In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eveniment
ÎN INCINTA UNEI ISTORII LITERARE - GHEORGHE GRIGURCU Ceea ce atrage uşor atenţia în faţa masivei Istorii critice a literaturii române, semnate de Nicolae Manolescu, e faptul că autorul şi-a luat o serie de măsuri de precauţie, aproape metodice, pentru a para posibilele obiecţii. E ca o clădire asupra căreia furia furtunii nu se poate abate întrucît e prevăzută cu paratrăsnete. Concepţia asupra întreprinderii, consunînd cu cea a lui G. Călinescu, deschide o perspectivă teoretică subiectivităţii orgolioase, avîntate. Coincidenţa discursului istoric cu cel critic constituie o premisă esenţială: „Ideea lui Călinescu este că istoria literară este o «istorie de valori», asemănînd-o cu o monedă cu cele două feţe ale ei şi că, prin urmare, în pofida tendinţei naturale de a cădea fie cap, fie pajură, adevărata critică este în acelaşi timp istorie literară, iar adevărata istorie literară este şi critică”. De aci decurge încărcătura personală a demersului, caracterul său de „scenariu subiectiv bazat pe fapte obiective”. Ne putem închipui că-l incită pe autor supoziţia călinesciană conform căreia romantismul ori naturalismul ar fi doar „concepte operatorii” iar nu „realităţi istorice”: „Dovada este că promotorii lor n-aveau cunoştinţă de faptul că sunt romantici ori realişti”. Şi mai e la mijloc şi teza unei istorii fanteziste, de tangenţă, am zice, borgesiană: „La limită, ne putem imagina, spune Călinescu, o istorie a unei literaturi inventate. Concluzia este acut subiectivă, dar a făcut cea mai lungă carieră dintre toate tezele critice şi istorice de la noi: «Rostul istoriei literare nu e de a cerceta obiectiv probleme impuse din afara spiritului nostru, ci de a crea puncte de vedere din care să iasă structuri acceptabile»”. Chiar dacă istoria literară nu exclude „o metodă şi o disciplină foarte stricte”, contează preponderent împrejurarea că ea rămîne „una de valori narată însă de un «cap critic»”, „care face posibil, – nu-i aşa? – propriile sale intervenţii similiromaneşti. Care ar fi totuşi limita dintre consemnarea realităţii şi actul creator pe acest tărîm labil? Există o asemenea limită? „Mistificaţia nu e, la urma urmelor, decît o sinceritate artistică. A căuta ce se află dincolo de ea nu e tocmai cea mai indicată metodă critică”. E vorba de un poet, însă avem motive a presupune că N. Manolescu poate accepta, pînă la un punct, aserţiunile citate şi în privinţa criticii care, prin extensie şi sistematizare, devine istorie literară. Şi în alte locuri d-sa e preocupat, fie şi indirect, de ecloziunea personalităţii critice. Situîndu-se în zona postmodernismului, N. Manolescu crede că „toleranţa” noastră ar fi sporit faţă de cea a modernismului, în sensul că n-am mai fi dispuşi a căuta asemănările cu autorii din epoci felurite, ci i-am priza în unicitatea lor: „Nu mai ţinem atît de mult să găsim asemănări la poeţii de odinioară, ba chiar suntem tot mai fascinaţi de ceea ce-i deosebeşte de noi. Toţi doctrinarii postmodernismului au insistat pe această modă retro, inexistentă în secolul XX, cel puţin în prima lui jumătate (să ne amintim cum priveau avangardiştii înapoi cu mînie). Cultul pentru diferenţă, pentru alteritate, se naşte din toleranţă şi el explică moda retro”. Ce înseamnă asta? Nu altceva decît o „fascinaţie” pentru cîmpul liber al interpretării ce ni se deschide în faţă. Sub pavăza stimei democratice pentru „alteritate”, nu e oare o ridicare a barajului în faţa tentaţiilor speculative, a impulsurilor imaginative? Vom reveni asupra altor tactici principiale pe care le utilizează istoricul în chestiune.
Să reţinem deocamdată raportul imanent dintre Istoria lui N. Manolescu şi cea a lui G. Călinescu, care, nu încape vorbă, funcţionează precum un arhetip în transluciditatea conştiinţei celui dintîi. Tentaţia de a-l „ajunge”, suplimentată de una de a-l „depăşi”, este mai mult decît probabilă din partea celui format în raza de magie a Divinului, pînă într-atît încît a fost la începuturi acuzat (pe nedrept) de epigonism. Sub învelişuri catifelate, calin-curtenitoare, ambiţia formează nucleul dur, irevocabil al personalităţii lui N. Manolescu. O ambiţie ce ne poartă gîndul către T. Maiorescu sau N. Iorga. Diferenţa dintre N. Manolescu şi G. Călinescu rezidă mai întîi în formatul mai „economicos” al succesorului, care nu e beletrist. Faptul că nu e poet se reflectă în scala de aproximaţii uneori stînjenitor de amplă pe care o vădeşte în judecăţile de valoare aplicate poeziei. Trecînd cu arme şi bagaje pe tărîmul criticii, N. Manolescu e însă pus în situaţia de-a recupera oarecum „zborurile” anulate în direcţia creaţiei propriu-zise ce nu le-au lipsit unor E. Lovinescu, G. Călinescu, I. Negoiţescu. De unde vînarea unor unghiuri inedite de observaţie, ingeniozitatea consideraţiilor, elanul spre o continuă performanţă a analizei. Aparent confiscaţi fără rest de pasiune, eroii lui Camil Petrescu ar fi mai curînd nişte convenţionali, urmărind preponderent să evite „scandalul public” al devoalării sentimentelor. Supunîndu-se codului onoarei, acceptă primatul acestuia faţă de „adevăr”: „Aceste laturi ale sufletului camilpetrescian mă fac să cred că nu dragostea, şi cu atît mai puţin amorul-pasiune, cum s-a pretins, reprezintă atitudinea esenţială în viziunea despre iubire a scriitorului, ci încercarea de a struni sentimentul în chingile bunei-cuviinţe şi ale onorabilităţii sociale”. Mihai Beniuc ar fi (cu o formulă riscantă totuşi) „singurul poet realist-socialist autentic”. Cum aşa? Bardul transilvan nici n-ar fi avut necesitatea convertirii, întrucît a aşternut „cu mult înainte versuri peste care duhul poeziei viitoare s-a coborît în mod firesc”. Probele ar fi „vocaţia socială a poeziei lui, în tradiţia mesianică a lui Goga şi, mai cu seamă, Cotruş, a căror fantomă îi va cutreiera versurile şi în anii în care numele lor nu vor mai putea fi rostite”, ca şi „proclamarea şi practicarea de către Beniuc a unei arte poetice rudimentare, viguroase şi eficace”. Cîntăreţ al „fabulosului mic, domestic”, Petre Stoica nu ar fi şi un cîntăreţ al derizoriului, al minimalizării acestuia, ci dimpotrivă. Vocaţia sa e „pentru o latură a realului mai puţin luată în seamă de comentatorii săi şi anume aceea «însufleţită», vie. Obiectele se dovedesc a fi mai puţin derizorii, mai puţin neînsemnate decît încearcă să ne convingă aceiaşi comentatori, ele fiind, din contră, amuzante sau teribile, burleşti sau candide, ducîndu-şi existenţa proprie într-o lume la care n-au acces decît copiii sau inocenţii”. Aşa „provincial” şi „datat” cum pare unora, Ibrăileanu l-ar devansa pe E. Lovinescu prin vivacitatea ideaţiei şi poate printr-o mai pronunţată prezenţă simpatetică: „Nu e puţin lucru. Fără cultura solidă a lui Lovinescu, şi fără a-l concura în rolul de formator al modernismului, dînd chiar, mai ales după război, impresia de a fi depăşit, Ibrăileanu are o inteligenţă mai vioaie ideologic şi este mai spontan în preferinţele ori în dezgusturile sale, ceea ce-l face simpatic şi atunci cînd greşeşte”. Finalul capitolului închinat lui Eugen Barbu, în accepţia generală un mercenar ideologic fără scrupule, un pamfletar imund, consideră posibilă validarea unei trăsături de ingenuitate: „Adoptînd aerul unui demolator de prestigii, Barbu îşi reprimă cu greu natura jovială. El e un senzorial pentru care cărţile constituie prezenţe fizice, puse pe limbă, mirosite şi «îngurgitate», «sorbite» de un cititor hulpav, cu apetit rabelaisian. Gura lui de Cronos, aşa cum l-a imaginat Goya, e plină de oasele fragile ale poeţilor care, totuşi, rămîn intacţi şi după ospăţul pantagruelic”.
O umoare competitivă îi dă pinteni lui N. Manolescu pentru a-şi infuza critica cu plasticităţi. În raport cu scriitorul polivalent G. Călinescu, urmaşul său se înfăţişează precum un combatant care dispune de o singură armă în loc de cîteva, ceea ce-l obligă la a o mînui cu maximă dexteritate. Prin urmare îşi ia revanşa, înzestrîndu-şi examenul critic cu imagini cuceritoare care transpun ideea în codul senzoriului, o sintetizează ridicînd-o la puterea expresivităţii optime. Iată cîteva spicuiri dintr-un buchet foarte bogat: (despre Adela) „Acest roman discret, despre o lume de mult apusă, nu a îmbătrînit stilistic aproape deloc. Ici-acolo, cîte un rid, mai ales de natură lexicală”. „Unele poeme (ale lui Blaga) au coloristica aspră a scoarţelor ţărăneşti”. „În pofida metaforelor extravagante şi a unor nonsensuri voite, poezia (lui Gellu Naum) e cristalină, de o maximă claritate interioară, îngăduind să se vadă nervii delicaţi ai imaginii”. „Dacă adăugăm tonul sentenţios, apoftegmatic, căderea imaginii ca o ghilotină pe gîtul ideii, avem descrierea destul de corectă a acestor din urmă poezii (ale Angelei Marinescu), între care nu sunt mari diferenţe şi care pot fi considerate fragmente dintr-un singur mare meteorit care s-a sfărîmat în cădere”. „Dar dacă zgîriem cu unghia stratul de deasupra, constatăm că realitatea aceasta zilnică e un decor de carton montat grijuliu pe o scenă de teatru, pe care se desfăşoară un spectacol de mult cunoscut, cu personaje mitice, ale căror replici răsună de mii de ani în urechile culturii europene” (e vorba de poezia lui Marin Sorescu). „Un veritabil rechizitoriu îndreptat (de către Alexandru George) contra criticii creatoare şi a lui Călinescu însuşi (ale cărui romane sunt aspru judecate, în deplină ignorare a formulei specifice, cam în felul în care bărbierul Nicolas îl judeca pe Don Quijote)”. „Un critic care nu-şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”. Uneori avem a face cu veritabile portrete critice, omagiale ori sarcastice, de-o memorabilă execuţie literară ce desfide, dacă se mai simţea nevoia, pledoaria antimetaforă a frigidului Adrian Marino: „Scriitor de primă mînă, în ciuda inegalităţilor, Ţoiu are ceva din spiritul meridional şi funambulesc al muntenilor, cu faconda lor inepuizabilă, dar amendat de o eleganţă şi de un rafinament trecute definitiv la muzeul literaturii precum malacoavele doamnelor şi caftanele domnilor în acel al modei”. Sau, într-un registru moral opus: „Impresia de nefixare, de labilitate rămîne totuşi decisivă la Nina Cassian, poetă disponibilă prin excelenţă, iubind toate speciile, toate formulele, ca într-un fel de nimfomanie poetică”. „Nefixarea” poetei încearcă a se masca printr-un „duh ludic”, culpabila-i versatilitate se străduieşte a se ascunde sub pavăza candorii acestuia…
