In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
FIRESCUL NEFIRESCULUI. - ION LAZU 1. Într-adevăr, Basarabia se află, după aproape două decenii de la destrămarea imperiului bolşevic, într-o situaţie unică în continentul nostru, ca stat încă dezlipit de România; şi nu se îndoieşte nimeni că acest lucru se datorează în mod hotărâtor Rusiei, care a dus întotdeauna în istorie o politică anexionistă, sfidătoare, de mare putere. Cu o conotaţie aparte pentru componenta asiatică a profilului său de ţară care una zice şi alta face, practicând cu străşnicie politica faptului împlinit. Şi a armatelor care sunt acolo unde vor comandanţii lor supremi, mai înainte de o atenţionare la nivel diplomatic – vezi prezenţa la Prut a tancurilor sovietice încă în prima zi a ultimatumului din 26 iunie ‘40, vezi prezenţa lor năucitoare în Jugoslavia, la începutul anilor 90, vezi ce se întâmplă în zona Caucaz, în Afganistan; vezi de fiecare dată prea târziu lucrul de care ar fi trebuit să te temi… Ce-i drept, am fost tentat să dau crezare celor care spuneau, soto-voce, imediat după “evenimente”, că printr-o mişcare diplomatică iscusită, pe cât de simplă în sine, Basarabia ar fi venit în modul cel mai firesc la Patria mumă. Încă din primul moment, ideea re-unificării ar fi fost aplaudată, se pare însă că doar de faţadă, căci în mod explicit nu li s-au oferit liderilor basarabeni locuri în parlamentul României, după binecunoscutul model din 1918, care transforma o virtualitate în fapt istoric. S-a irosit cu dinadins o mare ocazie, care de atunci a rămas mereu o neîmplinire a destinului naţional. Am însă convingerea că pe termen lung re-unificarea este iminentă, ea se va produce însă în cadrul dezinhibat al Uniunii Europene. În mod firesc cei de acceaşi limbă se vor regăsi, în acest fel recuperându-şi valorile culturale comune şi trecutul istoric în atâtea rânduri fracturat.
2. Da, Basarabia a avut întotdeauna (şi a reîmprospătat în timp) vechi şi de netăgăduit tradiţii şi personalităţi cu vocaţie europeană. Din tabloul foarte nuanţat pe care mi-l înfăţişa tatăl meu, care văzuse multe în mişcările sale de mic negustor prin toată Basarabia interbelică, până la dramaticul refugiu al familiei, din martie 1944, mi-am făcut imaginea unei provincii româneşti unde pe vremea dominaţiei ţariste se concentrau elementele cele mai progresist-europene ale populaţiei din tot imperiul, atrase ca de un magnet spre această zonă extrem-vestică, mai prosperă, unde se simţea suflul înnoitor; inşi caracterizaţi prin vitalitate, spirit independent, iniţiativă personală, dornici să ia pe cont propriu o afacere şi să o promoveze, forţând limitele legislaţiei feudale, la concurenţă cu elementele româneşti active în sfera meşteşugurilor, industriei şi comerţului. (O excepţie care confirmă regula: Puşkin, exilat pentru patru ani la Chişinău – şi care nu i-a văzut practic pe localnici, visând halucinat o revenire la Petersburg, în preajma Palatului, unde se făceau marile jocuri şi unde genialul poet dorea să-şi consolideze imaginea. Este o trăsătură a geniului, dintodeauna, aspiraţia de a ocupa un loc la zenitul spiritual al propriei naţiuni. Însă exista concomitent şi un geniu al