In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Editorial
CANONUL, UN SUBTERFUGIU INTELECTUAL? - NICOLAE PRELIPCEANU Clasamentele în artă nu sunt agreate. În literatură, de asemenea, că tot artă e. Dacă vreun cititor naiv, un neavenit, încearcă să spună unui avenit cine e, după părerea lui, pe locul întâi la poezie, de exemplu, atunci cel de-al doilea personaj ori îl ia peste picior, ori îi explică părinteşte că în literatură nu se fac clasamente, ori îi întoarce spatele şi acela rămâne să vorbească la văzduh. Într-adevăr, ştim cu toţii, de cum am pătruns pe poarta asta (cine ne-a pus?) că e stupid să spui cine e cel mai mare. Nichita Stănescu se juca spunând aproximativ aşa, dacă îmi aduc bine aminte de acei ani: „cel mai mare poet român sunt zece”. Dar uneori continua, aproximativ astfel: dar dacă stăm să ne gândim mai bine, cel mai mare poet sunt cinci, iar dacă stăm să ne gândim mai bine, cel mai mare poet român e Eminescu.
Şi totuşi, chiar cei care ştiu că nu se fac clasamente în literatură, au simţit nevoia de aşa ceva şi atunci au apărut schemele. Schemele culturale naţionale au corespondenţă în sub-scheme judeţene sau chiar numai orăşeneşti, hai municipale. „Marele” joc poreclit îndeobşte „viaţă literară”, cu clasamentele lui, cu grupurile lui şi cu geniile proclamate de acestea la scară naţională, se face, în mic, şi la Apahida sau Galeş, cu condiţia ca acolo să apară un grup cât de mic de oameni cu pretenţii literare creative şi, eventual, aceştia să mai şi scoată câte o revistă. Cei care s-ar grăbi să creadă că acesta e un fapt pozitiv ar avea surpriza, cercetând lucrurile mai de aproape, că, dimpotrivă, acest fapt e de natură să nască resentimente şi uri mărunte, care, în anii din urmă, supuşi internetului, se revarsă în forumurile şi forumuleţele ziarelor şi revistelor. Păi, dacă Gigi Galbă e marele poet de la Grobeşti, atunci de ce e mare poet Mircea Cărtărescu de la Bucureşti? (În general, să observăm, cei departe de centru află ultimii, de pildă, că M.C. e de mult un mare prozator, admirat în Suedia, în schimb a lăsat-o moale de tot cu poezia.) Împotriva imperialismului capitalei lupta şi Caţavencu, luptă şi poetul local. Schemele se repetă, sunt identice până la plictiseală, mai ales pentru un observator neutru, uluit de lipsa de originalitate a formulelor şi pretenţiilor.
Am folosit până acum cuvântul schemă-scheme, ca să nu introduc de la primul rând termenul mult mai pretenţios, „canon”, care se presupune că acţionează pe arii mai largi. Se presupune în mod greşit, cred eu, deoarece în fapt tot canon e şi acela din cutare orăşel, cu revista lui, cu poetul lui, cu prozatorul lui, cu criticul lui, cu cronicile literare la cărţile autorilor de nivelul acestora, care emit judecăţi cu pretenţii identice cu acelea ale criticilor „mari”, doar că despre autori obscuri. Ţineţi minte pretenţia primarului Leonida Condeescu de la Mizil, ca expresul Bucureşti-Berlin via Breslau să oprească şi în mica gară din orăşelul său? La care de ce să nu adăugăm formula celebră a lui Geo Bogza din nu ştiu câte minute (cifrele îmi scapă) la Mizil, unde mărunta funcţionară de la telegraf îi răspunde reporterului la întrebarea dacă e din Mizil că nu, ea e „din provincie”. Toate acestea alcătuiesc un fel de Matrioşcă autohtonă, cu provincii de diferite mărimi, cufundate telescopic unele în altele, provincia din punctul de vedere al bucureştenilor cuprinzând metropolele provinciale cu provinciile lor, tot mai mici. Şi, să nu vă supăraţi, dragi patrioţi de profesie, parcă România nu e cuprinsă şi ea de febrele marilor culturi, atunci când e evident că nu e mai mult decât un mizil(ic) al Europei?
Cât despre canonul literar, acesta e, în primul rând, cum veţi vedea în unele texte ale invitaţilor noştri la colaborare în acest număr, un instrument de lucru, foarte util în şcoli, pentru clasificări şi având funcţie mnemotehnică. Dar, ca mai totdeauna, ceea ce pare foarte util poate deveni, la un moment dat, foarte dăunător. Fiecare nouă generaţie de scriitori reclamă faptul că vechiul canon al manualelor de literatură română ţine în loc mintea viitorilor cititori, îi deformează, adică, să o spunem pe a dreaptă, îi formează. Căci ce e formarea decât o de-formare, dacă privim din punctul de vedere al naturii neîmblânzite?