Cum e şi firesc, nu toate propoziţiile lui N. Manolescu emană acest son de cristale, această graţie muzicală mozartiană. Situaţie admisă de istoricul însuşi care, aidoma unui spadasin, parează cu eleganţă loviturile: „toate istoriile literare visează să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură”. Completîndu-se cu iluzoria smerire în faţa inconturnabilelor relativităţi: „Există destule impurităţi şi în cea de faţă. Nu le-am eliminat, fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal, ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele”. De facto, avem a face nu cu o reducţie a ambiţiei ce-l animă, ci cu o sporire a acesteia prin gestul asumării unor dificultăţi în plus, asemenea unui luptător care, folosind o singură mînă, arată că-şi poate învinge adversarii. Să punctăm cîteva pasaje vădit discutabile din Istorie, „puncte” probabil pierdute în confruntarea cu stihia literară. Poetă pur şi simplu „de epocă” (o epocă ingrată), Maria Banuş se bucură de o prezentare întinsă pe patru pagini, în care „tranziţia”, mai bine zis căderea de la Ţara fetelor, volum promiţător, la zigzagata producţie postbelică e comentată cu o neaşteptată gravitate. Aflăm că i-ar fi izbutit „acum, spre sfîrşit, un fel de lirism sărbătoresc al friabilităţii şi inconsistenţei, în definitiv al morţii, care devine un spectacol înalt-luminat de tristeţe, o joacă amară de-a v-aţi ascunselea”. E aici o situaţie similară cu cea a unor capitole a Istoriei Călinescului, acum desuete, precum cele, suficient de ample, despre Elena Farago, N. Davidescu sau Demostene Botez. Supralicitat e, în opinia noastră, şi Geo Dumitrescu (între altele printr-o formulă bizară: „Poeziile de după 1963 pot fi considerate, alături de ale lui Beniuc, singurele autentic realist-socialiste”), bard incontestabil mai puţin important decît Nicolae Labiş, expediat pe un spaţiu mic, în realitate unicul poet adevărat din epoca „realismului socialist”, fără a purta, în cele mai bune producţii ale sale, stigmatul acestuia. Şi nu mai semnificativ decît emulul său glorificat pînă mai ieri, Eugen Jebeleanu, redus pe bună dreptate la un paragraf prescurtat. În paginile (destule şi ele) consacrate lui Titus Popovici, model al „literaturii aservite”, după expresia lui Eugen Negrici, se iveşte o încercare de reabilitare a romanului său, într-adevăr realist socialist, Setea. Deşi recunoaşte că „polarizarea socială şi morală este în spiritul dogmei”, istoricul e de părere (o părere ambiguă) cum că „romancierul nu se mulţumeşte să dea viaţă unor fantoşe animate de ură de clasă, ci construieşte epic şi psihologic un conflict din care se va hrăni cîteva decenii educaţia omului nou”. Nu e cam acelaşi lucru? Totuşi N. Manolescu înţelege a-şi susţine opinia, afirmînd că ar fi o netă deosebire între, pe de o parte, „cuvîntările politice, rezoluţiile plenarelor, articolele de propagandă în care se aduna ca apa într-un lac de acumulare ideologia comunistă”, iar pe de altă parte, literatura corespunzătoare, care n-ar fi rămas „la condiţia subalternă de ancilla ideologiae”, ci ar fi jucat „pe cont propriu, pînă la capăt, un rol cu mult mai plin de răspunderi şi de riscuri, anume acela de a da naştere universului uman (social, moral, psihologic, cultural) în care să se materializeze, în chip cît se poate de firesc, abstracţiile ideologice fără corespondent în realitate ale marxism-leninismului”. Dar un asemenea „univers” nu era în precumpănitoare măsură un univers fals? Ce valoare avea, ca ficţiune estetică, nereprezentînd decît ilustraţia unei tendinţe politice reprobabile, afişele ei pe pereţii literaturii unidirecţionate? „Romancierul realist-socialist este un meşter Gepetto care insuflă viaţă unui Pinocchio de lemn”, mai adaugă N. Manolescu. Ne temem că păpuşa de lemn rămîne inertă.
Alte puncte controversabile. E drept că, „fără să fie sibilinică, poezia lui A. E. Baconsky este «inaccesibilă» prin caracterul ei aristocratic” şi că scriitorul „intră în categoria poeţilor manierişti şi preţioşi”, însă ar fi greu de dovedit că Baconsky ar fi fost „recuperat de generaţia ’60, pe care o anticipează în unele privinţe”. Seria şaizecistă, fie vizionar-frustă, într-o direcţie ruralistă, fie cucerită de fantazarea abstractizantă de tip nichitastănescian, nu e cîtuşi de puţin rudă cu „templul de iniţiere” al poetului clujean. Progresiv nemulţumit de prezent, inclusiv de cel literar, autorul Fluxului memoriei s-a simţit un izolat, căutîndu-şi un pansament moral într-o estetizare distantă, în traduceri şi, în final, într-o oponenţă ideologică de la care şaizeciştii în vogă au cam absentat. Îl socotim supraevaluat pe Zaharia Stancu care, cu adevărat fără vreo sugestie a viziunii „hiperrealiste” a romanului sud-american, introduce în literele autohtone „germenii acelui roman al «luptei de clasă», cum l-a numit E. Negrici, sau, de ce nu, al urii dintre clase, care va fi caracteristic pentru realismul socialist din deceniile următoare”, acompaniat de M. Sadoveanu, Petru Dumitriu, Titus Popovici ş.a., ce rescriu istoria naţională în spirit jdanovist. Şi atunci cum e posibil ca producţii modeste precum Şatra şi Jocul cu moartea „să-i asigure prozatorului o posteritate nesperată”? O neconcordanţă aflăm şi cu privire la Angela Marinescu. Creaţia d-sale autoscopică, plină de cruzime, care ne-o aminteşte pe Joyce Mansour, veritabil „egocentrică şi obsesivă”, îşi întoarce chipul „de la o natură descărnată, carbonizată, spre fiinţa proprie, explorînd-o cu o cruzime fără seamăn, scormonindu-i măruntaiele, în acelaşi timp cu voluptate şi cu oroare”, dar nu are un limbaj convenţional, „decent”. Cîtuşi de puţin. Aşa încît următoarele cuvinte sună ciudat: „Am citit rareori o poezie mai patetică în sentimente şi mai reţinută în expresie decît aceea a Angelei Marinescu, original amestec de sinceritate şi decenţă”. Nichita Danilov, ilustrînd un vizionarism mistic particular, bine marcat din capul locului, este pus, cu repetiţie, la remorca lui Marin Sorescu: „Dacă nu e, în pofida titlului, nimic cartezian în volumul de debut, al doilea (Cîmp negru) ne face surpriza unor alegorii etico-filosofice aproape soresciene”. Ca şi: „Dacă cele Nouă variaţiuni pentru orgă sunt ample, orchestrale, alte poezii sunt concise şi aforistice, dar tot soresciene”. Ne surprinde şi mai mult entuziasmul nereţinut faţă de poezia Martei Petreu, lipsită de suficientă sevă lirică, nedezlipită de placentele eseului practicat cu succes de către diriguitoarea revistei Apostrof, aşa cum a remarcat cu justeţe şi Alex Ştefănescu: „Marta Petreu este o poetă excepţională, nepreţuită la justa ei valoare de o critică închinată adesea unor idoli mult mai modeşti”. Şi cu o incomensurabilă acoladă generalizatoare: „Există puţine poeme la fel de puternice liric în toată poezia noastră”. De altminteri partea despre poeţii actuali ni se înfăţişază drept cea mai puţin convingătoare a Istoriei de care ne ocupăm. Salutăm totuşi o oarecare desprindere a lui N. Manolescu de cultul hipnotic al lui Nichita Stănescu, încă la distanţă de un examen critic mai sever al