In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
BASARABIA – O CAUZĂ PENTRU SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ - VITALIE CIOBANU I.) A rosti binomul „Basarabia şi europenitatea”, în spiritul anchetei iniţiate de revista Viaţa Românească, înseamnă a ne situa pe terenul unei mari necunoscute, a dezlega termenii unei dileme chinuitoare, a vaticina în marginea unui orizont obscur. Sintagma se înscrie în discursul general al epocii, dar dacă am răzui dincolo de formalismul aşezat în straturi groase peste aceste cuvinte, am descoperi că a te pronunţa asupra noţiunii de europenitate în Basarabia este greu şi frustrant pentru basarabenii înşişi. În toată perioada postbelică şi în auroralii ani ‘89 -’91, intelectualii români ai Moldovei dintre Prut şi Nistru au visat la Unire cu „patria-mamă”, la re-Unire cu România. Acestui ideal i s-au dedicat fruntaşii Sfatului ţării, la 27 martie 1918, atunci când statul român se reducea la câteva judeţe în jurul Iaşilor, în numele României Mari s-au sacrificat soldaţii români în iunie 1941, sub comanda mareşalului Antonescu, la România au visat disidenţii basarabeni torturaţi în beciurile NKVD-ului, închişi în spitalele de psihiatrie de pe întinsul URSS-ului. „Europa”, „europenitatea”, „integrarea europeană” – termeni la care azi recurgem aproape reflex, ca la un vocabular banal – nu constituiau o preocupare politică, mentală, culturală. Şi asta vorbeşte despre cât de rupţi de realităţile lumii civilizate, ale Occidentului, au fost basarabenii în deceniile de dictatură sovietică. Pentru conaţionalii noştri dintre Prut şi Nistru încununarea aspiraţiilor lor se lega exclusiv de revenirea între graniţele statului român, fie şi cu o Basarabie ciuntită, cum este azi, nu de „alipirea” la Europa. La Chişinău, despre europenitate a început să se vorbească o dată cu slăbirea tendinţelor unioniste şi cu recrudescenţa stângii filo-ruse, simultan cu detaşarea tot mai vizibilă a politicienilor şi mass-media de la Bucureşti faţă de Basarabia. Patrioţii mai înflăcăraţi (o înflăcărare situată în preajma cartonului, cum s-a văzut mai târziu), dintre Prut şi Nistru, au considerat termenul „Europa” drept un substitut laş pentru Unire. Era, în viziunea lor, retorica duplicitară a unor politicieni rataţi şi abulici – retorică făcută să devieze unionismul basarabean înspre o zonă ambiguă, lipsită de consecinţe practice –, era preocuparea suspectă a unor intelectuali cosmopoliţi, neapărat vânduţi, plătiţi de KGB sau CIA (sau de amândouă – de ce nu?), de Mossad şi MI 5. Europa era un concept inventat de masoneria iudaică, pentru a domina mai uşor lumea şi a împiedica, după destrămarea Uniunii Sovietice, reconstituirea României Mari. Dar chiar şi oamenilor mai sănătoşi la cap, care nu cădeau în plasa discursului de tip CVT – cu numeroşi prozeliţi în Basarabia – şi a teoriilor conspiraţioniste, „Europa” le provoca un mare semn de întrebare („cum să te uneşti cu Europa, cine ne-aşteaptă acolo?... sunt nişte străini!”), şi o angoasă tulbure, o nesiguranţă personală („ce mai rămâne din naţional, ce mai rămâne din românism, dacă ne topim într-un creuzet multicultural, nu cumva schimbăm un jug pe altul?”). A trebuit să treacă alţi câţiva ani, pentru ca Europa să fie percepută nu doar în dimensiunea ei geografică, ci ca receptacul de valori, ca model politic, economic şi cultural, care aduce dezvoltare şi prosperitate. Întrebarea pe care ne-am pus-o însă foarte curând a fost: cum să faci europenizare şi democratizare cu o clasă politică provenită din fosta nomenclatură sovietică, cu ofiţeri acoperiţi strecuraţi abil – ca şi în România, de altfel – în mai toate partidele? Această clasă politică de sorginte nomenclaturistă vorbeşte despre Europa, nu pentru că-i împărtăşeşte valorile civilizaţionale, ci pentru că râvneşte la beneficiile aderării: tranzacţii mănoase, conturi în Elveţia, călătorii