In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Editorial
ODIHNA - GEORGE BANU Dacă noaptea este reversul zilei, odihna este reversul muncii.
Odihnă înseamnă să uiţi de toate şi, în primul rând, de tine însuţi! Odihna este uitare de sine.
Suprema odihnă: să te ocupi de ceva inutil.
Ce să faci ca să nu rămâi prizonierul odihnei? Cum să te cufunzi în odihnă fără să te îneci în ea?
Găseşte-ţi liniştea ca să-ţi poţi găsi şi odihna.
Odihna este rezultatul unui... minus de activitate. Pe mulţi asta îi sperie, căci nu au îndrăzneala de a renunţa pentru o vreme la muncă.
Odihna nu e totuna cu vacanţa.
Dezobişnuieşte-te de viteză şi ignoră imperativele.
Odihna presupune continuitatea unei stări şi nu acea variaţie a plăcerilor caracteristică destinderii. Între odihnă şi destindere există o diferenţă de intensitate, ba chiar şi consecinţele lor asupra fiinţei noastre sunt complet diferite.
Cel ce îşi multiplică fără încetare activităţile se teme de confruntarea cu el însuşi, confruntare pe care doar o adevărată odihnă i-o poate prilejui.
Uitându-se din întâmplare la un iepure ce se proptise zdravăn în fund şi continua să stea aşa, nemişcat, Brook a înţeles, spune el, „importanţa odihnei”. Odihna ca „reîncărcare a bateriilor” prin contactul nemijlocit cu energiile pământului, ale unui altundeva sau chiar ale propriului eu. Odihna are virtuţi curative.
Să te odihneşti când nu ai nimic de făcut, când eşti „dezocupat”... act redundant şi monden. Să te odihneşti în plină activitate, în toiul ei, asta-i adevărata provocare!
Se pare că marii oameni de afaceri sunt în primejdie să facă infarct atunci când îşi iau şi ei câteva zile de vacanţă! Oprirea bruscă, brutală, a activităţii duce la o dereglare a funcţiilor cardiace. Simptom propriu oricărei forme de dependenţă, iar munca poate fi socotită una dintre ele.
Să te odihneşti înseamnă să pleci în căutarea ta... şi mai ales să te găseşti.
A plecat de acasă lăsându-şi telefonul mobil pe masă... voia să se odihnească de ceilalţi, de el însuşi, de dialog.
„Să te odihneşti la umbra protectoare a unui spectacol” – dorinţă pe care Antoine Vitez nu a reuşit să şi-o împlinească niciodată, căci Eriniile unor activităţi multiple şi dispersate l-au hărţuit până în ultima clipă a vieţii. Dovadă că artistul se teme necontenit de slăbiciunile operei sale. „Să încerci mereu, să eşuezi întotdeauna” – frază care exclude odihna, frază a unui alt om de teatru „neobosit”, Peter Stein. În schimb, Brâncuşi, ei bine, el ştia să se odihnească.
„Dumnezeu se odihneşte, diavolul se oboseşte”, spune un scriitor brazilian. Diavolul n-are astâmpăr, umblă de colo-colo, întinde capcane, cutreieră peste tot... diavolul nu ştie ce-i aia odihnă.
Odihna, antidotul împrăştierii, al irosirii forţelor în lucruri multe şi mărunte.
„Activitatea excesivă, semn al unei lipse de afectivitate”, scrie Jankélévitch. Da, dar şi semn al angoasei provocate de singurătate... de ea fugim, pe ea vrem s-o alungăm astfel! Munca, paliativ pentru absenţa dragostei.
Odihna eliberează, dar, în acelaşi timp, face dificilă întoarcerea la muncă. Ba chiar improbabilă. Împăratul Diocleţian a hotărât la un moment dat să-şi întrerupă parţial activităţile şi să se odihnească o vreme la Split... Când au trimis după el emisari cerându-i să se înapoieze la Roma, împăratul nu s-a arătat deloc interesat de asta. Totul îi devenise indiferent, treburile Imperiului rămăseseră undeva departe, iar el era mulţumit să se delecteze zilnic grădinărind.
