Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Eveniment
 
Comentarii critice
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Note clasice
 
Memorii. Amintiri
 
Viaţa literaturii
 
Anchetă
 
Atitudini
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Cronica literară
ION I. CANTACUZINO, O SUTĂ DE ANI DE LA NAŞTERE - CăLIN STăNCULESCU
În luna noiembrie s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui Ion I. Cantacuzino, neobosit şi generos critic, estetician, istoric, dar şi legislator şi organizator al industriei cinematografice româneşti.

I se spunea Doctorul. Era într-adevăr medic psihiatru, absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti cu o specializare în psihiatrie şi medicina legală la Paris. Fiu al celebrei actriţe Maria Filotti şi al inginerului Ion I. Cantacuzino, Doctorul a absolvit şi Facultatea de Litere şi Filozofie, specialitatea psihologie, estetică şi istoria artei, în 1931.

Printre studiile, cercetările, comunicările ştiinţifice pe teme de psihiatrie, istoria medicinei şi iatroistoriografie publicate între anii 1935-1939 şi 1955-1975 se numără Ioana d’Arc, Descartes şi medicina, Psihopatia pictorului Van Gogh, Molière şi medicina, Aspecte medicale în opera lui Dimitrie Cantemir, Literatura şi medicina, Arta şi medicina, Jocul căluşarilor şi psihodrama.

Intre anii 1939 şi 1948 a fost consilier şi secretar literar la Teatrul „Maria Filotti”, director de scenă – cu un curs de regie absolvit în 1948. A scris piesele Dridri, Hai să fim fericiţi şi Republica femeilor. Este autorul unor volume de eseuri despre teatru, Contrapunct teatral, apărut în1940, dar face şi critică de teatru, este traducător de piese în şi din limba română. çn anul 1961 a îngrijit editarea memoriilor actriţei Maria Filotti – Am ales teatrul, 1961, iar între anii 1962 şi 1975 a fost custodele casei memoriale „Maria Filotti”.

çntre anii 1928 şi 1934 semnează în cotidiene – Ultima oră, Viitorul, în reviste de cultură precum Fapta, Excelsior, România Literară, Arta şi Omul, Revista Fundaţiilor Regale, colaborează şi la radio cu editoriale pe teme politice, sociale şi culturale. Publică volumele de eseuri Note pentru azi, 1934 şi De Amore, 1935. In anul 1935 îi apare volumul de eseuri pe teme cinematografice Uzina de basme, culegere reeditată în anul 2004 în colecţia Fundaţiei Cantacuzino, editura Maiko. Ion I. Cantacuzino este precursorul activităţilor de cineclub prin organizarea, în anul 1932, a unor conferinţe cu proiecţii în localul Fundaţiei Universitare, o conferinţă consacrată lui Chaplin şi alta Gretei Garbo.

Iniţiativa s-a încadrat în activităţile asociaţiei „Criterion”, unde au mai conferenţiat Petru Comarnescu, Şerban Cioculescu, Dan Botta, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Mircea Grigorescu, Ion Călugăru, Zaharia Stancu etc.etc. çntre anii 1932 şi 1934, Ion I. Cantacuzino a fost şi secretarul general de redacţie al revistei Criterion.
çncă din acei ani Doctorul Ion I. Cantacuzino începe să aibă o contribuţie di­rectă şi hotărâtoare în elaborarea şi adoptarea unor importante re­gle­men­tări privind cinematografia în România, cum ar fi „Legea pentru crearea fondului naţional al cinematografiei” şi „Legea pentru crearea administraţiei comerciale „Oficiul Naţional Cinematografic”.

Tânărul, care vizitase în anul 1922 unul dintre studiourile firmei UFA, unde se turna un film de Ernst Lubitsch, cu Pola Negri în rolul principal, şi care era invitat, zece ani mai târziu, de Elvira Popescu la Paris să vadă studiourile Paramount de la Joinville, va fi alături de Elena Văcărescu pentru a pune bazele CIDALC – sau Comitetul internaţional de difuziune artistică şi literară prin cinematograf, al cărui secretar va fi Nicolae Pillat.
La sfârşitul anului 1940, doctorul Ion I. Cantacuzino va fi chemat să gireze Direcţiunea Cinematografiei de Stat, postură în care va tempera excesele Secţiei cinematografice legionare, deşi era rudă cu fostul conducător al partidului „Totul pentru Ţară”, generalul Zizi Cantacuzino. Doctorul avea să se ocupe de autorizarea şi controlul sălilor, de producerea filmelor documentare şi a jurnalelor de actualităţi dar şi de cenzura filmelor sau de formarea cadrelor-operatori, sunetişti etc. etc. Arhitectul Octav Doicescu proiectase şi construise modernul sediu al Oficiului Naţional Cinematografic, local în care funcţionează şi astăzi Centrul Naţional al Cinematografiei – prin eforturile unuia dintre primii săi directori de după Revoluţie, regizorul Radu Gabrea.

