In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
DE CE NE PIERDEM ÎN PĂDURE? - ALEXANDRU VLAD Până la urmă tot trebuia să mi se întâmple, parcă mi-o căutasem cu lumânarea: m-am rătăcit în pădurile acestea care nu că ar fi ele foarte mari, dar sunt complicate asemenea unei elaborate litere chinezeşti. Abia privite din avion, sau pe Google Earth, îţi dai seama de asta. Dacă te depărtezi de zona de vreo zece kilometri pe care ai învăţat s-o ştii precum îţi ştii buzunarele, cu mult ghinion şi puţină neatenţie poţi umbla toată ziua, rămânând cu convingerea că ai de-a face cu nişte codri compacţi care au supravieţuit ca prin minune în această epocă a defrişărilor aleatorii.
Ştiu ce este aceea a te rătăci, pentru că nu mi se întâmplă chiar prima oară: rătăcirea este un eşec speculativ de cea mai pură sorginte intelectuală. Impunem o logică greşită tocmai în virtutea consecvenţei sale, considerăm persistenţa în greşală drept o dovadă a tăriei noastre de caracter. Şi nu vorbesc aici despre ideologii, despre comunism sau alte asemenea forme de rătăcire, vorbesc despre actul de-a pierde drumul bun într-un oraş străin, sau pur şi simplu în pădure. Dar pentru că veni vorba, nu degeaba comunismul însuşi e considerat a fi de fapt o rătăcire, nu doar pentru că a dus cu totul altundeva decât unde promisese, cât pentru că abaterea de la firesc s-a făcut în urma unor intense şi dedicate speculaţii inelectuale, dacă bine îmi amintesc eu din “Originile (iată!) intelectuale ale comunismului”. Cel puţin în teren, instinctele ne-ar servi poate mai bine!
Deci fiecare se pierde conform propriilor lui speculaţii. Modul cum am apreciat secvenţial drumul, toate semnele pe care cu inteligenţă le-am interpretat, aparţin modului meu de-a gândi, şi m-au adus aici. Îmi spune asta ceva despre mine însumi oare, ceva ce încă s-ar putea să-mi scape?
Aşa cum marea te atrage în larg te atrage şi pădurea în profunzimile ei. E un labirint atrăgător. Nu suntem neutri în timp ce-i parcurgem potecile, drumurile umblate sau neumblate, orice urme şi semne sunt mai recente sau mai puţin recente, şi ni se oferă treptat o evanescenţă aproape hipnotică. La început parcă-i o joacă, o repetiţie pentru o expediţie viitoare mai mare. Suntem călători medievali. Descoperim în noi înşine nuanţe ale unei curiozităţi primare. Ca să facem descoperiri, tărâmul nu trebuie să fie neapărat virgin, ajunge ca noi să fim prima oară acolo, fără martori. Rutina şi sentimentul prevederii dispar, lăsând loc unor puseuri de curaj de-o factură nouă. Şi când toate acestea pălesc apar umbrele serii care le potenţează. Inhalăm nesocotinţa (imprudenţa) în doze mici şi suportabile uitând să facem suma, efectul cumulativ, ca un cheltuitor care amână socotelile, bilanţul trimestrial, deşi presimte vag că va ieşi în pierdere şi va trebui până la urmă să înfrunte neplăcerile finale. Un pic prea târziu.
Aşa că de la un moment dat toată pădurea mi se păru a fi o multiplicare absurdă de copaci, de stejari şi goruni nu prea diferenţiaţi între ei indiferent în ce direcţie te uitai şi, mă rog, dacă existau diferenţe acestea în situaţia dată erau irelevante. Dacă pădurile au fiinţe supranaturale acestea nu şi-au făcut văzută prezenţa. Dar lipsa lor părea oarecum neliniştitor de concretă, deci nu mă mir că au fost inventate de cei aflaţi în circumstanţe asemănătoare. Cineva trebuie să îmi fi vegheat evoluţia şi să se fi amuzat în secret. Omul are probleme în a percepe singurătatea totală, o umple cu aprehensiuni şi suspiciuni, se crede victima unei conjuraţii elfice.
Am văzut o vreme urmele liniştitoare ale trecerii omului, copacii însemnaţi cu ciocanul de marcaj al pădurarului, încă un pachet gol de ţigări, pantofi scâlciaţi abandonaţi de ţiganii care au cules pe-aici ciuperci, sticle din plastic abandonate, şi pe toate le-am interpretat, probabil, ca fiind ale unor oameni din satul meu. Urmele de căruţă puteau duce ele altundeva decât în satul din care pornisem azi-dimineaţă? Şi, ca pentru a complica şi mai mult lucrurile, sensibilitatea mea s-a amplificat şi am început să recunosc, după semne, şi alte elemente – o buturgă mai ciudată, un copac răsucit ca suferind de reumatisme. Mai mult ca sigur le mai văzusem. Mă gândeam cu mândrie că altora le-ar fi scăpat. La început am crezut că sunt (cum altfel?) semne că eram pe drumul cel bun, mai apoi mi-am dat seama că, din păcate, nu erau nimic mai mult decât dovezi că mă aflam cel puţin a doua oară exact în acelaşi loc.
