In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eveniment
CRITICA HEDONISTĂ - CORNEL UNGUREANU 1) Arta degustării la români. Între articolele care s-au scris până acum despre Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu mai important a fost, mi se pare, cel al lui Dan C. Mihăilescu. Ca de obicei, cel mai harnic critic al actualităţii literare este nuanţat, elegant, de o reală politeţe cu maestrul. Întinsul articol din Idei în dialog se încheie cu: „Oricum i s-ar răsuci destinul, Nicolae Manolescu rămâne un învingător”. Jumătate dintre revistele culturale au decupat ultima propoziţie, plus alte fraze ale criticului Dan C. Mihăilescu din care să rezulte nu doar că Nicolae Manolescu e un învingător, ci şi un om care a fericit cultura română, cu o istorie cum nici Lovinescu sau Călinescu n-au dat. Cu o zicere apropiată, Istoria critică a literaturii române este un triumf. Pentru bunul cititor de ziar, care află că noi am triumfat de câte ori am avut ocazia, cestiunea divulgă un elogiu specializat. Exprimă o solidarizare imediată, entuziastă, în care spiritul critic devine inutil. Când avem în faţă un op de câteva kilograme, de ce să-l mai torturăm în numele „spiritului critic”? De altfel, preferaţii noştri au fost mereu învingători. Decebal i-a făcut pulbere pe romani, noi am triumfat la Turturcaia, la Oituz, 23 august şi la 30 decembrie. Istoria noastră înseamnă triumf după triumf. Dacă ne luăm după capodopera lui Fellini, Casanova, „triumf” aduce mai aproape de noi alte înţelesuri, patronate de o semnificaţie virilă. După o întrecere cu un viguros bărbat al locului, după ce învinge în confruntarea cu armăsarul ţinutului, Casanova exclamă: Portate mi in trionfo! El este cel mai potent dintre toţi! Este un învingător! Pornind de la numărul doamnelor prezente în Istoria critică..., un rău ar putea să creadă că exclamaţia felliniană s-ar putea transfera Istoriei... lui N. Manolescu. Nu se poate transfera în nici un chip. Chiar dacă multe pagini ale Istoriei critice... se sprijină pe ghilotina sau pe medaliile superlativelor, conceptele de „învingător”, de „triumf”, nu sunt cele care ne apropie prea mult de opul manolescian. La o mai bună înţelegere am ajunge dacă ne-am opri asupra citatelor alese de critic. Sunt multe, sunt întinse, sunt frumoase. Au un cutremur poetic. Nicolae Manolescu operează nu decupaje, nu selecţii. El realizează degustări.
De altfel, între capitolele (subcapitolele) întinse consacrate poeţilor optzecişti, unul dintre cele mai elegante se ocupă de responsabilul de odinioară al restaurantului scriitorilor, acum proprietar al unei instituţii responsabile de răsfăţul culinar al maeştrilor literaţi. Nimeni n-ar fi îndrăznit să creadă că Eugen Suciu ar fi privilegiatul unei selecţii atât de severe.
Extraordinarul op e realizat, să recunoaştem, în numele afinităţilor elective, afective, subliniat subiective. De gustibus... Este opera finală, purtătoare de concluzii, a literaturocentrismului nostru: e o petrecere de gală, cu invitaţi de seamă, mulţi membri ai Academiei Române, mulţi tineri lansaţi, odinioară, de Nicolae Manolescu, acum eminenţi maeştri de ceremonii.