producţiei acestuia, care perseverăm a crede că va surveni la nivelul unei generaţii ulterioare, însă simptomatică pentru un proces ce se anunţă deja: „Astăzi, cu prima ediţie critică pe masă, ne putem face o idee mai limpede şi mai obiectivă. Ceea ce bate numaidecît la ochi, la capătul unei lecturi nu fără destule obstacole, este inegalitatea poeziei. Decalaje valorice mai mari nu există, probabil, în opera niciunui alt mare poet român. (…) Poetica lui Nichita Stănescu e interesantă, ce e drept, dar confuză. (…) Odată însă descoperită nota, în această poezie al cărei sunet nu mai fusese auzit niciodată, poetul se dovedeşte incapabil s-o exploateze conştient şi convingător pînă la capăt. (…) Însă nu toate nodurile sunt noduri, nici toate semnele sunt semne la un Nichita Stănescu incapabil să se ia pînă la urmă în serios”. Se invocă îndeobşte circumstanţa că Nichita Stănescu, alături de un grup de şaizecişti omologaţi iniţial de o critică congeneră, aparţine „canonului”. Termen cu iz scolastic, de care se face uz după apariţia la noi a unei faimoase cărţi a lui Harold Bloom, Canonul occidental, însă care
n-ar putea semnifica o oprire, o stază a conştiinţei critice apte oricînd în imprevizibila sa cursivitate a schimba, nu o dată radical, tabloul axiologic. Îl privim acum cu evlavie încă pe autorul Necuvintelor, însă cum am putea uita „canonul” din epoca de regalitate a lui Maiorescu, cînd alături de Eminescu se înscriau pe primul plan cîţiva poeţi căzuţi vertical în uitare, sau „canonul” de la începutul secolului XX avîndu-l în frunte pe Al. Vlahuţă, în vreme ce Macedonski şi simboliştii nu erau luaţi în seamă? Istoria s-ar putea prea bine repeta. Ne vine greu prin urmare a crede că ne întîmpină acum un „canon” închis şi că subsemnatul „a pierdut bătălia”, cum scrie undeva N. Manolescu.
În privinţa absenţelor din Istorie, ce-ar fi de zis? Furtuna de contestări, întrutotul predictibilă, le vizează cu precădere pe acestea. Mai numeroase decît în opul paradigmatic al Călinescului, ele exprimă în subsidiar aceeaşi subiectivitate cabrată a istoricului în discuţie, care le preîntîmpină cu un surîs chinezesc: „într-o istorie literară riscul nu este niciodată al scriitorilor ignoraţi, ci al autorului care îi ignoră. Numărul absenţilor este mai mare decît al prezenţilor. Pentru un istoric al actualităţii, ce dovadă de curaj mai bună există? A prelungi disputa pe această temă e o zădărnicie”. O cavalerească postură ce nu ne împiedică a urma regula jocului, schiţînd lista noastră de excluşi, nu fără a preciza că nu ne îngăduim a contesta net şi unele nume, care, prin extensia ori prin simpla lor prezenţă, cu certitudine agravează în ochii unor cititori absenţele cu care nu sunt de acord. Aşadar: Camil Baltazar, Radu Gyr, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu (dacă tot apar Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu), Al.Vona, Alice Botez, Eta Boeriu, Barbu Cioculescu, Ovidiu Cotruş, Luca Piţu, Aurel Rău, Al. Andriţoiu, (dacă tot apare Ion Horea), Constantin Abăluţă, Nora Iuga, Ilie Constantin, Miron Kiropol, Ion Mircea, Mircea Iorgulescu. Concomitent, Petre Pandrea, I. D. Sârbu, Paul Goma, Norman Manea ar fi meritat cu prisosinţă capitole aparte şi onoarea unor portrete cu care sunt gratulaţi