fără vize etc. Guvernanţii de la Chişinău au un discurs pentru Bruxelles şi o conduită diametral opusă de uz intern, brutală şi arbitrară; compun o congregaţie de clanuri mafiote, pentru care statul este instrumentul făcut să le servească interesele de putere, ca şi „limba moldovenească” sau, mergând pe firul aceloraşi aberaţii ideologice, ca şi „istoria integrată”, care ascunde sub masca „relativismului” contemporan şi-a recuperării tradiţiilor locale concepte şi viziuni staliniste. Comuniştii moldoveni vor în Europa, dar fără România, respingând parteneriatul propus de România în numele integrării europene. Voronin vrea să transporte în Uniunea Europeană baricadele din perioada Războiului Rece şi insistenţele sale pe tema „imperialismului românesc”, a „pretenţiilor teritoriale ale României” îşi află, uneori, la Bruxelles, urechi binevoitoare, aceleaşi urechi (pardon de exprimare metonimică!) sensibile la şantajul rusesc cu gazele. Cum să faci democratizare şi europenizare în Republica Moldova având în coastă o Rusie revanşardă, care te şantajează nu numai prin regimul separatist de la Tiraspol, inventat anume pentru a împiedica reunirea Basarabiei cu România – după cum au recunoscut-o chiar oficiali ruşi (Ghenadi Selezniov, pe atunci speaker al Dumei de la Moscova, aflat într-o vizită la Chişinău, în primul mandat al lui Voronin, a declarat-o fără înconjur: „a trebuit să pornim războiul din Transnistria, pentru a preveni lunecarea Republicii Moldova spre România!”, şi ce-a fost mai revoltător în această imprudentă „confesiune” a demnitarului rus, făcută la Chişinău, nu la Moscova, sub privirile aprobatoare ale amfitrionilor săi comunişti, era pretenţia netulburată a Rusiei de a decide, în continuare, peste capul cetăţenilor moldoveni cu cine să se unească şi cu cine nu!; în aceste condiţii, ce mai înseamnă aşa-zisa suveranitate a Republicii Moldova, clamată de comunişti?). Cum să faci, aşadar, democratizare şi europenizare când agenţii de influenţă ai Rusiei te controlează de la un capăt la celălalt?
Aceste întrebări sunt legitime, dar în acelaşi timp deformatoare. Manipulează cu sau fără intenţie, întrucât reduc „chestiunea Basarabiei” la o simplă confruntare geopolitică Est-Vest, eliminând cu desăvârşire setul de valori şi criterii care determină gradul de „europenitate” al unei ţări. Or, pericolul rusesc a fost prea des invocat în Republica Moldova, de către diverşi politicieni, pentru a nu permite dezvoltarea unui autentic pluralism politic. De aceea, în acest moment, în ce mă priveşte, după ce m-am „ars” suficient, la Chişinău, şi cu unii şi cu alţii, şi cu stânga filorusă, şi cu dreapta naţional-populistă, „europenitatea” Basarabiei înseamnă reforme, politici publice cât se poate de concrete şi cuantificabile, capabile să modifice în bine viaţa oamenilor, nu patriotism retoric şi găunos – „moldovenesc” sau românesc. Am văzut cum acelaşi simbol, Ştefan cel Mare, la Chişinău, poate fi exploatat cu succes – o demonstraţie, cred, pe placul lui Lucian Boia! – în ambele sensuri: unionist, înainte de 1989, şi autarhic, în special din 2001 încoace, o dată cu revenirea comuniştilor la putere. Moştenirea învingătorului de la Podul Înalt, îmi pare rău s-o spun, nu-mi relevă nimic în materie de libertate de exprimare, independenţă a justiţiei, stat de drept, convieţuire cu minorităţile, acces la informaţiile de interes public, transparenţă a actului de guvernare, absorbţie de fonduri europene ş.a.m.d. Pe acest teren, al spiritului civic modern, ar trebui să se transfere problemele Basarabiei de azi. Aici urmează să le căutăm soluţiile, nu în strălucitele vremuri voievodale. Discursul de tip identitar se cuvine înlocuit cu pledoaria în numele drepturilor constituţionale şi al responsabilităţii cetăţeneşti, în caz contrar, nu vom ieşi niciodată din confruntarea „moldoveni” versus români, Rusia versus România, Europa versus CSI.