Ca să te odihneşti ai nevoie de curaj.
Odihna precedă „renaşterea”: convingere a optimiştilor care caută odihna ca pe un izvor de apă vie.
Să te odihneşti de oameni!
Să te odihneşti de tine însuţi!
Tăcerea ca odihnă.
Odihna nu se obţine sporind numărul divertismentelor... ea n-ar mai fi atunci decât inversul activităţilor cotidiene. Dublul lor întors pe dos!
Este la fel de greu să-ţi asumi odihna pe cât de greu este să îndepărtezi metaforele în literatură sau să sacrifici decorurile în teatru.
Să scotoceşti printr-o prăvălie cu lucruri de ocazie e tot atât de odihnitor ca jocul de noroc pentru împătimiţii unui cazinou ori ca gătitul mâncării pentru intelectuali. Forme de detaşare temporară şi, ca atare, de odihnă.
Când eram elev, un profesor de sport mă îndemna să adopt „odihna activă”. Un veritabil precursor al Clubului Mediteranean! Astăzi, mai greu de practicat mi se pare „odihna pasivă”. Ea pretinde sacrificii, perturbă obişnuinţele şi clatină toate stereotipiile. Ca în Jocul de-a vacanţa, în care protagonistul încearcă în fel şi chip să-şi convingă partenerii de concediu (aflaţi cu toţii într-o vilă dintr-o staţiune montană) să renunţe, măcar timp de o lună, la ritualurile lor cotidiene. Să te odihneşti înseamnă să refuzi rutina, să evadezi din spaţiul securizant al habitudinilor. Să accepţi aventura...
Puţini sunt cei ce-şi pot realiza visul de a-şi petrece vacanţa într-o deplină izolare! Odihna însingurării. Ce test dificil! Să te odihneşti în nonacţiune! Virtute a înţelepţilor.
„Grădinăritul odihneşte”, îmi spune un prieten, Silviu Purcărete. Nu şi pe mine. N-am modestia de a afirma că pot uita de tracasările zilnice înhămându-mă la tot soiul de activităţi aşa-zis minore. „Infirmitate” pe care o regret!
În tinereţe mă odihneam căutând neîncetat altceva; astăzi mă odihnesc căutând acelaşi lucru. Suprafeţei nelimitate a diferitului îi succedă teritoriul restrâns al identicului. Altă vârstă, alt fel de a mă odihni.
Îmi reamintesc acea frază a lui Enescu care într-o vreme devenise pentru mine o deviză: „Mă odihnesc de muncă prin muncă”. Poate că tocmai din pricina asta a fost un extraordinar interpret, dar un modest compozitor. Enescu nu se hrănea decât cu artă. Nu ştia că regenerarea implică şi odihna de artă.
Nu înţelegi odihna decât dacă eşti odihnit.
Nu mai izbutesc să-mi improvizez odihna... Trebuie ca mai întâi să mi-o imaginez, apoi să o programez şi să mă pregătesc pentru ea. De aceea nu mă mai pot odihni decât după o lungă aşteptare!
Întrebarea tatălui meu, medic, la întoarcerea dintr-o vacanţă de o lună: „Câte decese au fost în absenţa mea?” Carevasăzică, în tot timpul ăsta el nu încetase să se gândească la bolnavii lui! Deci nu se odihnise deloc! Nu l-am înţeles decât după ce a murit.
Se odihneşte zăcând pe spate, aidoma unui mort viu. Odihnirea prin imobilitate.
Pe unii odihna îi sperie, se tem că se vor „dizolva”, se vor „destrăma”, din pricina ei. „Odihna e angoasantă”, îmi mărturiseşte un prieten, om extrem de ocupat.
Să te odihneşti înseamnă şi să te pregăteşti pentru ceva... dar cu cât cunoşti mai puţin scopurile, cu atât mai binefăcătoare pot fi efectele! Te pregăteşti, dar nu ştii pentru ce!