locului, al Basarabiei, dovadă că mama lui Gogol era o moldoveancă…) De boierime nu mai vorbesc, cu urechile ciulite la ucazurile stăpânirii ruse, dar cu ochii aţintiţi spre Vestul civilizator. La baza eşafodajului social, o ţărănime competitivă, chemată să facă faţă unor incredibil de mari suprafeţe de teren agricol. Trecuţi cu anasâna de la români la ruşi şi iar la români şi la sovietici, oamenii de rând din Basarabia erau poate mai atenţi la schimbări, mai receptivi la înnoiri, la provocările istoriei, cum se spune astăzi. Părinţii mei au fost foarte neplăcut surprinşi de sărăcia şi înapoierea sătenilor din judeţul Olt, plasa Slatina, în mijlocul cărora fără voia lor şi cu indicibile pierderi fuseseră trimişi cu Ordin de evacuare. Ca să nu uit şi celălalt aspect de sociologie, de luat în seamă într-o estimare de acest fel: basarabenii, alcătuind un conglomerat multietnic, erau obişnuiţi cu multiculturalismul avant-la-lettre, erau ei înşişi poligloţi, se sustrăgeau mai lesne naţionalismului extremist, resentimentar. (În pateticele lui dispute cu noii lui prieteni, tatăl meu, refugiatul tuturor frustrărilor, rănit în sentimentele lui româneşti de inaderenţa/ostilitatea rău disimulată sau mai făţişă uneori a localnicilor, recurgea la astfel de puneri în scenă ale obidei sale: Voi, de pe-aici, aveţi cusurul că sunteţi prea mulţi olteni la un loc! Cum aşa?! se inflamau preopinenţii, încolţiţi pe teren propriu. Păi aşa!, că eu, în Basarabia aveam prieteni de toate etniile, mi-i alegeam după placul inimii, pe când voi, aici, nu vă puteţi alege prietenii, în satul ăsta sunteţi toţi rude, musai să vă prefaceţi… Am scris toate acestea şi multe altele în cartea mea Veneticii, constatând apoi că o mare parte dintre susţinerile mele, cărora numai buna credinţă nu li se poate contesta, au incomodat, cum se întâmplă…) Multilingvismul, marea diversitate a etniilor: români, ruşi, ucrainieni, evrei, găgăuzi, polonezi etc şi spiritul tolerant decurgând din convieţuirea seculară în creuzetul dintre Prut şi Nistru au modelat mentalul şi civismul populaţiei. Dacă aceste elemente nu pledează îndeajuns pentru vocaţia europeană a basarabenilor, atunci eu însumi nu înţeleg bine ce semnificaţie are sintagma respectivă, care după opinia mea nu se prea potriveşte limbilor înţepenite şi mentalităţilor fundamentaliste. (Să nu eludăm faptul că în interbelic, între hotarele ţării, cu excepţia maghiarilor şi germanilor, celelalte etnii amuţiseră în mare măsură, copleşite de discursul recuperator istoric al majoritarilor.) Subliniez acest aspect ce nu trebuie escamotat, în context: ratarea re-unirii din 1990 ne-a privat pe noi toţi, de dincoace de Prut, de elementul basarabean, bun conducător de europenism. Să nu uităm faptul că Basarabia a dat mereu culturii române mari personalităţi de vocaţie europeană, un Hasdeu, un Stere, un Dobrogeanu-Gherea, pledanţi credibili ai înnoirii sociale şi nu numai, atâţi alţi cărturari sau militanţi ai ieşirii din carcasa feudală. A dat astfel de oameni şi Rusiei, când istoria nu a permis alte soluţii. Nu insist. Nici o surpriză că şi astăzi există în Basarabia spirite favorabile schimbului dezinhibat de idei şi valori culturale.