Ne indignează faptul că Harold Bloom, celebrul profesor şi critic neoconservator american, autorul nu mai puţin celebrei cărţi Canonul occidental, nu a reţinut nici măcar un autor român, măcar în lista finală. Că şi acolo, ca şi-n istoria dlui Nicolae Manolescu, există o listă a cărţilor considerate canonice, din punctul occidental de vedere, desigur. Harold Bloom numeşte „mediile academice şi de presă” actuale „Şcoala resentimentului”, pentru că se opun canonului în numele unor reforme sociale, presupuse. Or, şcoala resentimentului are şi la noi, chiar dacă n-am ajuns nici în canonul occidental, cum nu suntem nici în cel oriental, încă neproclamat, clasele ei, primare, gimnaziale, liceale, universitare, masterate şi doctorate y compris.
Din păcate, sau din fericire, sau independent de asemenea categorii, orice am face, nu prea putem judeca literatura în sine, pentru simplul motiv că ea însăşi are vocaţie deschisă spre alte zone ale publicului decât propriii profesionişti, zone fără de care nu se validează şi deci nu există. Sau crede că nu există. Or, judecând sociologic, nu aşa cum ne învăţa marxismul dar nici departe de acea lecţie, toată epoca noastră este una de reflux: un reflux al vechiului tip de colonialism şi un flux de foşti sclavi, mascaţi sau nu, spre metropolele de altădată, ceea ce face ca mai toate valorile acestora, ale metropolelor vreau să spun, să se clatine. De aici şi corectitudinea politică faţă de cei până acum demonizaţi ori numai ironizaţi, de aici şi dorinţa resentimentarilor de a termina odată pentru totdeauna (dar poate că nu trebuie să spui totdeauna niciodată, aşa cum nu trebuie să spui nici niciodată niciodată!) cu canoanele albe, imperialiste. Ceea ce se întâmplă e de înţeles şi de acceptat, epoca numită de Harold Bloom aristocratică, aceea dominată de Shakespeare, s-a încheiat şi numai geniul Marelui Will o mai face să supravieţuiască, fie şi sub reprezentări care-i fac să se cutremure de scârbă pe conservatorii zilelor noastre.
Şi când te gândeşti cât se împăunau scriitorii români cuprinşi în canonul lui Nicolae Manolescu, acum câţiva ani! Canon de care nici H. Bloom şi nici alte ilustre figuri ale criticii din lumea largă habar nu aveau. Căci aici se mai dă încă bătălia de vorbe, „de ce nu avem un Nobel” sau „când o să avem şi noi un Nobel?”. În paranteză fie spus, când o să-l avem o să-l înjurăm din toate puterile şi resentimentele noastre, ale celorlalţi, de ne-premiaţi Nobel.
Dar, trebuie să recunosc, nu e rău nici canonul, „are şi el părţile lui”, cum spunea Gore Pirgu despre Montaigne. Prima e că, astfel sistematizată, partea aceea de literatură se poate cumva strecura în nişte minţi altfel destul de refractare la acest domeniu al culturii. Sunt oameni, şi încă foarte mulţi, care au nevoie de scheme pre-stabilite pentru a înţelege şi memora ceva nou. Or, asta e, în multe cazuri, funcţia canonului. Că el se schimbă şi te lasă acolo, singur, pe malul canonului tău de altădată secat, se întâmplă de câte ori nu ai fost prevăzător să mori de tânăr. Pentru că, azi, canonul are viteza tuturor celorlalte fenomene actuale, apare şi dispare când ţi-e lumea mai dragă şi, brusc, lumea începe să nu-ţi mai fie, nu dragă, dar nici clară. Chiar dacă H. Bloom găsea canonice tocmai acele opere care au ceva straniu, deci nu prea uşor de explicat în logica zilnic-banală. Canonul dă confort minţilor leneşe sau înclinate spre această plăcută stare. Canonul dă dureri de cap minţilor mobile şi scormonitoare. Canonul dă linişte autorilor cuprinşi în el, dar liniştea asta nu e nici măcar atât de lungă cât poate fi viaţa cuiva care trăieşte până la prima bătrâneţe.
De jur împrejurul canonului s-au purtat bătălii de vorbe şi poate că o să vi se pară inutilă una în plus, dar eu cred că ea îşi are rostul, atâta vreme cât canonul n-a fost, încă, dovedit de nimeni în literatură.
Ce e, deci, canonul, altceva decât un clasament mascat, un produs al ipocriziei intelectuale? Îi dispreţuiesc pe cei care fac clasamente în literatură, îi consider neaveniţi, dar şi eu, avenitul, mai ales în aceste epoci din urmă, ale competiţiei, am un chef nebun să fac clasamente. Dar pot eu să mă compromit în ochii neaveniţilor? Nu pot. Am găsit! Canonul, acesta e salvarea noastră intelectuală, subterfugiul perfect. Cât despre funcţii şi rosturi, astea se găsesc imediat şi din belşug. Bunăoară la şcoală, la universitate, aşa cum v-am spus şi eu mai sus.