mai mulţi contemporani îndoielnici. Mă abţin a-i indica, dar ultimii sar în ochi. La fel Virgil Ierunca, înghesuit într-un compartiment de tren aglomerat, în raport cu care „simţul istoric” al lui N. Manolescu, a cărui „carenţă” o aminteşte la un moment dat, ar fi trebuit să-l pună măcar la egalitate cu criticii de seamă din interbelic, beneficiari ai unor secţiuni separate. N-a jucat criticul de la Europa liberă, de altminteri un rafinat al expertizei literare, un gourmet al fineţurilor de stil, un rol de veghetor al conştiinţei deopotrivă estetice şi civice, superior celui al şaizeciştilor „consacraţi” din start, a căror apărare le ia, sub acest aspect, istoricul? Cît îi priveşte pe Adrian Marino, Alexandru Piru, Marin Mincu, cred că înţeleg şi împărtăşesc rezervele confratelui nostru, cu toate că faptul că n-au parte nici măcar de scurte texte de caracterizare, riscă a-i transforma în optica unora într-un gen de „victime de lux”.
Dezbaterea aprinsă asupra Istoriei lui N. Manolescu, semn, la urma urmei, al unei atmosfere de libertate a cuvîntului de care avem stringentă nevoie, a cuprins, din păcate, şi un val de excesive, impure iritări. „Un eşec uriaş”, „o improvizaţie, o însăilare acrită”, „analize superficiale” ş.a.m.d., nu sunt decît cîteva enormităţi răutăcioase în faţa unei opere complexe, apăsat personale, care n-ar putea mulţumi pe toată lumea, aidoma unei reprezentaţii cu mare aflux de public, într-o sală cu locuri limitate. Istoria lui N. Manolescu e impunătoare în ansamblu, nu doar, cum s-ar putea afirma, întrucîtva pedestru, prin enorma capacitate de muncă, prin abnegaţia ce-o presupune, (amintindu-se, în chip de reproş abia disimulat, că azi în Occident nu mai sunt la modă istorii literare de autor, în favoarea scrierilor colective şi a celor de tip dicţionar), ci şi prin remarcabilul talent critic ce-o animă, prin intuiţiile şi prin scriitura ce-i asigură impactul estetic, adesea iscînd scîntei, cu materia abordată. E o dovadă că scrisul critic, ca rod al sensibilităţii artiste, al vocaţiei pe linia Albert Thibaudet–E. Lovinescu, supravieţuieşte chiar într-o formă viguroasă. N. Manolescu e în orice caz străin de platitudine, asemenea unui balerin ce nu şi-ar permite a merge pe scenă, ci doar să danseze. Putem să nu fim de acord cu o propoziţie sau alta, cu un capitol sau altul, putem să-i găsim autorului sumedenie de cusururi, la propunerile d-sale să facem contrapropuneri, la argumentele d-sale să venim cu contraargumente, nu putem însă, în bună conştiinţă, să nu recunoaştem prevalenţa paginilor substanţiale, deseori admirabile. „Capriciile” ca şi generozităţile amicale pot deopotrivă provoca reproşuri sau impresia unui proces în curs, al unui fenomen de viaţă cu inevitabilele-i aspecte compozite. Slăbiciunile, nu puţine, se absorb în funcţionalitatea armonioasă a întregului. E adevărat, unele organe ale organismului textual în cauză sunt debile. De pildă cel al receptării poeziei, mai cu seamă cînd autorul se aplică asupra celei lipsite încă de un consens bătătorit, dar întregul e viabil, reprezentînd continuarea cea mai plauzibilă a prodigioasei scrieri călinesciene. Şi o ultimă remarcă: e o carte pe care dacă ai început s-o citeşti, e greu s-o laşi din mînă, precum un bun policier.