Primul film din producţia proprie, Ţara Moţilor de Paul Călinescu, avea să obţină prima importantă distincţie internaţională la festivalul de la Veneţia.
çn luna aprilie 1941, doctorul Ion I. Cantacuzino demisionează din pos­turile de asistent universitar ca şi din acela de neuropsihiatru la „Asigurările Sociale” pentru a se dedica integral cinematografiei. Principalul artizan al convenţiilor cinematografice cu Germania şi Italia, director al societăţii Cineromit, doctorul Ion I. Cantacuzino a mai scris scenariile la filmul România 1934, regia Jean Mihail, Castelul Peleş, 1941, Noi, scenariu şi regie, şi premiu la Veneţia în 1942, Războiul nostru sfânt, scenariu şi regie, 1942. A fost director de producţie al filmului O noapte furtunoasă, regia Jean Georgescu, precum şi al filmului Visul unei nopţi de iarnă, tot în regia lui Jean Georgescu. Este de menţionat faptul că deşi scrisese un scenariu de film pentru O noapte furtunoasă, nu a ezitat să promoveze scenariul lui Jean Georgescu, considerându-l mai valoros şi dovedind încă odată inestimabilele sale calităţi morale. Filmele Odessa în flăcări şi Escadrila albă sunt doar două dintre proiectele finalizate în cadrul cooperării cinematografice româno-italiene, în cadrul căreia proiectantul sediului ONC-ului, arhitectul Octav Doicescu, terminase şi proiectele unui studio de filme cu trei platouri, cu spaţii dotate pentru toate fazele de producţie cinematografică.

Nu este greu de ghicit faptul că, în primii ani după instaurarea comunismului în ţara noastră, primii represaţi vor fi intelectualii şi, în deceniul şase, Doctorul face câţiva ani de puşcărie politică, sonoritatea numelui său nefiind deloc o pavăză în faţa nedreptăţilor curente. Nici pateticele memorii trimise conducerii de partid de către marea artistă Maria Filotti nu vor avea un grabnic răspuns pozitiv. Totuşi, doctorul revine la dragostea sa, cinematograful, devenind cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, creator şi conducător al colectivului de cercetări privind istoria cinematografului românesc, între anii 1967 şi 1975. Este autorul şi editorul unor importante volume de studii, articole, comunicări de specialitate, printre altele: Momente din istoria filmului românesc, Jean Mihail, Filmul românesc de altădată, René Clair, Producţia cinematografică în România, Anthologie des écrits théorétiques sur l’art en Roumanie, Cinematograful românesc contemporan. çn anul 1974 a fost distins cu Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România pentru contribuţia excepţională la fundamentarea şi dezvoltarea istoriografiei cinematografice naţionale. Doi dintre iluştrii săi elevi, istoricul şi filmologul Bujor T. Râpeanu, fost director al Arhivei Naţionale de Filme şi istoricul şi criticul de film, prof.univ. dr. Manuela Cernat, au organizat la finele lunii noiembrie un simpozion şi o expoziţie de fotografii şi documente din viaţa şi activitatea lui Ion I. Cantacuzino, un autentic întemeietor al industriei cinematografice naţionale, modest şi pasionat pionier al criticii şi teoriei cinematografice.

Am avut norocul de a-l întâlni pe doctorul Ion I. Cantacuzino în anii în care băteam la uşile consacrării jurnalistice, la porţile debutului în cronica de film. Lecţia de generozitate şi modestie pe care o materializa prin fiecare gest şi cuvânt unul dintre marii intelectuali ai României interbelice este greu de tradus în cuvinte. çn orice caz l-am revăzut, nu mult timp înainte de nedreptul său sfârşit, ca un şcolar, în băncile amfiteatrului „Odobescu” de la Facultatea de Litere, dând examenul de admitere la un doctorat în istoria cinematografului, sub conducerea academicianului Alexandru Philippide. Nu a apucat să devină doctor, Doctorul cinematografiei româneşti, întemeietorul de drept al industriei cinematografice din ţara noastră, cel a cărui statuie în faţa actualului sediu al Centrului Naţional al Cinematografiei nu ar fi decât un prea modest omagiu.

Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram