In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
O INTERPRETARE LA IOV - NICOLETA DABIJA Cu fiecare situaţie gravă şi fără răspuns a existenţei noastre povestea biblică a suferinţei lui Iov ne revine în minte. Indiferent de răspunsurile care au dominat gândirea filosofilor, teologilor şi istoricilor de-a lungul veacurilor, problema suferinţei suscită ca o noutate viaţa fiecăruia dintre noi. Neobişnuitul întrebării: „de ce omul drept are parte de suferinţă?” menţine viu misterul asupra încercării suferinţei, astfel că, în ciuda răspunsurilor la îndemână, definitive în fondul lor în diferite spaţii ale gândirii, ne simţim neajutoraţi în îndoiala noastră. Lacunele de date, determinate de vechimea povestirii biblice, îngreunează munca istoricului, şi de altfel, datele în sine nu ne ajută în aflarea unei soluţii certe pentru tema suferinţei. Filosoful, preocupat poate prea mult de înţelegerea suferinţei omului, oferă răspunsuri posibile, relative, lăsând deoparte relaţia deosebită, fundată pe devoţiune, a omului cu Dumnezeu, sau suspectându-l pe cel din urmă din pricina nedreptăţii care persistă înlăuntrul gestului la care a recurs. Teologul are pregătit poate un singur răspuns, al încercării omului drept, intuit dinainte de oricine trăieşte în acest spaţiu de interpretare. Ne rămâne în cazul celui din urmă deschisă, în primul rând, întrebarea: „de ce are nevoie Dumnezeu a-l încerca pe cel drept când este atotştiutor?”
Nu ne propunem în paginile ce urmează să depăşim interpretările şi răspunsurile date pildei întruchipate în Cartea lui Iov, conştienţi fiind că o asemenea intenţie ar fi mult exagerată, anapoda şi fără sorţi de izbândă (e suficient să cunoaştem doar câteva din numeroasele scrieri asupra acestei tematici, apărute de-a lungul istoriei). Premisa de la care porneşte acest studiu este realizarea unei succinte prezentări a diverselor interpretări, soluţii date la Iov şi astfel să înţelegem, pe de o parte, care ar putea fi răspunsul care ne-ar fi mai îndeajuns în detrimentul celorlalte, iar pe de altă parte, de ce fiinţa umană nu poate spera să afle un răspuns nou la ceea ce s-a spus şi s-a scris până acum.
1. Datele istoricului
În afara locului unde a trăit personajul cunoscut ca Iov, ţara sau ţinutul Uz, păstrăm impresia că scrierea cărţii lui Iov are în spate o fantezie populară ori religioasă. Asupra lui Iov există nu numai legende evreieşti, ci deopotrivă legende creştine şi musulmane, mai cunoscut fiind The Poem Of Job, scris de W.B. Stevenson în 1947, aparţinând tradiţiei islamice. În Biblie, numele de Iov apare şi în Iezechiel (14: 14, 20) şi în Iacob (5: 11). Însă, dacă-l identificăm pe Daniel din Iezechiel nu cu cel din timpul Exilului, ci cu personajul menţionat în inscripţiile ugaritice, putem stabili o dată foarte veche pentru toate cele trei nume din Iezechiel (14: 14), anume Noe, Daniel şi Iov1.
Nu se ştie când anume a trăit personajul biblic Iov. Elie Wiesel susţine că el este situat deopotrivă în vremea lui Abraham, Iaacov, Moise, Samson, Solomon, Ahasveros, sau în timpul Exilului babilonian2. Potrivit acestor date, Iov ar fi trebuit să fi trăit peste 800 de ani, şi nu 210, cum înţelegem din Biblie. Apatrid, el aparţine mai multor naţiuni, mai multor epoci totodată. Majoritatea textelor însă redau un Iov ne-evreu. Numele de Iyyob, de asemenea, nu e tipic evreu, fiind relatat printre numele amoriţilor3. Personajul nostru este prezentat pe rând ca înalt-funcţionar egiptean, consilier la curtea faraonilor, confrate cu Balaam şi cu Yitro. Când faraonul întreabă cum să-şi rezolve problema evreiască, Yitro este cel care optează în favoarea cererii lui Moise de a lăsa poporul evreu să plece, Balaam este cel care se opune, în timp ce Iov ţine să rămână neutru4. O altă legendă îl descrie ca stabilit în Canaan, cu mult înainte de venirea evreilor. El moare chiar în ziua în care pătrund în Canaan evreii lui Moise. Motiv pentru care cei din urmă găsesc ţara pustie şi tristă, căci locuitorii ei sunt plecaţi la înmormântarea lui Iov5. Nu lipsesc nici unele voci rabinice care susţin că Iov nu a existat în carne şi oase niciodată, dar că el întruchipează o figură tipică, a celui drept care are parte mai curând de suferinţă6.