II.) S-a bătut multă monedă în aceşti ani pe tema integrării culturale dintre cele două entităţi de o parte şi alta a Prutului. România acordă un număr impresionant de burse de studii tinerilor moldoveni, sprijină trupe de teatru şi festivaluri muzicale sau de film basarabene, organizează şcoli de vară pentru profesori etc. Institutul Cultural Român (ca şi Fundaţia Culturală Română înainte) continuă să sprijine revistele de cultură din Basarabia, chiar dacă bugetul pe care-l oferă este insuficient în raport cu recesiunea economică, inflaţia din Moldova şi fluctuaţia cursului de schimb. Cu toate acestea, o integrare culturală reală nu se poate realiza fără o integrare economică şi politică. Orice ar face, oricâte cărţi bune ar publica la editurile româneşti, oricât de des le-ar găzdui textele presa culturală de la Bucureşti, scriitorii basarabeni, chiar şi optzeciştii şi „douămiiştii”, vor fi consideraţi fraţi „de dincolo”. O anexă circumstanţială. O particularitate regională, eventual exotică şi amuzantă, un fenomen marginal. Pentru că nu locuiesc la Bucureşti, Cluj, Iaşi sau Timişoara. Fără o prezenţă a Basarabiei ca sumă mult mai complexă de repere – topografice, onomastice, economice, comunicaţionale etc. – în imaginarul cotidian al românilor, „integrarea culturală” va rămâne un fel de plantă de seră, întreţinută în anumite condiţii de lumină şi umiditate, nimic mai mult. Cele două spaţii culturale nu sunt interconectate la nivel mediatic, aşa cum nu sunt interconectate sistemele energetice ale României şi Republicii Moldova sau căile lor feroviare (diferenţa de ecartament nu s-a diminuat nici măcar cu un centimetru în ultimii 20 de ani!). Ar trebui nu doar ca artiştii şi creatorii basarabeni să fie cooptaţi în circuitul valorilor româneşti, dar şi viceversa – este nevoie ca şi intelectualii români să aibă o prezenţă continuă, stabilă şi firească pe piaţa dintre Prut şi Nistru, să nu neglijeze publicul consumator din Moldova, cu sau fără paşaport românesc. Editura Polirom, de exemplu, este singura care şi-a deschis o reprezentanţă şi o librărie la Chişinău. Pro TV-ul este singurul post românesc cu staţie locală în stânga Prutului. Nici un cotidian central de la Bucureşti nu şi-a fondat o redacţie în capitala Basarabiei. Fireşte că un regim politic românofob la Chişinău subminează crearea acestui „ţesut” comun, acestei consubstanţialităţi mentale şi instituţionale. Însă dacă vom evoca mereu obstacole (transformându-le într-un alibi al neputinţei sau al dezinteresului), dacă nu vom reinventa nevoia unuia de celălalt, lucrurile nu au cum să evolueze.
Basarabia invită clasa politică şi societatea românească în ansamblul ei la responsabilizare, la articularea unor atitudini care să transceadă liniile de demarcaţie interne – aşa cum au făcut-o, la o etapă anterioară, proiectul de integrare europeană şi euroatlantică. Basarabia oferă un debuşeu energiilor pozitive ale românilor, o ţintă elanurilor noastre altruiste, o cauză reală (şi nobilă) de solidarizare. În Basarabia am putea să reînvăţăm să fim mai buni, mai loiali, mai înţelepţi, mai toleranţi, mai puţin învrăjbiţi. În Basarabia am putea reînvăţa sensul comuniunii intelectuale. Când am început să edităm Contrafortul, „aterizând” pe piaţa culturală românească, acum 14 ani, am simţit imediat sub picioare un teren minat: ne aflam în mijlocul unor bătălii înverşunate, al unor adversităţi ireductibile, care îţi pretindeau angajamentul, declararea inechivocă a propriei opţiuni – neutralitatea era suspectă şi deopotrivă blamabilă, sfârşind în inconsistenţă. Şi am ales, nu am ezitat. Am ales tabăra occidentalizantă, nu pe cea nostalgică, am făcut pledoarie anticomunistă şi am rejectat „apolitismul” teleghidat politic, am pus laolaltă eticul şi esteticul şi am repudiat protocronismul ceauşist. În acelaşi timp, am încercat să păstrăm fidelitate unor instituţii ale statului român, chemate să servească nu orgoliile unor persoane şi interese parohiale, ci cultura română dintre Prut şi Nistru. Când oamenii par nesiguri, te sprijini în idealuri. A trebuit să ţinem mereu cont de inevitabilul decalaj de agendă, al României şi al Basarabiei, pentru a ne păstra credibilitatea pe ambele maluri ale Prutului, fără a cânta pe „voci” diferite la Bucureşti şi la Chişinău. Am încercat să fim alergători de cursă lungă, nu lansatori de „cocteiluri Molotov”, ne-am reprimat frustrările şi pulsiunile justiţiare, pentru că revista trebuia să aibă continuitate, să ofere o tribună tinerei generaţii de scriitori din Moldova, să demonstreze, pe cât se putea în acele condiţii, un alt chip, mai prizabil, al provinciei noastre. Cred că aici e cheia reuşitei: să-ţi fixezi, mereu, obiective de altitudine, faţă de care rivalităţile de orice fel să-şi afle unitatea de măsură exactă.
