămânalele, dar eram la curent şi cu secretele de culise, ni se părea uneori că participăm cotidian la viaţa literară bucureşteană – Lovinescu, V2, 64) Oricum, ei au devenit glasul unui popor redus la tăcere de împrejurările istorice defavorabile.
Scriitorii români din Paris dispuşi să lupte deschis împotriva regimului politic din România s-au angajat în chip diferit – potrivit temperamentului fiecăruia – în această bătălie dusă cu arme atât de inegale faţă de cele ale adversarului. Monica Lovinescu a oscilat între pornirea ingenuă de solidarizare cu victimele represiunii comuniste (elanul juvenil ... spiritul de echipă, un amestec ciudat de Crucea-Roşie, cercetăşie şi militantism de partid... Eram naivi, fireşte, dar aveam nevoie de astfel de candori, fără ele probabil că nimic, din puţinul care-a fost nu s-ar fi închegat – V2, 244), exaltarea tinerească din momentul revoluţiei maghiare (niciodată existenţa mea nu fusese atât de plină – până la starea vecină cu beatitudinea – de pasiune şi istorie – V1 145), angajamentul lucid şi pasional (Lucid fiindcă măsuram primejdia împotriva condiţiei umane, şi nu doar româneşti, reprezentate de totalitarismul comunist, pasional deoarece nostalgia trecutului se confunda cu un mit – V1, 107) şi pesimismul activ (nu atât Parisul vreau să-l părăsesc, ci coşmarul bucureştean cu ecou imediat în Buttes-Chaumont. Pentru a continua să mă „lupt” fără a crede în victorie, îmi trebuie cel puţin două paranteze de aer neîmbâcsit pe an – J2, 198). Chiar dacă a traversat destule perioade de depresie legate de sentimentul ineficienţei strădaniilor sale de a se opune regimului de la Bucureşti, ea şi-a învins mereu descurajarea prin perseverenţă (dac-aş interveni doar când e speranţă... acum când nu mai e aproape deloc... Situaţia fiind total blocată în ţară, mi s-au tocit şi argumentele, mi s-a blocat strategia. Fără poftă deci şi fără inspiraţie. Dar scriu: s-ar putea altfel? – J2, 147-148) şi a cunoscut chiar clipe de încredere iraţională că va putea influenţa într-un fel cursul evenimentelor, nădejde prilejuită, de pildă, de lectura cărţilor lui Soljeniţîn (dobândeam, nici azi nu ştiu bine de ce, certitudinea că voi fi în stare să modific ceva din tot ce se rotea în jurul meu, ca şi cum mi-ar fi fost dată o asemenea misiune – V2, 84). Sceptic, incapabil să se autoiluzioneze, conştient de precaritatea mijloacelor aflate la dispoziţia sa în cruciada anticomunistă, Virgil Ierunca nu a sperat că ar putea ieşi învingător (Mi-am propus să nu treacă o singură zi fără să fac ceva împotriva celor care îmi furaseră ţara. Să strig în pustiu şi să scriu – fie şi pe ziduri – împotriva cotropitorilor... Mi-am respectat contractul faţă de mine, fără să-mi fac iluzii însă nici o clipă că voi putea schimba ceva - T. 348) şi şi-a judecat sever angajamentul nerezonabil, gesturile emfatice, dar neînsemnate (Recunosc absurditatea, pateticul minor, romantismul pătrat al acestui „angajament” subliniat – T, 45) precum şi gratuitatea mărturiei sale (N-aşteptăm nimic. Dar facem totul ca prezenţa noastră să mărturisească pentru ultima fărâmă de verticalitate a omului din noi. Printre muşte şi farisei, slobozim cântecul tare şi gratuit nu numai a ceea ce ar fi putut fi, ci şi a ceea ce trebuie să fie – T. 317). Pesimismul nu l-a împiedicat să-şi dedice viaţa, cu o disperare energică şi dinamică (Exilatul adevărat... nu şi-a părăsit decât ţara formală pentru a o regăsi şi sluji pe cea reală, purtând-o cu sine ca pe o deznădejde activă – T. 352), slujirii României fără a urmări un câştig personal (Trebuie să