Cartea lui Iov este anonimă. Tradiţia talmudică acceptată şi de marea majoritate a scriitorilor creştini vechi, afirmă că această carte ar fi scrisă de Moise. Acelaşi lucru îl aflăm din Baba Bathra. Nu există totuşi dovezi obiective care să ne îndemne să afirmăm cu mai multă claritate ceva despre autorul ori data scrierii cărţii. O altă variantă, regăsită în interpretarea pe care o dă Petru Creţia acestei povestiri, îl identifică pe Baruh ca autor, dar nici în această direcţie nu există destule argumente7. Să rezumăm totuşi povestea. După căderea Ierusalimului (594 î.Hr.), cea mai mare parte a evreilor au fost deportaţi de babilonieni în Mesopotamia. Dar autorul cărţii lui Iov nu e, se pare, dintre aceştia. După această catastrofă, unii evrei au luat calea Egiptului, între care şi presupusul autor al lui Iov, lucru înţeles din menţionarea rogozului şi papurei, a minelor, struţului, crocodilului şi hipopotamului, elemente tipic egiptene în vremea respectivă. Exilul egiptean este atestat istoric şi în interiorul unor pasaje biblice, precum Ieremia (42, 14). Au plecat acolo însuşi Ieremia şi ucenicul său Baruh. Este posibil ca o parte din evreii ajunşi în Egipt să fi părăsit acest loc pe la sfârşitul perioadei Exilului şi să fi rătăcit o vreme prin ţinuturile de la Sud de Marea Moartă, Edomul sau Idumeea. Aici se situează şi acţiunea din Iov şi e de asemenea posibil ca tot aici să fi auzit şi autorul povestindu-se de Iov (Iyyob, Hijob).
Şi localizarea ţării Uz este incertă. Tendinţa modernă o situează undeva pe graniţa Edomului, între deşerturile Sinaiului şi Arabiei şi ţărmul de Sud al Mării Moarte, întrucât există indicaţii edomite în structura povestirii. Uz apare în Ieremia (25, 20) şi Plângeri (4, 21). Prietenii lui Iov sunt din Teman, Şuoh şi Naamath, toate trei localităţile fiind de pe teritoriul Edomului şi vecinătăţile sale dinspre deşertul arab8. Textul ebraic al cărţii lui Iov, precizează însă că nu există nici un trib cu numele Naamath. Doar prin referire la casa lui Iov şi a celorlalţi doi prieteni, e posibil să-l localizăm tot în Vestul Iudeii (Iosua, 15, 41)9. Tradiţiile care plasează întâmplarea lui Iov în Hauran (Basan) sunt şi ele probabile. Iov a fost un om foarte bogat şi cu o poziţie socială înaltă, dar cartea, interesată fiind mai mult în aşezarea lui Iov printre cei înţelepţi, lasă datele precise nefurnizate.
Cercetătorii moderni au datat cartea pe o perioadă cuprinsă între istoria lui Solomon şi aproximativ anul 250 î.Hr., cele mai uzate date fiind însă între 600 – 400 î.Hr., deşi există o tendinţă crescândă de a prefera date mai târzii. Menţionarea caldeilor, triburi nomade care jefuiau, qesîta, indică numai vechimea povestirii, nu şi data redactării ei10. În mod analog, în Anchor Bible Dictionnary se susţine ideea că povestirea lui Iov datează din timpul premozaic, doar timpul compoziţiei fiind mai târziu11. Astfel, am înţelege de ce autorul nu a introdus în povestirea sa un israelit, pentru că naţia numită astfel nu apăruse încă pe scena istoriei. Nu este explicată însă alegerea Edomului, cunoscute fiind sentimentele ostile faţă de acesta în perioada exilică şi postexilică, dacă identificăm timpul scrierii apropiat de această perioadă. Doi factori indică încă o dată mai târzie pentru Iov, anume: apariţia monoteismului şi a monogamiei12. Evidenţe lingvistice indică secolele VI-V î.Hr. Jung pledează pentru o apariţie a cărţii lui Iov între 600 -300 î.Hr.13. Petru Creţia consideră că asupra datei scrierii acestei povestiri nu ne putem exprima. Dacă trebuie totuşi să ne gândim la o dată, e necesar să punem suferinţa lui Iov în legătură cu o suferinţă colectivă, aceea a poporului lui Israel, din vremea Exilului babilonian, în secolul VI î.Hr.14.
2. Povestea biblică şi interpretarea ei
Cartea în discuţie cuprinde 42 de capitole. În mod convenţional, această scriere face parte din literatura poetică ebraică sau din literatura sapienţială asupra vechiului Israel, şi stă în acest caz alături de Proverbe, Eclesiastul şi Isus Sirul15. În structura Bibliei, Cartea lui Iov este considerată a treia din secţiunea Hagiografelor. Există încă similarităţi între Cartea lui Iov şi Plângerile lui Ieremia (cap. 3, cap. 20), Psalmi (37, 49, 73), pasaje din imnurile lui Amos (4:13; 5:8,9; 9:5, 6), Cartea Ruth, legile profeţilor şi proverbele de înţelepciune16.
Impresia lui Petru Creţia este aceea că poemul nu trebuie citit ca un tratat despre justiţia divină, ci mai curând ca o operă dramatică, o tragedie ce se desfăşoară în cinci acte: primul solilocviu al lui Iov, disputa dintre Iov şi prietenii săi (în trei scene), al doilea solilocviu al lui Iov, intervenţia Domnului şi, în cele din urmă, cele 12 versuri cuprinzând cuvintele lui Iov, adevăratul epilog al dramei17. Sau e vorba de un dialog poetic inserat într-un cadru narativ, care cercetează misterul dreptăţii divine şi pune în joc întrebarea asupra rostului suferinţei umane.