„Dojeniţi-mă fără milă dacă îmi voi sacrifica vreodată odihna doar ca să agonisesc mai mult decât îmi este de trebuinţă”, scrie Horaţiu, pentru care respectarea obligatorie a odihnei capătă sensul unei lecţii de conduită morală.
Să te odihneşti înseamnă să-ţi îngădui luxul de a fi distrat, de a lăsa gândurile să-ţi rătăcească în voie... Şi asta nu e doar un lux, e chiar un drept...
Toţi oamenii ăştia cu ceas la mână par să se fi legat cu cătuşe de timp. Când te odihneşti trebuie să-ţi scoţi ceasul.
Odihna, o tăcere intensă.
Meditaţia: odihnă în sensul cel mai nobil al termenului. Marii înţelepţi, maeştrii filozofiei ne învaţă să medităm. Şi cum ajungem la meditaţie? Învăţând să ne odihnim!
„Repausul unei faţade” – termen de arhitectură ce desemnează o suprafaţă nudă, lipsită de orice element decorativ, de orice ornamentaţie! Ea sacrifică efectele şi instaurează un calm necesar echilibrului general. Descopăr astfel că un edificiu se supune aceloraşi comandamente ca şi corpul omenesc...
Seri de vacanţă, cu discuţii pe care le uităm după câteva ore...
Succesiunea ciclică a unor vacanţe de scurtă durată ţine mai degrabă de „destindere” decât de odihna propriu-zisă. Aceasta din urmă are cu totul alte exigenţe, mai stricte, a căror satisfacere pretinde un timp mai îndelungat şi o confruntare cu sine mai profundă. Abia atunci avem şansa de a ajunge la o deplină armonie cu noi înşine, singura cu adevărat odihnitoare. Adică la acea „odihnă/împăcare a conştiinţei” despre care vorbea, cred, Racine.
Să ai curajul de a te odihni...
Odihna este o hrană a trupului, dar, dincolo de anumite limite, nu devine ea oare o mlaştină în care ne scufundăm lent? Căci ce altceva este „oblomovismul” dacă nu această odihnă erijată în regim de viaţă cu durată nedeterminată?
Lenea nu e sinonimă cu odihna. Lenea este o odihnă prelungită la infinit, în vreme ce odihna, dimpotrivă, este precis încadrată în timp.
„Cu câtva timp în urmă mi-am luat o lună întreagă de vacanţă”, povesteşte amuzată o prietenă, „ şi de atunci nu prea mai am chef de muncă!”.
Într-un tablou frapant prin abundenţa şi intensitatea culorilor, pictorii recomandă „introducerea unor repausuri”, formulă inspirată sugerând că atenuarea, calmarea microscopică a percepţiei senzoriale reprezintă un contrast necesar, o strategie chiar. Odihna ca exigenţă formală. „Lasă rolul să se odihnească”, îl sfătuieşte un mare actor pe un coleg mai tânăr, dornic „să dea totul” dintr-odată!
Odihna este un răgaz.
Odihna încetineşte ritmul tuturor lucrurilor.
Într-o bună zi, odihna, nevoia de odihnă te poate copleşi ca o fatalitate. Nu o poţi evita, aşa cum nu-ţi poţi evita destinul. Ea urcă în tine precum seva în arbori...
Să ascultăm odihna!
Cine-şi poate face din odihnă propria-i insulă-refugiu? Oblomov? Dar la el odihna eşuează în... melancolie.
Există popoare obosite şi popoare odihnite? Oare oboseala sau odihna se transmit ca un soi de gene culturale?
„Încearcă să ai un umăr obosit, e tocmai ce trebuie pentru Gaev!”, sună indicaţia lui Liviu Ciulei. Există o „oboseală de clasă” pe care nu o vindecă nicio odihnă! Dar această incapacitate de a o depăşi, atât de vizibilă fizic, nu e afişată uneori ostentativ, ca un semn al diferenţei sociale?
„În sfârşit, începe sezonul de toamnă!” – slogan publicitar al unui mare magazin parizian. Recunosc aici oftatul de uşurare al acelor veritabili adversari ai odihnei care, fără vreo justificare ori scuză personală, invocă bucuros terminarea vacanţei. Astfel exteriorizată şi expusă comunităţii, dorinţa lor reală, dar pudic ascunsă, poate fi acum satisfăcută: „începe sezonul de toamnă”! Şi astfel, formula publicitară expusă pe faţada magazinului în cauză dezvăluie ceea ce nimeni, de teamă să nu fie considerat un maniac al muncii, nu îndrăzneşte să exprime atât de limpede şi de categoric. Sloganul publicitar, mărturisire colectivă!
Ambiguitatea odihnei...vorbim despre ea ca despre un medicament ale cărui efecte benefice depind de dozaj. Abuzul duce la dependenţă, cantitatea minimă ne aminteşte de dozele homeopatice!
Desene de Millet la Muzeul Orsay. Ţărani lucrând la câmp şi ţărani care s-au aşezat să se odihnească o clipă. Primii, în picioare, ilustrează verticala; ceilalţi stau întinşi la orizontală. Geometrie proprie lumii rurale care ignoră poziţiile relaxate, molatice, indecise, favorizate de şezlonguri. Aici, între muncă şi odihnă opoziţia este de 900.
Există civilizaţii ale muncii care nu includ în programul lor odihna şi în care nimeni nu este pregătit să şi-o asume. Pentru a putea fi apreciată aşa cum se cuvine, nevoia de odihnă trebuie cultivată. Când s-au introdus primele weekenduri în Japonia, câteva agenţii de publicitate au lansat o campanie cu tema „în loc să vă plictisiţi acasă, profitaţi de întreprinderile care vă dau de lucru sâmbăta şi duminica”. Tradiţia odihnei nu se instaurează chiar atât de uşor.
Dezvoltată excesiv, plăcerea otium-ului roman, adică a lenevirii, a trândăvelii, deschide calea decadenţei. Repausul implicat de nonacţiunea orientală conduce, dimpotrivă, la seninătate, la calm, la împăcare sufletească. Distincţie între odihnă ca satisfacere a unor dorinţe şi odihnă ca vehicul, între odihna imediată şi cea cu perspectivă îndelungată, consacrată perfecţionării sinelui. De altfel, nu asta fac şi eremiţii? Se desprind de lume odihnindu-se de ea.
Adevărata odihnă seamănă cu un somn adânc şi reconfortant. Virtuţile ca şi viciile lor sunt aceleaşi, li se potrivesc amândurora la fel de bine, ceea ce confirmă această înrudire pe care, de altminteri, limba a integrat-o: ea foloseşte aceleaşi cuvinte pentru a le califica.
Uneori, odihna înseamnă „să-ţi vii în fire”, „să te aduni”, să depăşeşti sentimentul că totul se destramă, se risipeşte, îţi scapă din mâini. Odihna ca leac împotriva alienării.
Odihna, o încercare de a te „reacorda” pe tine însuţi atunci când „organele-s sfărmate”, cum spunea Eminescu. De a-ţi regăsi armonia...
Antractul, odihna spectacolului... el e atât de des sacrificat astăzi, fie ca o manifestare a gustului pentru scurtimea reprezentaţiei – scurtime considerată simptom al modernităţii –, fie ca o provocare lansată în numele continuităţii. „Teatrul lucrează, nu se odihneşte” – imperativ al unei sârguinţe ce interzice orice pauză, orice respiro în spectacol, uneori de teamă că acesta nu-şi va mai putea regăsi suflul. Ca un astmatic oprit în plin efort.
Odihna începe să îngrijoreze din momentul în care se prelungeşte peste măsură, încetând să mai fie doar un interstiţiu, o stare intermediară.
Prelungită, odihna dezarmează şi sfârşeşte prin a trezi teama de întoarcerea la activitate.
Estetica modernă cultivă discontinuitatea, dar îi acordă ea oare suficient spaţiu odihnei? Poate că gestul fondator al modernităţii, acela al americanului John Cage cu provocatoarea sa compoziţie intitulată 4’ 33” (de tăcere!) nu este decât o invitaţie la un binemeritat repaus în mijlocul zgomotului asurzitor al lumii. Repaus atent cronometrat... Repaus colectiv, împărtăşit de un întreg auditoriu, dar totuşi riguros delimitat.
Destructurarea operei, „demolarea” care elimină orice „repaus” eşuează inevitabil într-o grămadă de moloz în care te înăbuşi şi te rătăceşti... Numai o artă desăvârşită a „repausurilor” relansează mişcarea şi aerează ideea.
Excesul de efort transformă odihna într-un soi de „ieşire în caz de pericol”, căreia i se asociază o întreagă terapie bazată, ca în orice boală, pe un tratament sistematic (medicamente, dietă alimentară, interdicţii etc.). E vorba, aşadar, de o odihnă „reparatoare” ... ce coincidenţă, încă o dată epitetul este acelaşi ca pentru somn, somnul „reparator” menit să „repare” fiinţa avariată.
De ce a fost atât de des pictată Odihna Sfintei Familii, popasul acesteia pe drumul fugii din Egipt? Orice efort pretinde, desigur, o întrerupere, condiţie necesară a continuării lui. Dar această „odihnă” nu are şi un alt înţeles? Nu vrea oare să pună în lumină umanitatea ilustrelor personaje, personaje care altfel ar eşua în retorica acelor eroi neobosiţi cărora nu li se face niciodată foame, sete sau somn? Eroii nu au nevoie de odihnă, oamenii da.
Odihna Sfintei Familii se află, poate, la originea acelor mici „popasuri” întâlnite uneori la marginea drumurilor, căsuţe destinate să le ofere călătorilor un adăpost unde să se poată odihni... Dacă până şi Sfânta Familie s-a odihnit, de ce n-ar face-o şi pelerinii, şi trecătorii...
Proverb călăuzitor în viaţă: „greşeala oboseşte, adevărul odihneşte”. Dar oare e atât de uşor să le deosebim? Şi nu cumva, ca să ne „odihnim” în adevăr, ar trebui ca mai întâi să ne „obosim” greşind?
Mutaţie de ordin civilizaţional: ciclurilor de lucru ritmate de lungi perioade de odihnă le succedă astăzi fărâmiţarea odihnei. „Concediile anuale” sunt înlocuite de scurte secvenţe de „zile libere”, de întreruperi brutale ale activităţii, un fel de „odihnă pe furate” care mai degrabă irită şi agasează. Odihna se atomizează... din densă, compactă, „grea”, ea a devenit uşoară ca fulgul!
Totul pleacă, spunea Einstein, de la o „masă în repaus”...pe vremea aceea odihna cântărea greu!
În Grecia, cetăţenii erau plătiţi pentru a-şi întrerupe timp de o săptămână munca la câmp ca să meargă la teatru. Astăzi, Comisia europeană de la Bruxelles subvenţionează fermierii pentru a-i determina să-i acorde pământului acea odihnă pe care ţăranul nu e prea dispus să i-o permită. Ca să se asigure respectarea acestor „convenţii” (remunerate) se fac o serie de controale, iar elicopterele survolează regulat terenurile agricole veghind ca „pământul să se hodinească”, străvechi adagiu ţărănesc.
Dacă pământul nu se odihneşte, nu ne vom putea odihni nici noi ieşind „la iarbă verde”, cum se zice. Totul se va usca, iar prezicerile apocaliptice ale lui Kostia din Pescăruşul se vor adeveri. Kostia, primul care ne-a avertizat asupra acestui pericol!
În sens figurat, odihna trimite la siguranţă, la acea relaxare întemeiată pe absenţa oricăror temeri şi pe imposibilitatea apariţiei vreunui element neprevăzut. O atestă o veche sintagmă franţuzească din domeniul finanţelor, prin care clientului i se propunea o valoare cu acoperire „de tout repos”, adică garantată, sigură, de toată încrederea. Fără îndoială că în acest mod au fost încurajaţi şi acţionarii Eurotunelului ca şi cei ai lui...Madoff. Falsa odihnă!
Se spune că „lupii tineri” din lumea finanţelor, aşa-numiţii „traders”, devin de-a dreptul îngrijorători atunci când, obsedaţi de cariera lor, refuză
să-şi ia concediu. Şi-au făcut din muncă un drog şi sunt la un pas de un adevărat delir al „activităţii non-stop”. Nişte anti-Oblomov. Nevroza odihnei s-a transformat până la urmă în dependenţă de muncă. Sursă a delincvenţei bursiere.
Dumnezeu s-a odihnit în a şaptea zi şi le-a cerut şi făpturilor plămădite de El să facă la fel. Dar nu cumva a luat această hotărâre tocmai pentru a putea observa în tihnă „cum se odihnesc oamenii”? Dumnezeu asistă ca spectator la alegerea pe care fiecare dintre ei o face în deplină libertate, fără ca El să intervină. Păstrează distanţa pentru a putea surprinde mai bine elementul necunoscut, cel pe care nu-l programase. Chiar şi Dumnezeu are nevoie de această distanţare... Iar dacă, după ce a privit-o, a lăsat lumea aşa cum o crease, asta s-a întâmplat, desigur, pentru că odihna L-a înviorat, L-a liniştit şi L-a binedispus.
„Îmi las spectacolele să se odihnească înainte de a le filma”, mi-a spus într-o zi Peter Stein. „Şi eu am făcut acelaşi lucru cu o carte, dar când am reluat-o am fost dezamăgit”, i-am răspuns eu. „Odihna nu le stă bine decât celor puternici”, mi-a replicat Stein cu o nedisimulată mândrie.
Odihna este tăcere, este linişte... cea de la facerea lumii sau de la sfârşitul ei. Odihna începuturilor, de dinainte să ne răpună oboseala, şi odihna de după epuizarea care ne-a biruit. „Totul se odihnea în Unu”, scrie Hugo, „totul se odihneşte în Multiplu”, vom putea spune noi la capătul acestei aventuri.
Liniştea dinaintea bătăliei şi odihna soldaţilor...
Pentru a înţelege virtuţile odihnei trebuie să-i enumerăm antonimele: definiţie via negativa. Un mod concret de a afla de ce anume ne eliberează ea.
Creatorii minori ne odihnesc de cei impunători: Chardin de Poussin, Sagan de Sartre, Satie de Mahler.
„Pe loc repaus!”, ne ordonă câteodată viaţa, asemenea unui caporal ce se adresează soldaţilor încremeniţi în poziţie de „drepţi”!
Adevărata odihnă, o derivă asumată.
A sosit şi vârsta la care odihna este cel mai potrivit cadou aniversar. Nu ne mai sărbătorim zgomotos, nu mai vrem decât linişte, decât împăcare cu noi înşine... singura recompensă dorită.
Dacă, uneori, o producţie frenetică secătuieşte opera, pauza de creaţie, dimpotrivă, o poate ameliora. Brâncuşi, cu înţelepciunea lui „originară”, ştia asta prea bine... şi tocmai de aceea se odihnea deseori. Sunt însă rari cei care, asemenea lui, cunosc şi practică această virtute a odihnei.
Expresia din limba franceză „se reposer sur quelqu’un”, a cărei traducere literală este „a se odihni pe cineva”, are sensul de „a se sprijini, a se bizui pe cineva”: odihna e aici sinonimă cu încrederea. Abandonarea oricărei vigilenţe securitare, asta e odihna!
Ca şi somnul, odihna e strâns legată de frământările fiinţei, de zbuciumul ei lăuntric: tortura morală îi răpeşte lui Macbeth somnul şi nu îl lasă să se odihnească nicio clipă.
Montaigne scrie că „un cap limpede, netulburat de gânduri urâte”, îşi poate face pernă şi dintr-o piatră, căci liniştea cugetului îi asigură omului odihna. Moralistul se apropie astfel de acea expresie populară ce sugerează sărăcia ţăranului spunând că acesta „n-are nici măcar o piatră pe care să-şi pună capul”. Când nu e piatră, nu e nici odihnă... infernal circuit!