facem ceva mare, absurd, dezinteresat, să fim şi să trăim în tensiuni de mari incandescenţe momentul ruperii noastre de ţară – T, 21). Încredinţată de ridicolul elanului idealist (noi, românii de aici, suntem pândiţi de derizoriu şi va trebui să mă răfuiesc o dată cu acest sentiment: derizoriul alergatului după „idealuri” – N, 14), Sanda Stolojan a resimţit mereu nevoia de a se distanţa de sfera luptei politice acaparante (Ar trebui să mă îndepărtez de „politic”... Sunt conştientă că mă aflu prinsă într-un angrenaj, că nu pot şi, de fapt, nu vreau să ies din el – N, 101). Ea nu a renunţat însă niciodată la acţiunile sale împotriva încălcării drepturilor omului în România, cu toate că ştia prea bine că militantismul nu corespunde naturii sale (În realitate, postura militantă este străină firii mele adânci – N 176). Paul Goma nu se considera înzestrat cu aptitudini de combatant (Nu sunt făcut pentru aşa ceva... Toate astea (calităţile) nu se împacă defel cu militantismul, care cere disponibilitate, structură de pionier al patriei, de „Mereu gata!” oricând, pentru orice – J1, 25), Dumitru Ţepeneag găsea că era lipsit de chemare politică (poate reuşesc să mă opresc din hora frenetică în care am intrat fără să am vocaţie politică autentică – U, 252). În pofida acestor convingeri intime, ei au continuat să protesteze la Paris împotriva autorităţilor române. Mai mult sau mai puţin dotaţi pentru lupta de uzură şi aparent lipsită de orice şanse de reuşită, reprezentanţii exilului militant au denunţat abuzurile regimului de la Bucureşti.
Angajarea politică a însemnat pentru scriitorii români de la Paris acceptarea a destule neajunsuri. Trimişii Securităţii la Paris continuau să-i ameninţe mai mult sau mai puţin deschis pe exilaţii care se opuneau regimului din România pentru a-i determina să renunţe la protestul lor (A trăi azi în exil, la Paris, înseamnă a te expune unor întâlniri de felul acesta, unor ameninţări din direcţii necunoscute, menite să descurajeze acţiunile noastre – Stolojan, N, 61). În cazurile cele mai dramatice, asumarea deschisă a opţiunii anticomuniste a dus la represalii directe ale autorităţilor române. Au fost puse la cale şi uneori chiar puse în practică atentate la viaţa Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca, a lui Paul Goma. Încercările de intimidare directă s-au răsfrânt şi asupra familiilor exilaţilor ostatice la Bucureşti, cazul cel mai notoriu fiind cel al mamei Monicăi Lovinescu, lăsată să moară în închisoare pentru a fi refuzat să-şi îndemne fiica să renunţe la activitatea sa de demascare a crimelor regimului. Cei din exil au resimţit acut povara răspunderii de a fi atras, prin atitudinea lor tranşantă, suferinţa rudelor din ţară. Dacă Monica Lovinescu a putut depăşi cu curaj şi chiar cu o atitudine sfidătoare spaima pricinuită de atacul direct împotriva ei(m-a năpădit, dimpotrivă, un fel de pace pe care n-o mai resimţisem de când o arestaseră pe mama. Acum „plătisem” şi eu, şi parcă dobândisem dreptul să stau pe o treaptă mult mai jos decât ea, dar alături, împărtăşindu-i pentru o clipă unele riscuri – V2, 248), ea a fost toată viaţa chinuită de păcatul de a fi contribuit involuntar la uciderea mamei ei (Acesta e fără îndoială preţul cel mai cumplit pe care l-am avut de plătit, deoarece l-am plătit prin ceilalţi care au suferit pentru noi, în absenţa noastră. Singurele momente în care m-am întrebat dacă aveam dreptate – şi dreptul – să ne angajăm într-o astfel de luptă – J1, 287). Angajarea în lupta anticomunistă atrăgea o replică dură din partea celor contestaţi.