Recurgând acum la un excurs asupra povestirii în sine, primul capitol îl prezintă pe Iov, cel fără prihană şi drept, „cel mai de seamă dintre toţi răsăritenii”, ultimul termen făcând se pare referire la estul Canaanului18. La adunarea îngerilor cu Dumnezeu, se înfăţişază deopotrivă Satan. Dumnezeu îl laudă pe Iov. Replica lui Satan nu întârzie, Iov este credincios şi drept căci nimic nu-i lipseşte:
1: 11 „Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!”;
1: 12 „Domnul a zis către Satan: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta”.19
Atunci, sabeenii (un popor puternic din Sudul Arabiei, cu aşezarea în vecinătatea Edomului20) i-au ucis robii şi i-au luat vitele. Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi oile i-au ars. Caldeii (un termen general folosit pentru jefuitorii cananiţi22) i-au luat cămilele şi i-au ucis robii. Un vânt puternic dărâmă casa fiului mai mare al lui Iov, în care se aflau şi ceilalţi feciori şi fiice ale acestuia. Cei şapte fraţi şi trei surori mor astfel. Numărul acestor copii ai lui Iov nu este întâmplător, el exprimă, conform unor interpretări, perfecţiunea şi completitudinea23.
1: 20 „Atunci Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat vestmântul, s-a ras pe cap şi, căzând la pământ, s-a închinat,
1: 21 „Şi a rostit: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”23
Capitolul doi ne înfăţişază cea de-a doua adunare a îngerilor înaintea Domnului. Rămas neclintit în credinţa sa, Iov este încă o dată lăudat de Domnul. Şi iarăşi Satan vorbeşte:
2: 5 „Dar ia întinde-ţi mâna şi atinge-te de osul şi de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!”
2: 6 „Şi Domnul a zis către Satan: „Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viaţa lui!”24
În acest fel, hotarul dintre „a avea” şi „a fi” este precis delimitat. Tot ce Iov posedă devine în scurt timp o deposedare. Drama nu e aici, ea se realizează în fiinţa lui Iov. Puterea divinului e jucată în această scriere în om, la nivelul lui „a fi”25. Căci nu orice durere devine suferinţă, ci numai durerea care trădează pierderea oricărui sens de a trăi este susceptibilă a se transforma în suferinţă. Durerea devine suferinţă, conform unei interpretări actuale, când fiinţa noastră este zdruncinată în înţelesurile ei ultime pe care le proiecta asupra verbului „a trăi”, „a fi”26. Suferinţa e întotdeauna a fiinţei noastre, ea nu comportă cauze exterioare pure, nu importă numai că suntem deposedaţi de bunuri, de sănătate, ci, trecând întotdeauna în suflet, ea devine o pierdere a esenţialului care credeam că suntem.
Numele lui Iov este „vrăjmăşie”, el este mediatorul între Iahve şi Satan27. Rolul lui Satan, membru al curţii cereşti, este acela de a raporta meritele şi vinile asumate de muritori în faţa Domnului. El inspectează pământul şi aduce înaintea lui Dumnezeu observaţiile asupra loialităţii şi a corupţiei umane. Satan reprezintă Adversarul, Opozantul, Acuzatorul, Îngerul Morţii28. Această scenă, a provocării lui Dumnezeu de către Satan, conform unor voci de istorici, nu putea fi imaginată într-o perioadă arhaică. Atenţia autorului acestui poem, centrată în situarea acestuia într-o lume străveche, astfel că nu e de găsit nici un anacronism, nici o aluzie la Lege şi la chivotul ei, a lăsat să-i scape în Prolog introducerea lui Satan, un personaj care în realitate apare mult mai târziu în universul mental al poporului lui Israel29. Evreii credeau înainte în existenţa unor făpturi supranaturale, pe care-i numeau malachim sau bene Elohim, „fii ai Domnului” (cum apar şi în Iov), printre care şi un Satan, dar care nu împlinea rolul de oponent al Domnului, ci constituia numai o altă ipostază de manifestare a lui Iahve în relaţia Lui cu anumiţi oameni. Despre Satan în sensul cunoscut şi îndelung uzat nu se vorbeşte în Vechiul Testament decât în primii ani de după Exil, nu mult înainte de data presupusă a scrierii cărţii lui Iov30.
O altă pierdere din vedere, constatată de Petru Creţia, priveşte lipsa lui Satan din Epilog-ul cărţii. Eşecul acestui personaj nu mai este luat în calcul de autorul cărţii, Satan nu mai apare pentru a-şi conştientiza înfrângerea în faţa lui Iahve. În această situaţie, explicaţia interpretului anterior numit, este că autorul poemului despre Iov este deopotrivă autorul lui Satan din Prolog, pe care îl abandonează apoi în Epilog, preluat ca atare din tradiţie, fără a-l mai preocupa şi structura coerentă a cărţii sale31.
Introducerea lui Satan conduce, fireşte, la concluzii destul de ciudate în privinţa lui Dumnezeu, care pune totodată serios sub semnul suspiciunii o interpretare teologică la Iov. Eroul dramei apare ca victimă a unui pariu deosebit de crud. Nu ştim în ce fel mai era posibil ca un Dumnezeu atotştiutor să mai aibă nevoie de probe pentru a se convinge de credinţa supusului său devotat. Iar în condiţiile în care am accepta ideea că Iov trebuie pus la încercare pentru a-l lămuri şi pe Satan de nemăsurata lui putere de a crede, Iahve dovedeşte vanitate şi cruzime32. Ciudăţenia persistă încă în interiorul relaţiei autorului cu Dumnezeu, în felul în care primul îl gândeşte şi îl prezintă pe ce-l de-al doilea. Un om bun e supus chinurilor în virtutea faptului că e bun, implicit pentru a-i dovedi lui Satan că acesta e credincios necondiţionat. Ne survine în minte, de nestăpânit, atitudinea absurdă abordată de Dumnezeu faţă de Iov, una care intervine încă din Prolog33.
Întorcându-ne acum la întâmplarea lui Iov, textul biblic ne spune că devine lepros. Cercetătorii nu sunt însă unanimi nici în privinţa bolii care l-a atins pe erou, şi acest lucru se datorează faptului că simptomele bolii sunt prezentate într-un limbaj poetic (2:7, 8). Se consideră pe rând că Iov suferea de elefantiazis, erithem, variolă. Femeia lui îi cere acum să se lepede de credinţă34.
2: 9 „Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!”
2: 10 „Şi Iov i-a răspuns: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?”35
Scriptura nu o numeşte pe soţia lui Iov. În Midraş ea e numită Dinah, fiica lui Iacob36. O lucrare apocrifă, Testamentul lui Iov, precizează că Dinah e verişoara lui Iov, el însuşi fiind fiul lui Esau37.
Sfârşitul celui de-al doilea capitol din Iov introduce pe prietenii săi: Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, Ţofar din Naamath. Nu l-au mai recunoscut, s-au tânguit, şi-au sfâşiat vestmintele, şi-au presărat capul cu ţărână (gesturi de pocăinţă). Apoi au şezut lângă el, şapte zile, şapte nopţi, fără a-i vorbi.
Capitolul trei, intitulat Plângerea lui Iov, este locul în care tăcerea lui Iov este ruptă, mai întâi acesta vorbind ca pentru sine şi blestemând ziua în care a văzut lumina lumii. Dorinţa de a nu te fi născut, susţine Petru Creţia, sau de a scăpa de viaţă în moarte, se integrează în logica unei mari suferinţe şi Iov este în acest sens consecvent. Domnului nu-i adresează deocamdată decât o întrebare: de ce i-a mai făcut darul luminii ca acum să fie ca şi orb?38
Urmează optsprezece cuvântări, în optsprezece capitole, nouă ţinute de cei trei prieteni, nouă de către Iov. Argumentaţia celor trei prieteni poate fi sistematizată în termenii următori: Dumnezeu este creatorul întregii lumi, el este principiul suficienţei şi permanenţei sale, el o coordonează până la ultima şi cea mai măruntă realitate. Este atotputernic, voinţa Sa este lege şi nu i se poate nimeni pune împotrivă; în faţa măreţiei Sale fără seamăn tremură orice făptură creată. Planurile lui Dumnezeu rămân necunoscute firii umane, doar intuiţia te poate înfrupta uneori din gândul Lui. Singur Domnul cunoaşte perfecţiunea, tot ce este creat de El e atins de imperfecţiune, de vină şi păcat în cele din urmă. Elifaz, Bildad, Ţofar, deşi situaţi de autor în lumea pre-mozaică, nu se pot separa totuşi în mod absolut de Lege. Multe cuvinte rostite de ei amintesc de ea. Se disting anumite vini ale omului ca încălcări ale voinţei divine, constând în lăcomie după avere, asuprirea săracului, samavolnicia, încrederea excesivă în sine, trufia, sentimentul că-l poţi amăgi pe Dumnezeu. Gândul prietenilor lui Iov când au observat starea cumplită în care se afla acesta, ar putea fi identificat cu concepţia că trebuie să existe un păcat al omului care să-i atragă o pedeapsă pe măsură. În plus, aceştia nu înţeleg mândria şi statornicia lui Iov în a-şi susţine nevinovăţia. Nu înţeleg de unde îi vine lui Iov încrâncenata putere39.
„Ce ştii tu şi înţelegi, şi noi nici nu înţelegem, nici nu ştim?” îl întreabă prietenii. Însă Iov nu face nici o afirmaţie prin care să pretindă aceasta. El îşi susţine numai propria inocenţă. A treia cuvântare a lui Elifaz aduce radical în scenă ideea unei enormităţi a vinei rezultată prin deducţie din imensitatea pedepsei, lucru prezentat ca o realitate bine ştiută (cap. 22). Pentru Elifaz, întrebarea este dacă: „Poate fi un om mai drept decât Dumnezeu? Mai pur decât Creatorul său?” (4: 17)40.