Odihna, ambiguă ca şi uitarea: ori eliberatoare, ori cancerigenă! E o chestiune de dozaj... abuzul creează disfuncţionalităţi!
„A se culca pe lauri”...preambulul „odihnei veşnice”.
„Au găsit cerbul la locul unde se duce de obicei să se odihnească” – veche expresie franţuzească – şi atunci au tras în el. Să ucizi o fiinţă în timp ce se odihneşte e la fel de abject ca şi să o înjunghii pe la spate. Aceste două postúri ale lipsei de apărare fac ca agresiunea să fie total imorală. Şi de aceea tactica ofensivelor nocturne ori a arestărilor în zori de zi e atât de curentă. Noaptea pare uneori momentul cel mai propice asasinatelor şi atacurilor... acestea se făptuiesc prin surprindere, încălcând brutal armistiţiul pe care îl presupune odihna! Iar de data asta e vorba de oameni, nu de cerbi!
Odihna ne eliberează de obligaţii!
Nu te odihneşti cu adevărat decât dacă reuşeşti să capeţi sau să-ţi regăseşti starea de calm şi chiar de nepăsare în care nu te mai „preocupă” nimic. „Ce planuri ai?”, l-am întrebat odată pe prietenul Valeriu Moisescu. „Să n-am niciunul!” mi-a răspuns el. Condiţie prealabilă a odihnei: renunţarea la iniţiative!
Am obosit de propria-mi oboseală.
În scurgerea timpului, perioadele zbuciumate, tulburi, sunt urmate de perioade calme, „staţionare”... singurele odihnitoare.
Odihna trezeşte ochiul dinlăuntru şi face ca privirile noastre să nu se mai îndrepte doar spre exterior.
Pentru greci, singura odihnă eficientă este cea care conduce spre o stare de inactivitate favorabilă revelaţiei.
Specificul taylorismului, genial ridiculizat de Chaplin în celebrul său Timpuri noi, constă în suprimarea oricărei întreruperi a procesului de producţie. Taylorismul instaurează o continuitate fără... soluţie de continuitate. Coşmar al unui program de lucru bazat pe interzicerea pauzei... n-ar fi de mirare dacă i s-ar interzice muncitorului chiar şi să respire. Întrucât odihna generează nu numai trândăvie, ci şi inventivitate, ea nu-şi găseşte locul într-o asemenea „raţionalizare”.
Odihna, spune Heinz Wismann, nu implică o intenţionalitate, o orientare spre ceva anume... ea este benefică tocmai pentru că eliberează fiinţa de orice program ce vizează în mod direct utilul! Imediateţea! Eficacitatea! Odihna nu urmăreşte sistematic realizarea unui scop.
Odihna nu trebuie confundată cu nirvana. Ea nu îşi propune ca individul să devină pasiv, ci permeabil.
Să nu punem semnul egalităţii între odihnă şi meditaţie... prima poate, totuşi, să conducă spre cea de-a doua, fără să se confunde însă cu ea.
Orientul antic a dezvoltat arta repausului absolut, bază a oricărei meditaţii, în timp ce astăzi, din China până în Japonia, repausul este izgonit din viaţa societăţii. Faţa şi reversul, mai opuse ca oricând, ale unui Orient care, în numele modernităţii, întoarce hotărât spatele tuturor valorilor tradiţionale cultivate timp de secole. Sacrificând odihna, Orientul câştigă războiul economic, dar îşi sabotează identitatea spirituală.
Activismul loisirurilor prelungeşte, într-un alt registru, activismul obişnuit. Ca o mănuşă întoarsă pe dos. Odihnă prin dispersare şi uitare de sine... în fond, cei ce o practică nu fac decât să înlocuiască o alienare prin alta.
Oboseala punea treptat stăpânire pe el, zi de zi tot mai copleşitoare, până-ntr-atât încât, în cele din urmă, epuizat, nu mai reuşea în niciun chip să se odihnească. Se simţea vlăguit, golit pe dinăuntru ca o clepsidră pe care nu mai era în stare să o răstoarne.