Chiar şi atunci când consecinţele au fost mai puţin tragice, intelectualii militanţi au avut de plătit pentru atitudinea lor combativă. Unii dintre ei au renunţat la cariera profesională, la şansele de realizare personală, pentru a se dedica binelui comun al celor din România. Din sentimentul datoriei faţă de aceştia, Monica Lovinescu şi-a abandonat încercările literare şi activitatea regizorală după un început promiţător în teatrele pariziene de avangardă (îmi amintesc că, scriind-o, am avut aproape revelaţia că nu pot lăsa pe cei rămaşi acolo să „plătească” pentru mine, că solidaritatea cu ei era inevitabilă, că ceva trebuia într-adevăr să moară în mine pentru a „plăti”. Atunci cred c-am început să mă obişnuiesc cu gândul că voi renunţa la literatură. – J2, 138). Virgil Ierunca şi-a părăsit teza de doctorat condusă de Jean Wahl la Sorbona pentru a se putea consacra integral misiunii sale de apărare a valorilor româneşti (Nu m-am gândit o clipă la o carieră ştiinţifică sau literară „occidentală”, fiindcă mi-am respectat contractul cu mine: acela de a nu evada din urgenţa românească – T, 369). Ca şi alţi colegi de exil, Theodor Cazaban a preferat să-şi pună pe plan secund preocupările literare pentru a denunţa ideologia comunistă (Noi ne-am făcut datoria, ne-am consacrat unei cauze impersonale. Nimeni nu ne-a obligat să ne irosim viaţa încercând să-i lămurim pe francezi asupra situaţiei din est. Putem să ne vedem numai de-ale noastre – C, 192). Angajamentul politic putea însemna neglijarea afirmării profesionale.
Unii dintre scriitorii militanţi au suferit trauma înstrăinării: stingheri printre toţi cei din jur cu excepţia celor veniţi din ţara natală, ei au trăit în mică măsură la Paris (în Franţa, unde sunt de fapt atât de puţin – Lovinescu, J2, 115) ducându-şi viaţa într-o Românie ideală care le-a confiscat întreaga existenţă (Dislocaţi nu eram şi noi, trăind la Paris şi visând în România?... România a înghiţit şi tot ce nu-i aparţinea. Mi-a secătuit orele, mi-a exaltat minutele, mi-a confiscat secundele. Am uitat chiar să mai respir în afara ei... Clandestinii reprezentau un popor deosebit, singurul în mijlocul căruia nu mă simţeam străină – Lovinescu, J2, 208; Am trăit... într-o Românie imaginară, o Românie a mea în care mi-am ales „modelele” şi umbrele, am pus o rânduială subiectivă şi nu sentimentală – Ierunca, T, 347). Ei s-au consumat mereu sub semnul urgenţei (Atunci nu-mi amintesc să fi avut o clipă pentru a-mi pune astfel de întrebări... Privind înapoi n-am doar vertijul banalizat al timpului care s-a scurs. Mă întreb, iar şi iar, cum înmulţeam orele pentru tot ce era de făcut – Lovinescu, V2, 231; rosturile s-au stratificat anapoda, conjugând o subiectivitate răvăşită cu momente istorice „obiective”, un paradox a aşteptării cu urgenţa angajamentului neocolit – Ierunca, T, 367). Nu s-au putut bucura de o viaţă obişnuită, căci liniştea şi căldura relaţiilor umane fireşti le-a fost refuzată chiar de vehemenţa angajării lor (Am avut prilej să visăm la ce ar fi putut însemna o existenţă normală, alături de părinţi, în bună rânduială, afecţiune şi linişte. Era ca pe altă lume, ni se arăta o dată mai mult cât pierdeam pierzând-o. Tocmai acest vis dezis ne-ar fi făcut să ne îndârjim şi mai tare, de-ar fi fost cu putinţă – Lovinescu, V2, 247). Absorbiţi de România, ei nu au aparţinut niciodată cu adevărat locului şi timpului în care trăiau în ţara de adopţie.