Dar Iov crede că Dumnezeu şi-a abandonat justiţia în cazul lui, şi asta fără a se îndoi de puterea Lui infinită. Considerat din punct de vedere uman, susţine Jung, comportamentul lui Dumnezeu e atât de revoltător, încât trebuie să ne întrebăm dacă în spatele lui nu se ascunde cumva un motiv mai profund41. Iahve încalcă în această povestire chiar din propriile-i porunci date pe Muntele Sinai. Din perspectivă mai degrabă teologică, Isidor Epstein consideră că Iov nu este o lucrare filosofică, şi ca atare nu comportă un răspuns filosofic la problema relaţiei dintre omul al cărui spirit este curat, dar chinuit, şi aparenta nedreptate divină42.
Prietenii îi adaugă şi tortura morală, în loc să-l susţină ei moralizează, se comportă obtuz, lipsindu-l pe Iov de un sprijin ultim, al compasiunii omeneşti. În fapt, Iov e separat de prietenii săi prin credinţa sa într-un alt model de relaţie divino-umană. Prietenii cred că Dumnezeu are avantajele, raţiunile lui, care rămân necunoscute omului. Iov însă consideră că Dumnezeu şi omul au aceleaşi noţiuni privind valorile de dreptate şi echitate, care trebuie aplicate raţional în cazul actelor umane sau divine (ambele perspective aveau şi deţin valoare pentru israeliţi)43. Dumnezeu nu vrea să fie drept, El se laudă cu puterea Lui, care primează se pare asupra dreptului. Iov vede însă în Dumnezeu în primul rând o fiinţă morală. Multe din versurile poemului susţin această idee:
Cap. 6: 29 „Cercetaţi din nou. Nu este nici o viclenie! Cercetaţi din nou! Dreptatea mea este mereu aici!”
Cap. 10: 2 „Voi spune către Domnul: Nu mă osândi; lămureşte-mă, să ştiu pentru ce te cerţi cu mine.”
Cap. 12: 4 „Eu am ajuns pricină de batjocură pentru prietenul meu, eu care chem pe Dumnezeu şi căruia El răspunde: cel drept, cel fără vină e pricină de râs”.
Cap. 27: 6 „Ţin cu tărie la dreptatea mea şi nu voi lăsa-o să-mi scape; inima mea nu se ruşinează de zilele pe care le-am trăit.”44
Întreg capitolul 31 descrie viaţa curată a lui Iov. În următorul, apare un personaj nou: Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, din familia lui Ram. Din Hebrew Text aflăm că numele de Elihu înseamnă „Dumnezeul meu este El”. Numele acesta mai este prezent în Scriptură în 1 Samuel 1:1; 1 Cronici 12, 20; 26, 7; 28, 1845. Zerachiah, urmărind teoria proprie că întreaga carte a lui Iov este alegorică, conjectura care l-a făcut pe autor să-l introducă pe Elihu este de a introduce în fapt numele lui Dumnezeu şi denumindu-l Ram, Înaltul, sugerează superioritatea asupra lui Iov şi a prietenilor săi46. Conform interpretărilor istorice, imnul de 60 de versuri, incompatibil cu ansamblul textului prin idei şi stil, precum şi cele şase capitole în care apare Elihu, sunt mai târzii. Cel din urmă constituie un personaj despre care textul de până aici nu spune nimic şi care nu apare menţionat nici în Epilog. Stilul acestor capitole nu se distinge de restul textului, fapt pentru care mulţi cercetători au crezut că şi această parte este din textul originar. Un singur lucru i-a scăpat însă din vedere celui ce a intercalat capitolele acestea: între ultimele cuvinte ale lui Iov şi primele ale lui Iahve există o continuitate care nu lasă loc unei alte intervenţii47. O interpretare în termeni cabalici, le găseşte totuşi acestor interpolări un rost real în unitatea cărţii48.
Cu cel de-al 38-lea capitol, apariţia lui Dumnezeu se face în mijlocul unei furtuni. Acest fapt înseamnă o acordare a solemnităţii, a impresionabilităţii mesajului transmis de Iahve. Alte texte care descriu apariţia lui Dumnezeu în aceste împrejurări se regăsesc în Exod (19: 16), Isaia (6: 4)49. Cele două cuvântări ale lui Iahve adresate lui Iov nu fac nici o aluzie la cauza chinuirii acestuia, nu pun problema relaţiei culpă-pedeapsă, nu sunt rostite de Dumnezeul dreptăţii, ci de Cel Atotputernic. De cineva incomensurabil cu omul şi care ţine ca omul să înţeleagă acest fapt. Sunt numai în prima cuvântare vreo patruzeci de întrebări care acoperă toate laturile realităţile. Ce fel de Dumnezeu poate fi acesta care vorbeşte despre oameni cu trufie şi pedepsitor, iar dintre jivine le laudă numai pe cele nesupuse omului?, se întreabă şi Petru Creţia51. Căci Dumnezeu ţine o a doua cuvântare pentru a proslăvi Behemotul (hipopotamul) şi Leviatanul (crocodilul).
3. Răspunsuri la suferinţa lui Iov
Dumnezeu nu i se înfăţişază lui Iov decât drept Creator şi cârmuitor al lumii. Problema destinului lui Iov în relaţie cu dreptatea şi echitatea divină este omisă în totalitate. Nu poţi, este de părere Petru Creţia, să scapi de impresia că Dumnezeu este cu adevărat intrigat de rezistenţa lui Iov, un om redus în realitate la cenuşa pe care zăcea51.
În acelaşi sens, Creţia continuă cu o interpretare simptomatică asupra lui Iahve din Iov. Căci nefiind în discuţie o dispută de natură morală, ci o demonstraţie a puterii divine, răspunsul lui Iov, om inteligent cum ni-l prezintă poemul, e singurul de aşteptat. Iov recunoaşte că el este cel ce a aruncat o umbră de îndoială asupra felului în care Dumnezeu a plănuit lumea. Iov realizează că are de-a face cu un interlocutor diferit de cel cu care ar fi avut ceva de dezbătut. Pocăinţa lui în cenuşă constituie stabilirea relaţiei reale, normale dintre Iahve şi om, între Atotputernicie şi Nimicnicie52.
Măreţia lui Iov, continuă acelaşi interpret, rezidă în stăruinţa întrebărilor sale şi protestul susţinut în condiţiile în care interlocutorii săi vorbeau şi se opuneau ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu cel drept. Apoi, în tăcerea lui determinată de conştientizarea faptului că situaţia e alta, recunoscându-şi unica vină de a nu fi ştiut cu cine are de-a face53. Căci tot ce Dumnezeu i-a spus, Iov cunoştea dinainte. Minunile lumii, ale creaţiei acestuia, nu sunt combătute nici o clipă. În ciuda suferinţei grave, Iov nu-şi pierde încrederea în Dumnezeu. Îndoiala lui nu se reflectă asupra omnipotenţei divine. Iov e conştient că cel ce l-a creat trupeşte nu va rămâne fără o justificare în spiritul său54. Iov predică teama de Dumnezeu. Din punct de vedere teologic, important nu este ceea ce Dumnezeu îi spune personajului, ci însuşi faptul că acesta i-a vorbit. Aici e originalitatea şi profunzimea Cărţii lui Iov. Cartea îşi propune să proclame un Dumnezeu aşa de mare încât nu este necesar nici un răspuns. Altfel spus, dacă un răspuns ar fi totuşi dat, el ar transcende mintea umană finită. Iov este satisfăcut de faptul că Dumnezeu a ales să-i vorbească şi deopotrivă realizează că ideea lui despre Dumnezeu a fost prea mică şi de aceea s-a prăbuşit. Iar el rosteşte acum cuvinte de căinţă (38, 1 - 40, 5)55.
Văzută de Jung, grandoarea lui Iov rezidă în aceea că în faţa atâtor dificultăţi, el nu-şi pierde încrederea în unitatea lui Iahve, deşi vede clar că Dumnezeu e în contradicţie cu sine însuşi56. Această gelozie şi susceptibilitate a Lui, care explorează neîncrezătoare inimile necredincioşilor şi gândurile nutrite într-ascuns, impunea un raport personal între El şi ei (în opoziţie cu Zeus, detaşat de omenire). Iahve nu îl vede pe Iov şi situaţia lui reală. Se poartă ca şi cum ar avea în faţă o făptură puternică, pe care ar merita să o provoace. Iov e cel care se îndoieşte. Iov primeşte cuvintele lui Dumnezeu aşezându-se la picioarele acestuia, ca şi cum ar fi într-adevăr învins. El şi-a învăţat astfel lecţia, în urma realizării experienţei realităţii lui Dumnezeu57.
În întreaga literatură paleotestamentară, Iov este singurul martor al suferinţei absolute. El singur trece atât de repede şi de surprinzător de la o stare de fericire şi linişte sufletească la o nefericire profundă şi radical tulburătoare. Suferinţa lui Iov devine fără speranţă, fără sens, aberantă. Nu e vorba de o ispăşire a unei vini avute, ci de o purificare pentru a atinge un statut moral mai înalt58. Literatura rabinică nu a ajuns la un consens asupra suferinţei lui Iov, interpretată cel mai adesea ca o punere la încercare fără legătură cu vreo faptă anterioară a personajului59. Raţionalitatea specifică lui Iov constă în dorinţa de a înţelege de ce este pedepsit fără vină, convins totodată de faptul că tot ceea ce i se întâmplă este voinţa lui Dumnezeu, alegerea Lui. Iov vrea să priceapă judecata divină care nu survine însă nici până la sfârşitul poemului. Iov merge destul de adânc, până la a-l acuza pe Domnul de incapacitatea Lui de a concepe şi de a înţelege suferinţa umană. El este om, nu însă şi cel pe care-l cheamă înverşunat. Ca atare, orice discurs comun este sortit eşecului60.
Autorul lui Iov atacă problema răului din lume, dar o lasă fără o soluţionare precisă. El iese din Lege, în conformitate cu care retribuţia trebuie să se facă după merite. Însă dată fiind premisa unei Providenţe atotputernice şi bune în mod absolut, problema nici nu poate fi rezolvată. Ne vin în minte doar două variante, ambele inacceptabile din motive foarte bine înstăpânite: sau Iov este vinovat (variantă respinsă de textul însuşi de la un capăt la altul al lui), sau Dumnezeu e nedrept (fapt ce intră în contradicţie cu Legea şi toate tratatele de teologie ce s-au scris)61.