„Să gîndeşti înseamnă să te goleşti de gânduri”, spune Teofrast în Tratatul despre senzaţii. Iar această „golire” reclamă prealabilul odihnei. În Japonia, unde există o adevărată nevroză la nivelul muncii colective, li se acordă anumitor persoane (cum ar fi bunul meu prieten Masao Yamaguchi), alese pentru a se consacra în mod exclusiv „actului de gândire”, dreptul la un concediu ...permanent. Odihna îşi are, aşadar, bogaţii şi săracii ei; excesul, fie într-un sens, fie în celălalt, îi supune însă pe toţi la riscuri: prin abuz, unii pot deveni funcţionari ai odihnei, alţii nişte paria.
„Tot ceea ce-ţi place ţie la Strehler, mi-a spus odată cineva, îşi are rădăcinile în acele săptămâni pe care le petrecea pe ţărmul mării, singur, departe de Piccolo”. Acolo se afla el în postura celui ce primeşte, însă doar pentru a restitui mai târziu ceea ce primise. Asta îl deosebea de pustnicul ori de călugărul care se reculeg şi meditează în tăcerea sihăstriei sau a mănăstirii lor şi care coboară în adâncurile fiinţei fără să vrea ca mai apoi să se deschidă spre oameni. Oare nu la fel procedează şi Trigorin din Pescăruşul atunci când se rupe de societate şi se refugiază pe malul lacului? Odihna implică îndepărtarea. Dar şi revenirea.
Ariane Mnouchkine i se adresează unui actor cuprins de panică în faţa sarcinilor impuse de rol: „Priveşte-le ca şi cum ai privi norii de pe cer şi vei vedea că o să ştii ce ai de făcut”. Odihna destinde şi, depăşind crisparea, descătuşează ceea ce altminteri ar rămâne blocat. Mi s-a întâmplat să descopăr pe o plajă sau, altădată, într-o grădină, arhitectura cea mai potrivită a unor cărţi la care lucram asiduu, dar fără a avea în minte un plan clar. „Norii, prietenii mei cei mai buni”, nota Cioran, un adept activ al odihnei.
Odihna rupe lanţul repetării. Îl suspendă, îl secţionează, îl fragmentează... câtăva vreme!
Nu există divagaţie dacă nu există odihnă. Şi nici odihnă fără... divagaţie. Termenii pereche ai unei dorinţe de pierdere temporară a busolei!
Odihna ca retragere în sine, pentru sine.
Odihna pe care ţi-o procură liniştea... picătură după picătură, ca apa de izvor, ea îţi hrăneşte fiinţa.
„Nu face nimic. Stă pe malul râului şi mănâncă mere”, descriau, arţăgoşi, ţăranii din partea locului „activitatea” lui Brâncuşi, venit la Târgu-Jiu să-şi instaleze celebrul ansamblu statuar format din Poarta sărutului, Coloana fără sfârşit şi Masa tăcerii. Brâncuşi ştia că odihna îţi dă uneori puterile unui augur şi te plasează într-un raport divinatoriu cu realul.
Odihna ca redobândire a stăpânirii de sine.
La bătrâneţe, ne odihnim redescoperindu-ne, regăsindu-ne. Un nou elan sau o ultimă iluzie?
Nu există nimic mai penibil ca odihna impusă... fie de către corpul care se revoltă şi o pretinde, fie de către autoritatea care o decide şi o ordonă. Primul tip de odihnă e însoţit, cel mai adesea, de un tratament medical şi de îngrijirile necesare; al doilea distruge şi răneşte fiinţa astfel sancţionată. Boala sau pensionarea.
În faţa unor imperative exterioare, odihna echivalează uneori cu o formă de rezistenţă... asumată sau culpabilă. Acceptarea poate fi înţeleasă, dar vinovăţia de unde vine? De la ceilalţi sau chiar de la noi înşine?
Acolo unde îţi găseşti refugiul te odihneşti. Refugiul şi odihna sunt indisociabile!
George Banu
Traducere de Ileana Littera