Şi să te pierzi în pădure este una din spaimele ancestrale ale omului. Alta fiind, probabil, să te îneci în iazul morii.
În astfel de momente mai există o singură şansă: norocul. Doar că pentru a avea noroc trebuie să ieşi din lanţul regulilor, din mecanica raţionamentelor. Migdala trebuie să dezactiveze fără întârziere raţiunea. Pentru că, în caz de mare alarmă, de panică, o anume porţiune a creierului numită „migdală” se pare că dă instrucţiuni pentru blocarea tuturor proceselor raţionale, şi de ce pentru altceva dacă nu tocmai pentru a lăsa instinctele, flerul, să acţioneze? S-a constatat, până şi statistic, că oamenii greşesc într-o măsură mai mare atunci când au destul timp să judece situaţia şi mai puţin atunci când lipsa de timp îi obligă să reacţioneze instantaneu. Asta explică intervenţiile salvatoare şi iraţionale ale piloţilor. Doar că eu mă rătăcisem metodic, cum spuneam, pas cu pas, adâncindu-mă în necunoscut cu fiecare oră de drum.
De câteva ori am deranjat căprioare, parcă întotdeauna aceleaşi, şi după spaima şi surpriza lor, după salturile lor enorme prin care parcă obţineau o secundă de imponderabilitate, mi-am dat seama că nu sunt tot atât de obişnuite cu prezenţa omului ca acelea care ies la lizieră sau dau iama prin grădinile oamenilor în vecinătatea satului. Acelea au deja comportamentul pervertit al animalelor din grădina zoologică. Doi ţapi se băteau într-o seară în apropierea locului unde pescuiam, şi auzeam de-o vreme bufniturile şi icnetele lor. I-am rugat să facă linişte – pescuiam, dar nu după multă vreme au luat-o de la capăt, în diferendul lor de-mperechere. După dispariţia căprioarelor n-am mai dat peste nici un semn de viaţă, până când am ajuns într-o zonă în care pământul reavăn şi negru din luminişuri era răvăşit de mistreţi, despre care ştiam că se retrăseseră tot mai departe de drumurile umblate. Suspect de puţine păsări – nici acestea nu sunt proaste, preferă lizierele.
Am început iarăşi să fac calcule, trigonometrie fără instrumente, cartografie fără hartă, încurcând fără îndoială şi mai mult, dacă se putea, lucrurile. Am zărit în dreapta un luminiş, în sfârşit ieşeam afară din pădure. Drumul acela nu părea prea folosit, dar afară urma să beneficiez de alte elemente de orientare. Dispăreau copacii şi puteam vedea pădurea. Un uliu uriaş, tulburat în recluziunea lui cea mai sigură, după ştiinţa şi experienţa lui, se ridică de undeva şi îşi întinse aripile cafenii ocupând aproape tot drumul. Evident nu eram într-o zonă prea umblată. Dar ieşeam afară. Ceea ce până la urmă nu mi-a folosit la nimic. Am văzut o vale mărginită de dealuri aride şi pustii, fără cirezi şi fără turme. Nu se auzea nici un zgomot, nu se vedea nici un fir de fum, aşa că am intrat înapoi în pădure, refăcând după câte mi-a fost în puteri metodic şi în sens invers drumul parcurs în ultima oră. Când am văzut iarăşi blestematul pachet de ţigări m-am aşezat pe o cioată şi am mâncat, înghiţind fără grabă pâinea şi brânza care se făcuse deja un soi de pastă în buzunare, amestecată cu seminţe verzi de plante.
Am încercat să-mi amintesc situaţii asemănătoare din literatură, panica instaurată peste orfanii pierduţi noaptea în pădure. Din fraţii Grimm – unde spaima rătăcirii se află în starea cea mai acută şi mai pură. De exemplu, Căsuţa din pădure: O porni la întâmplare şi merse aşa până amurgi şi se întunecă de-a binelea. Copacii foşneau în întunericul nopţii, bufniţele scoteau tot felul de ţipete şi pe fată începu s-o prindă frica. Deodată zări în depărtare o rază de lumină scânteind printre copaci. Să fim serioşi, nu era nici o luminiţă şi exerciţiul acesta nu-mi folosea la nimic. Sau Dante? Într-o pădure-ntunecoasă mă rătăcii pierzând dreapta cărare. Prea livresc. Nu versul în sine, ci trimiterile pe care le presupune: Spre amiaza vieţii noastre muritoare etc. Ori Henry David Thoreau, care susţine că a te pierde în pădure este o experienţă surprinzătoare, memorabilă şi valoroasă. Până când nu te pierzi de-adevăratelea nu poţi aprecia cât de vastă şi stranie e natura.
Când m-am ridicat de pe buturugă picioarele au refuzat o vreme să-şi reia mecanica lor activitate. Se înmuiaseră şi mă dureau. Şi ele considerau că sunt puse la treabă abuziv, şi fără instrucţiuni precise, încurajate iresponsabil să ia iniţiativa. Şi apoi, dacă se poate spune că mai lipsea ceva, m-a prins o ploaie ca un potop, altfel de ploaie (mi se părea) decât cea care m-ar fi putut prinde acasă, sau undeva prin apropiere. Mai ostilă, mai lungă şi mai nepăsătoare. A început să tune şi să fulgere, apoi în pădure parcă s-au stins luminile. Şi în tăcerea care s-a lăsat am auzit-o cum vine, de la distanţă – silvestră distanţă, şi am ciulit urechea. Părea că vin lăcustele, o cavalerie invizibilă, un sunet ca un bruiaj universal şi apoi o cascadă rece îşi făcu loc din înalturi. Pădurea sorbea apa ca un burete, mirosea a putred ca într-o turbărie, solul negru deveni clisă, făgaşele drumului deveniră torente. Mi-era sete, dar nu mai avea rost să caut nici un izvor.
Mă gândeam, fără să mă opresc, la toţi rătăciţii prin pădure din cărţile copilăriei, robinsonii din Polesia, „Gazeta pădurii” răsfoită pe masa de lemn din fundul grădinii, din care aflam ce tărâm fabulos e codrul, câte vieţuitoare se organizează aici. Sincer, acum mi se părea aproape pustiu, un tărâm cu prea mulţi copaci, înghiţind ploaia ca o sugativă, părăsit de orice prezenţă. Cu excepţia mea. Semnele trecerii omului, puţine – derutantul pachet gol de ţigări pe care abia se mai cunoştea tiparul, o cârpă sfâşiată într-un ciot, amplificau această senzaţie de tărâm părăsit. Fără păsări, fără fiare, fără zâne – un anacronism vegetal. Dacă m-aş fi putut vedea de undeva de sus, eram probabil ca un şoarece într-un labirint.
Abia spre seară am putut vedea, în sfârşit, soarele, palid printre norii păstoşi şi gata să se scufunde după valurile verzi ale altei păduri, şi am constatat, ca Ahab, că nu era în direcţia care trebuia. Mă duceam direct spre el, adică spre apus, şi ar fi trebuit să merg spre răsărit, să-l am în spate. Nu mai sunt destul de tânăr şi nici destul de sănătos pentru prostia asta, mi-am spus aproape cu voce tare. Ud până la piele, cu apa clefăindu-mi în cizme, aveam senzaţia că sunt uscat pe dinăuntru, saliva îmi devenise lipicioasă.
Şi brusc am ieşit din pădure, de parcă aceasta m-ar fi scuipat afară. O vale cu iarbă enormă ce-mi venea până la umeri, şi undeva în faţă, pe un deal, cineva păzea nişte cai. Se vedea şi fum – era seară, oamenii din nişte case deocamdată invizibile probabil că-şi găteau cina. Prin iarba aceasta mai greu de înfruntat decât pădurea, am ajuns la un drum şi apoi într-un sat în care nu mai călcasem în viaţa mea, dar de a cărui existenţă ştiam din copilărie. De-acolo m-a adus acasă cu maşina un bărbat tuciuriu ca un zulus şi cu zale de argint la gât, pe un drum prăpăstios şi ocolitor care făcea maşina să zdrăngăne şi să geamă parşivă, ca apoi, când am ajuns în şoseaua naţională, să accelereze cu prudenţă şi neîncredere, fără chef şi cu probleme la aprindere. Omul clătina din când în când din cap cu uimire şi-şi ştergea fruntea, îşi aprindea câte-o ţigară trăgând cu ochiul la pantalonii mei uzi şi lipiţi de coapse, la braţele mele pe care pielea se făcuse ca de gâscă. Când am mai avut un sfert de oră până la mine a trebuit să aprindă farurile. Mi-a luat pentru oboseala lui cam atâta cât câştig eu într-o săptămână. Probabil socotea, el, care era învăţător în satul pe care tocmai îl descoperisem, că altfel nu se realizează partea pedagogică a lucrurilor.
Şi dacă stau şi mă gândesc bine, ce anume căutam eu în pădure? Parcă m-aş fi dus special ca să mă rătăcesc. Nu era sezon de ciuperci, vremea nu era stabilă. De ce mi-am luat totuşi mâncare şi nu mi-am luat mai degrabă apă de băut, sau şi apă de băut? Ce m-a făcut ca de câte ori am ieşit în locuri cunoscute să intru înapoi în pădure ca să fac acolo corecţiile necesare, convins că prin pădure distanţele sunt mai scurte şi drumurile mai drepte?