În Epilog, parcă în felul unei ironii grave, nepermise, autorul relatează faptul că Iov îşi primeşte îndoit averea şi familia alcătuită tot din şapte fii şi trei fiice, frumoase cum nu erau altele în toată ţara. Iov a mai trăit 140 de ani văzându-şi fiii şi nepoţii până la a patra generaţie.
4. O întrebare cu patru răspunsuri „definitive”
În chip de concluzie, întrebarea „de ce cel drept are parte de o imensă suferinţă?” poate primi patru răspunsuri „definitive”, redate ca atare de un interpret mai nou şi considerate asemenea unor componente dintr-o tetradă a gândirii şi înţelegerii noastre, în pofida aspectului provocator al cărţii care pare a o apăra de orice interpretare definitivă. Dacă nu putem găsi un răspuns absolut, putem totuşi admite absolutismul în interiorul unui mod anumit al conştiinţei noastre.
Primul răspuns e de aflat în tradiţia upanişadică (şi apoi buddhistă), în care se vorbeşte despre prezenţa suferinţei în viaţa omului explicită prin karma, legea faptei. Ceea ce pentru clipa actuală pare de neînţeles, poate fi interpretat în felul unei consecinţe a faptelor împlinite de noi într-o viaţă anterioară. În acest sens, impresia generală ar fi că lumea e o scenă cu aceeaşi actori şi aceleaşi întâmplări, doar că rolurile sunt altele, întâmplările sunt diferite de la o viaţă la alta a aceluiaşi personaj. Acest răspuns aparţine, deşi nu în mod exclusiv, tradiţiei orientale63.
Cel de-al doilea răspuns survine din lectura făcută tragicilor greci, în care găsim invocată puterea destinului. Acesta reprezintă o înşiruire de fericiri şi suferinţe, dar nu întâmplătoare. Trecerea prin suferinţă este necesară împlinirilor de fericire, întâmplările nefericite trebuie să le răscumpere pe cele fericite64.
Cel de-al treilea răspuns este oferit de interpreţii cărţilor testamentare, şi cunoaşte poate cea mai largă răspândire. În mod deosebit, Augustin şi Maxim Mărturisitorul amintesc în scrierile lor de faptul că Dumnezeu încearcă omul cu cât cel din urmă caută mai aprig a se apropia de cel dintâi. Învăţaţii creştini valorizează mult suferinţa umană. Sufletul credinciosului trebuie să se supună unor probe grele de nefericire pentru a vedea câţi sunt cei care rezistă acestor încercări felurite65.
Gânditorii moderni ne oferă, în sfârşit, cel de-al patrulea răspuns, cu care intrăm într-o lume a întâmplărilor, contingenţei şi relativului. Ceea ce se petrece este interpretat de Hume, Schopenhauer, drept simplu hazard, lipsă a legii, fără a viza totuşi imprevizibilul unor situaţii date. Pentru omul modern nu mai importă un sens superior întâmplării, devenind de prim rang a accepta ceea ce se întâmplă aici şi acum cu tine66.
Cele patru răspunsuri sunt definitorii pentru un anumit gen de conştiinţă şi sensibilitate umană. Greutatea de a afla alte răspunsuri în afara acestora ţine după interpretul nostru de dificultatea de a gândi alţi „termeni de limită ai existenţei”. Acestea patru, devenite paradigmatice, nu pot fi judecate în termeni de adevărat sau fals, drepte sau nedrepte. Ele sunt numai definitive în istoria problemei suferinţei lui Iov şi doar ele au determinat o întreagă literatură exegetică ori critică67.
5. Alte „prezenţe” ale lui Iov
Pentru Biserica creştină timpurie Iov este văzut ca „atlet al lui Dumnezeu” care perseverează în suferinţa sa, un antitip al lui Christos în interpretarea foarte influent prezentată a lui Papa Gregorie în Moralia in Job. În Evul Mediu, Iov apare ca un patron al celor care suferă de lepră, viermi, boli de piele, melancolie. Iov a atras mult atenţia în perioada Romantică unde apare ca prim exemplu a expresiei de sublim în scrierile lui Robert Lowth (1710 - 1787), Johann Gottfried von Herder (1744 - 1803) şi Edmund Burke (1729 - 1797). Cea mai importantă interpretare din această perioadă aparţine lui William Blake, din jurul anului 1823, unde Iov apare ca un exemplu de curăţire a „porţilor percepţiei”, prin mişcarea de la o percepţie greşită la viziunea adevărată a lui Dumnezeu. În secolul XX, Rudolf Otto consideră că Iov face o experienţă primă şi profundă a sacrului. Pe la sfârşitul acestui secol, Iov este invocat pentru a exemplifica o anumită dezvoltare psihologică (Jung, Răspuns la Iov), o boală psihologică (Jack Kahn, Job’s Illness), un existenţialism absurd (Robert Frost, A Masque of Reason, implicit la Kafka, The Trial), un umanism post-religios (Archibald MacLeish) şi un radical rău al Shoah-ului (Elie Wiesel, The Trial of God).