Intelectualii combatanţi simţeau uneori că acţionează dintr-o anume inerţie, din simpla obişnuinţă de a răspunde prezent la apeluri (Sunt sceptic, primesc însă, din inerţia agitaţiei pentru sensuri – Ierunca, T 175). Îşi dădeau seama că vârtejul activităţilor anticomuniste din momentele de maximă mobilizare, ca de pildă manifestaţiile pentru salvarea lui Paul Goma, risca să se transforme într-o deprindere mecanică (În afară de zilele – nu orele, zilele! – petrecute la telefon, eram expuşi şi riscului petiţionar prin excelenţă: acela de a ne instala într-o rutină a Binelui – Lovinescu, V2, 231). Uneori ei încercau un amestec ciudat de dezgust şi de fascinaţie pentru mizeriile din România (Îl ascult cu un amestec de lehamite şi curiozitate este ca o bubă pe care nu te poţi împiedica s-o priveşti – Stolojan, N, 7). Oboseala şi lehamitea îi pândea pe fiecare din cei care îşi risipeau energia în acţiuni de protest sortite, la prima vedere, să rămână fără efect (Nu mă dezbar de o senzaţie de oboseală; poate că nu mai e nimic de făcut – Lovinescu, J1, 237; Sunt însă atât de obosit, de gol, de neîncrezător, încât orice responsabilitate intelectuală devine un risc cu care nu-mi vine să mă măsor – Ierunca, T, 149; După atâta bucătărie internă românească, încerc un sentiment de saturaţie şi lehamite – Stolojan, N, 116; din „viaţa socială” mă aleg doar cu oboseală, iritare, cu senzaţia fizică a pierderii timpului – noroc că în asta mă consolez, zicându-mi că ceva-ceva tot va folosi celor de acolo, din ţară, agitaţia de aici – Goma, J1, 54). Ispita abandonului era mare. În 1982, prins de grijile proprii, dar şi stăpânit de sentimentul inutilităţii activităţilor sale politice, Paul Goma voia să renunţe la calea militantă (după cei mai bine de cinci ani de exil, sper că voi putea să mă degajez: în primul rând, din motive pur egoiste – am şi eu dreptul să mă ocup de mine – în al doilea rând, pentru că nu mai sunt util, am pierdut contactul, nu mai sunt pe fază – J1, 65); în 1988, el încă se gândea că ar fi mai chibzuit să părăsească lupta pentru a se putea îngriji de problemele personale (Mă întreb dacă n-ar fi mai înţelept... să las, dracului, „activităţile obşteşti”, „apărarea cauzei”, „soarta ţărişoarei” şi să-mi văd eu de necazurile mele şi de sărăcia mea – atunci, cu siguranţă: n-aş mai fi atât de sărac! – J1, 129). Bătălia de uzură împotriva autorităţilor române aducea prea puţine momente reconfortante celor care au o purtau la Paris.
Exilaţii anticomunişti încercau, de asemenea, sila de compromisurile cu puterea ale scriitorilor români (Sunt zile în care mi-ar veni să citesc literatură în altă limbă decât cea română – Lovinescu, J1, 105), dezgustul de insultele proferate la adresa lor de calomniatorii de profesie din România (M-am plictisit să mă bălăcesc în acest noroi – Lovinescu, J1, 140; Terfelită într-un articol sinistru din seria Luceafărului, mustind de ură faţă de Exilul de la Paris. Injuriile aţâţă militantismul Ieruncilor şi confirmă succesul întreprinderii lor. Pe mine mă scârbesc – Stolojan, N, 164), epuizarea de a reveni mereu asupra aceloraşi probleme cu argumente similare (Înglodată în acest subiect pe care încep să-l detest. Parc-aş fi un disc din ce în ce mai uzat - Lovinescu, J1, 153), sleirea psihică şi teama de a nu mai găsi cuvintele cele mai potrivite pentru a contracara infamiile de la Bucureşti (tot repetând acelaşi lucru – nu-şi schimbă nici ţinta, nici argumentele, nici metodele – simt cum îmi sărăceşte gândirea, secătuieşte stilul, dispare bucuria de a scrie – Lovinescu, J1, 146). Pentru a-şi susţine valorile morale şi politice, sau spre a se solidariza cu alţi opozanţi anticomunişti, ei au s-au văzut uneori nevoiţi să treacă sub tăcere gusturile şi judecăţile proprii: Ierunca a publicat în revistele exilului poeziile slabe ale unui confrate doar spre a întări comunitatea de spirit românesc (Din păcate, ele aparţin zonei decăzute a poetului. Le voi publica totuşi. În exil nu e loc pentru alegeri prea severe, primează de fapt întâlnirea în frăţietate – T, 220); Paul Goma a exagerat însuşirile civice sau literare ale românilor (De fiecare dată când am prilejul – şi dacă nu mi se oferă, îl provoc eu – umflu, folclorizez meritele românilor – J1, 69; noi aici, în Occident, am făcut propagandă pentru cultura română din România; iar dacă înde noi mai discutam, mai constatam că X nu merită atâtea elogii; că Z nu este el chiar atât de curat – la microfon la Europa Liberă ziceam că X merită, că Z e ca lacrima – J3, 28), Dumitru Ţepeneag a lăudat în toate ocaziile literatura lui Goma – pe care nu o gusta de fapt – doar pentru semnificaţia sa politică (de dragul Cauzei, a luptei politice, am supraevaluat literatura lui Goma – Rt, 128). Asumarea misiunii a însemnat adesea pentru scriitorii militanţi sacrificarea interesului sau a confortului personal şi acceptarea unei condiţii de multe ori ingrate.