3. Da, avem diversificate relaţii cu instituţii şi personalităţi culturale din Basarabia. Faptele sunt multe şi încurajatoare, vezi şi intervenţia la obiect, cu exemple edificatoare, a dlui Liviu Antonesei. (Este foarte de înţeles că relaţiile de colaborare complexă şi chiar de prietenie sunt mai intense cu oraşele culturale din zona limitrofă: Iaşii, în primul rând, dar şi Suceava, Botoşanii, Galaţii, alte localităţi din proximitatea Prutului de tristă faimă.) Sunt de fiecare dată relaţii de parteneriat între părţi egale, fără umbra deformatoare a stăpânului privilegiat. Cu adevărat relaţii europene – sperăm ca ele să prolifereze, spre folosul tuturor. În ce mă priveşte, mă fac singur vinovat pentru abandonarea tentativelor de a păstra legătura cu basarabenii mei, aşa cum i-am simţit totdeauna. După decembrie ‘89, primul meu gând a fost către cei de dincolo de Prut: am luat pe cont propriu colectarea de cărţi româneşti pentru copiii din Basarabia, am transportat la Chişinău un TIR încărcat cu cărţi… M-am afiliat tuturor asociaţiilor pro-Basarabia, am militat, am participat la toate marşurile Basarabia-pământ românesc, până când rămăsesem doar câteva zeci de demonstranţi strigând din rărunchi sub zidurile ambasadei ruse: Jos cizma de pe Basarabia! Abia atunci am abandonat militantismul stradal dezlănţuit şi am scris un scenariu Veneticii, care nu şi-a găsit un sponsor; pe urmă romanul omonim, o saga de aproape 600 de pagini despre refugiul basarabenilor şi despre soarta lor de exilaţi în propria ţară. Cartea a avut o bună receptare în România, însă absolut nici un ecou dincolo de Prut, spun asta cu toată tristeţea. USR a intenţionat o lansare la Chişinău, dar a abandonat ideea, fără explicaţii plauzibile. Eu însumi aş fi mers pe cont propriu la Chişinău, pentru o lansare “la faţa locului”, însă toţi culturalii basarabeni cărora le-am mărturisit intenţia mea au făcut totul spre a mă întoarce din cale: Alexandru Moşanu, Ion Ungureanu, m-au avertizat în modul cel mai serios că-mi risc viaţa. Era pe vremea când Grigore Vieru devenise ţinta unor şicanări kgb-iste. Totuşi, am oferit romanul cu dedicaţie unor lideri ai vieţii literare din Basarabia, lui Nicolae Dabija, lui Vitalie Ciobanu, lui Vasile Gârneţ, lui Emilian Galaicu-Păun, celor doi mai sus pomeniţi, altor câtorva. Am dat câteva exemplare unui director de editură din Chişinău, care a promis că va etala romanul meu în vitrina librăriei lor. Nici o consemnare, nici un ecou. Sigur, toate acestea m-au făcut să abandonez. Dar greşeam, îmi dau seama acum. Nu trebuia să renunţ doar pentru faptul că nişte literaţi care-şi urmăresc cu dinadins promovarea propriei imagini s-au eschivat să o facă pentru altcineva, ca să nu spun: pentru o idee… S-ar părea că aceleaşi persoane îi discriminează pe Paul Goma, pe Gheorghe Grigurcu (misterioasa discriminare pozitivă?). Sper din tot sufletul că şi Paul Goma va participa la această anchetă.
4. În cunoştinţă de cauză, s-ar putea spune multe lucruri nu tocmai de laudă despre situaţia economică şi politică a Basarabiei, aflată încă în inerţia păguboaselor mentalităţi sovietice; în schimb literatura celor dintre Prut şi Nistru, după o explicabilă defazare din momentul 90, a recuperat toate rămânerile în urmă, este de-acum organic racordată la spiritul european, prin cei mai buni reprezentanţi ai ei. Cu unii dintre aceştia, după cum s-a înţeles deja, m-am intersectat în viaţa literară a acestor ani, dar nu am cultivat relaţiile. Ca să nu spun că, lucrând aproape un deceniu la Editura Vinea, unde au fost publicate cărţile de poezie ale tuturor reprezentanţilor ultimului val: Galaicu, Vakulovski, Crudu, Leo Butnaru, dimpreună cu mulţi-mulţi alţii, unii cu trei-patru cărţi, e de la sine înţeles că am o reprezentare destul de exactă a literaturii basarabene din ultimii ani şi a performanţelor sale incontestabile. Nu mă îngrijorează nici polarizarea pe generaţii de creaţie, de care s-a făcut atâta caz, nici fragmentarea pe grupuri de interese. Acestea sunt aspecte intrinseci unei activităţi literare efervescente, în plină desfăşurare. Mai simplu spus: luptele de orgolii sunt până la urmă de neevitat între creatorii de valori culturale. Căci, da – şi cu asta răspund părţii a doua a întrebării – aceşti lideri de opinie, tocmai prin activismul lor, sunt foarte prezenţi în viaţa culturală de dincoace de Prut, în reviste, la edituri, la premii etc. Ei chiar că nu se pot plânge că regăţenii i-au discriminat. Să mai dau câteva nume grăitoare în acest sens: Aura Christi, Vlad Neagoe, Irina Nechit. Şi să semnalez o recentă apariţie răscolitoare la editura Curtea Veche: Cartea Foametei, de Larisa Turea, cuprinzând 50 de monologuri ale unor supravieţuitori ai foametei gestionată de bolşevici în Basarabia anilor ‘46-‘47, completate cu arhiva de stat şi de partid aferentă perioadei respective, un documentar care se ridică la nivelul Arhipelagului Gulag., spun asta fără nicio ezitare. O carte care, cum am sugerat la lansare, trebuie receptată simpatetic la noi şi tradusă imediat în limbi de circulaţie europeană.