În criticismul teologic, Iov este înţeles ca fiind „răul teodiceei” (Terrence Tilley, The Evils of Theodicy), şi într-o perspectivă liberaţionistă în exemplul „cum se vorbeşte cu Dumnezeu” (Gustavo Guttierrez, On Job: God-Talk and the Suffering of the Innocent). René Girard îl vede pe Iov în pielea ţapului ispăşitor (Job, the Victim of His People)68. În ce priveşte ritualul liturgic, Talmudul spune că Marele Preot citea din Cartea lui Iov atunci când exprima pocăinţa colectivă a poporului, înainte de Yom Kipur. Ritualul aşkenaz nu prevede nici o lectură pe tot parcursul anului, în timp ce sefarzii citesc din ea de Tişa be-Av, postul care comemorează distrugerea celor două temple. În plus, Cartea lui Iov este unul din puţinele texte biblice a căror lectură e îngăduită în perioadele de doliu69 (...).
(Nicoleta Dabija – Masterat în „Studii Iudaice”, doctorat în filosofie, ambele la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi. Redactor la revista „Timpul”.)
1 Dicţionarul Biblic, redactor principal J-D Douglas, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995.
2 Elie Wiesel, Celebrare biblică, traducere de Janina Ianoşi, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998. p. 220.
3 Encyclopedia of Religion, Second Edition, MacMillian Reference USA, 2005, vol. 7, art. scris de Carol A. Newson (2005), p. 4930.
4 Ibidem, p. 221.
5 Ibidem, ed. cit., p. 222.
6 Job, Hebrew Text & English Translation with an introduction and commentary by Rabbi Dr. Victor E, Reicher, The Soncino Press, LTD. 1985.
7 Petru Creţia traducere şi comentarii, Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 15.
8 Ibidem, p. 16.
9 Job, ed. cit., p. 7.
10 Ibidem, p. 4.
12 David Noel Editor in chief, Anchor Bible Dictionnary, New York Doubleday, a division of Bantam Doubleday dell Publishing Group. Inc. 666 fifth Avenue, 1992.
12 Ibidem.
14 Carl Gustav Jung, Răspuns la Iov, în Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Teora, Bucureşti, 1997, p. 226.
15 Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 15.
16 Dicţionarul Biblic, ed. cit.
17 Anchor Bible Dictionnary, ed. cit.
18 Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 24.
19 Job, ed. cit., p. 1.
20 Biblia Ortodoxă, tipărită sub îndrumarea preafericitului părinte Teoctist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
20 Job. ed. cit., p. 4.
21 Ibidem, p. 4.
22 Precizare făcută în Ibidem, p. 1.
23 Biblia Ortodoxă, ed. cit.
24 Ibidem.
25 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, traducere de Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timişoara, 1999, pp. 270-271.
26 Este vorba de ßtefan Afloroaei şi lucrarea Cum este posibilă filosofia în estul Europei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 269.
27 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, ed.cit., p. 270.
28 Job, ed. cit., p. 2.
29 Petru Creţia traducere şi comentarii, Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 20.
30 Ibidem, p. 20.
31 Ibidem, p. 20.
32 Ibidem, p. 21.
33 Ibidem, p.22.
34 Interesant mi se pare faptul ca Iov nu-şi pierde totuşi nevasta. Ea nu ţine nici de fiinţa lui Iov, dar nici nu este o posesiune a acestuia. Să fi ştiut Satana că pierderea soţiei nu este dureroasă, să fie aici doar concepţia autorului şi a lumii vechi evreieşti despre rolul femeii în comunitate?
35 Biblia ortodoxă, ed. cit.
36 Job, ed. cit., p. 6.
37 Elie Wiesel, Celebrare Biblică, ed. cit., p. 222.
38 Petru Creţia traducere şi comentarii, Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 27.
39 Ibidem, p. 28.
40 Ibidem, p. 30.
41 Răspuns la Iov, ed. cit., p. 215.
42 Iudaismul, traducere de Ţicu Goldstein, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 93.
43 Encyclopedia of Religion, ed. cit., p. 4932.
44 Biblia Ortodoxă, ed. cit.
45 Job, ed. cit., p. 165.
46 Ibidem, p. 165.
47 Petru Creţia traducere şi comentarii, Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 17.
48 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, ed. cit., p. 271.
49 Job, ed. cit., p. 195.
50 Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 33.
51 Ibidem, p. 34.
52 Ibidem, p. 35.
53 Ibidem, p. 36.
54 Isidor Epstein, Iudaismul, ed. cit., p. 94.
55 Enciclopedia Iudaismului, redactor coordonator Geoffrey Wigoder, traducere de Radu Lupan şi George Weiner, Editura Hasefer, Bucureşti, 2006, p. 324.
56 Carl Gustav Jung, Răspuns la Iov, ed. cit., p. 220.
57 Ibidem, p. 220.
58 Petru Creţia traducere şi comentarii, Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 36.
59 Enciclopedia Iudaismului, ed. cit., p. 324.
60 Petru Creţia traducere şi comentarii, Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 39.
61 Ibidem, p. 22.
62 Este vorba de ßtefan Afloroaei, Cum este posibilă filosofia în estul Europei, ed. cit., p. 269.
63 Ibidem, p. 270.
64 Ibidem, p. 270.
65 Ibidem, p. 271.
66 Ibidem, p. 272.