Desigur, nu toţi intelectualii din exil au ales această cale de a continua la Paris să se dedice problemelor româneşti. Unii au făcut-o, dar nu neapărat din convingerea în necesitatea angajării politice, ci oarecum purtaţi de împrejurări. Alexandru Papilian – care atribuie implicarea sa activă în susţinerea lui Mircea Dinescu în 1989 unui sentiment transnaţional, de prietenie literară – a ajuns în occident la o vârstă când nu mai putea lua totul de la zero, aşa că şi-a ales o meserie, cea de jurnalist la secţia română a Radio France Internationale, care îl punea oricum în contact cu România (interviu cu Aurelia Boriga). Alţi scriitori au fost siliţi să rămână neutri: Ilie Constantin nu s-a putut implica în activităţi de protest pe de o parte pentru că se temea să nu facă rău familiei sale rămase în România (Nu-mi puteam permite să contest regimul de la Bucureşti: întâia mea familie se găsea acolo, fosta mea soţie, cei trei copii ai noştri. A trebuit să păstrez o neutralitate forţată; nu făcusem o alegere, în acest caz, era consecinţa unui raport de forţe – D, 209), pe de alta, datorită restricţiilor impuse de statutul de funcţionar francez dobândit (Iar poziţia mea rezervată se datora, pe lângă imperativul de ordin familial, şi faptului că – la două luni după ieşirea din parking – am devenit un salariat al Ministerului Francez al Apărării, cu obligaţia de rezervă faţă de afacerile interne ale celorlalte ţări, începând cu cea de origine – D, 219). Alteori, scriitori angajaţi politic pentru o vreme au ales să renunţe la această atitudine. Virgil Tănase, care a alcătuit „dosarul Goma” prezentat lumii libere în încercarea de a-l elibera pe acesta din închisoare, a preferat la un moment dat să renunţe la astfel de acţiuni acceptate dintr-un sentiment de obligaţie faţă de cei din România (m-am retras complet din viaţa de exil... N-am mai vrut să particip la toate acele acţiuni pe care, până atunci îmi făcusem o obligaţie să le susţin, considerând că trebuia să profit de prestigiul meu de scriitor, oricât de mărunt ar fi fost, pentru a-i apăra pe cei în mijlocul cărora mă născusem – R, 97). Socotind că e mai mult decât un simplu martor la nelegiuirile comuniste mereu gata să dea declaraţii despre acestea (nu doream să reiterez experienţa acelor dizidenţi români profesionişti care continuau să „depună mărturie” – era singurul lor titlu de glorie – mult timp după ce părăsiseră ţara – R, 135-136), el s-a rupt de confraţii din exilul militant ale căror iniţiative le socotea derizorii şi ineficiente şi şi-a urmat drumul propriu (Convins că politica românească, asemeni culturii române se face în interiorul ţării, am văzut curând că nu aveam nimic în comun cu acest exil ridicol şi lamentabil. – R, 97). Astfel, el a refuzat să lucreze la radio „Europa liberă” pentru a nu fi silit să se ocupe doar de ceea ce ţinea de sfera românească de care se înstrăinase (nu acceptasem ideea de a mă limita la probleme româneşti – R, 109-110) şi a colaborat doar la emisiuni de interes general din lumea occidentală (nu trebuia să mă preocupe o societate de care mă îndepărtasem, rolul meu limitându-se la a vorbi despre evenimente franceze – R, 110). Au fost şi destui scriitori care au refuzat să se implice în activităţi anticomuniste pentru că socoteau că rostul lor era să facă literatură, iar nu politică. Este argumentul invocat de Petru Dumitriu, care beneficiase de toate avantajele colaborării cu regimul cât fusese în ţară (Nu m-am dus ca să „demasc”. Ci să scriu ce am de scris. Ce vreau eu. Nu să demasc un regim despre care toată lumea ştia cum e!... Ce-mi păsa mie să mai fac politică , să mai zic asta sau ailaltă? Am făcut „politică,” scriind. Eu sunt un om care scrie. – P, 112-113). Dintr-un motiv sau altul, din opţiune personală sau siliţi de împrejurări, mulţi scriitori au respins angajarea în lupta anticomunistă la Paris. Militantismul activ era doar una dintre căile care se deschideau în faţa exilaţilor români, iar cei în cauză au urmat-o sau nu în funcţie de temperamentul, aspiraţiile sau circumstanţelor vieţii lor.