Sigur, m-a mâhnit pe vremuri faptul că liderii de opinie din Basarabia au căzut victime seducţiei foştilor lăudători ai Cârmaciului. După ce făcuseră apologia naţionalismului comunist, nu le era greu să confişte mişcarea Limba noastră cea română, să închipuie festiviste/amăgitoare poduri de flori... Din marxişti cu numele au devenit instantaneu lideri ai unor fundaţii religioase. Ne mai putem mira sau indigna îndeajuns, cunoscându-le făţărnicia ?!
5. Cum să numim atitudinea regăţenilor faţă de cei de peste duşmănitul râu, Prutul sfâşierilor noastre identitare? Ea este o atitudine firească românilor de totdeauna, o acceptare a faptului ca atare, pendulând între toleranţă şi nepăsare, cu mici animozităţi faţă de noul venit. Sincer să fiu, nu am constatat reacţii de respingere flagrantă. Sigur, la început va fi existat teama românilor, niciodată mărturisită ca atare, bine disimulată, pe linia corectitudinii politice, că basarabenii vor veni peste noi, literalmente, dimpreună cu toate belelele lor, cu sărăcia (Snegur dixit!) dar şi cu rusofonii implantaţi samavolnic în teritoriu, cu programă, cu alte sechele bolşevice doar bănuite şi care de aceea induceau o sporită anxietate. Comoditatea traiului de la o zi la alta se vedea incomodată de eventuala / presupusa afluenţă a basarabenilor. Însă am înţeles şi au înţeles şi alţii că până şi în cele mai favorabile împrejurări de liberalizare a graniţelor, numai o câtime din populaţia unei regiuni se pune în mişcare, iar majoritatea ei rămâne unde-i e locul. Vreau să spun acest lucru simplu: că un popor, în acest caz poporul român dintre graniţe dar şi din afara lor, văzut ca un tot unitar, nu îşi trăieşte în mod conştient istoria, destinul său în lume, ci trăieşte/suportă mereu un provizorat, o neaşezare care pare de moment, fie că ne aflăm în stare de război sau sub umbra îngheţată a vreunei puteri dominatoare din proximitate. Firescul nefirescului. Astfel încât, dacă în legătură cu cele câteva zeci de mii de români din Kazahstan, azvârliţi la capătul lumii de soarta maşteră, putem avea temerea că se vor disipa, destinul basarabenilor, în schimb, nedespărţiţi teritorial decât prin şuvoiul de lacrimi al Prutului, este istoriceşte indisolubil legat de destinul identitar românesc. Ceea ce lui Vitalie Ciobanu i se prezintă ca o frustrantă “ficţiune geopolitică” nu este din păcate decât una dintre realităţile tranzitorii care au făcut şi încă fac istoria omenirii, în necontenit zbucium întru o reaşezare mai justă a hotarelor, raporturilor, devenirilor. Aţi pus, pentru ancheta Dvs un semn de întrebare unei alte sintagme de-a dsale. Eu însumi preluasem o astfel de exprimare: Frunţi de celuloză pentru un comentariu la un eseu al dsale apărut în România literară, însă redacţia mi l-a respins. Nu era totuşi decât un comentariu, iar nu o contestare a susţinerilor de acolo. Şi fiindcă veni vorba, nu de cronici literare în revistele basarabene la Veneticii mei aveam eu nevoie, ci de o discuţie cu privire la modul cum am prezentat viaţa refugiaţilor basarabeni, în fond doar un punct de vedere, din mai multe posibile, asupra istoriei noastre din a doua parte a secolului trecut.