2) Despre cei de la Tabla de materii. Citind Istoria critică..., putem observa că o parte a fost scrisă înainte de 1989. Paginile (uneori sclipitoare, dar nu neapărat corecte) despre literatura veche, despre romanul românesc interbelic, despre Odobescu sau Sadoveanu, despre Creangă sau Ion Pillat poartă marca lui Nicolae Manolescu „cel de odinioară”. Formule sclipitoare din paginile literaturii de azi amintesc de eminentul povestitor/artist care este Nicolae Manolescu. De foiletonistul (să păstrăm termeni lui Dan C. Mihăilescu) învingător. La începutul anilor 90 Nicolae Manolescu era, într-adevăr, un învingător. Cu puţin noroc ajungea preşedintele ţării. Era epoca literaturocentrică a literaturii care realiza ierarhiile pornind de la autorii care n-au făcut pactul cu diavolul. Dinescu, Goma, Blandiana, Manolescu erau în vârf. Dacă recurgem la topurile ultimului moment, descoperim că în Readers Digest Nicolae Manolescu nu intră nici măcar între primii o sută. Este, fără îndoială, decorat, elogiat de Preşedinte, dar mai sus nu urcă în vârful piramidei. Alţii au rămas, el nu.
Prea multe pagini consacrate în Istoria critică... literaturii actuale poartă marca insului care trăieşte sentimentul revanşei: nu a ajuns preşedintele ţării, nu a reuşit să ţină la suprafaţă un partid politic, nu a reuşit să fie Cristian Tudor Popescu, aşa că trebuie să termine repede Istoria literaturii ca să facă un spectacol demn de rolul său în Istorie. Vedetă înainte de 1989, supervedetă la începutul anilor nouăzeci, Nicolae Manolescu a încercat să rămână în top într-un timp în care succesul era asigurat de alte supervedete: s-a încercat în cariera politică, şi în televiziune şi în publicistică. A rămas Istoria critică a literaturii române, de demult anunţată. Reproşurile, multe şi îndreptăţite, care s-au adus Istoriilor lui Alexandru Piru, Marian Popa, Ion Rotaru, Dumitru Micu, Laurenţiu Ulici, Ioan Holban, H. Zalis, sugerau că marele învingător nu poate fi decât Nicolae Manolescu. El este cel care poate aduce liniştea în lumea literaţilor, dar şi a cititorului care nu mai citeşte decât pagina de ziar sau rândurile care evocă ultimul scandal. Aşa că aceşti autori de „istorii literare” decretate ca aproximative, trebuie să dispară din Istoria literaturii. Legea literaturocentrismului arată că Nicolae Manolescu rămâne unicul. Dacă nu a reuşit să devină preşedintele ţării, să conducă cel mai important partid politic, să devină vedetă media mai aplaudată decât Cristian Tudor Popescu sau Ion Cristoiu, va reuşi să se încoroneze ca autorul celei mai importante Istorii a literaturii române! Ilustrul înaintaş, G. Călinescu, îşi încheiase sinteza la anul 1941, Nicolae Manolescu trebuia să adauge pagini pentru încă şaizeci! Problema complicată – pentru un cititor obişnuit insurmontabilă – e că în această perioadă s-a scris enorm, cu un angajament cultural mai complex decât cel din perioada în care criticul scria strălucitoarele sale foiletoane. Nu-i de ignorat faptul că în ultimii douăzeci de ani criticul, devenit lider politic, a fost mereu în campanie electorală. Şi, deloc de neglijat, că s-au adunat şi anumite vârste care îşi au şi ele limbajul lor. Aşa că istoricul literaturii alege, selectează, binecuvântează şi refuză, într-un mod aparent elegant: îi depune pe unii dintre refuzaţi într-o rubrică nouă, Autori de dicţionar. Cine n-ar fi demni de istoria lui Manolescu şi ar intra, pentru perioada 1948 – 1989, în dicţionar? Să scriem că „doar cu ajutorul dicţionarului“ am afla ce-i cu Eta Boeriu, Ovidiu Cotruş, Alice Botez, Barbu Cioculescu, Ilie Constantin, Dan Cristea, Ion Druţă, Radu Enescu, Ion Ianoşi, Mircea Iorgulescu, Florin Manolescu, Dan Horia Mazilu, Adrian Marino, Ion Mircea, Paul Miron, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Petru Poantă, Liviu Rusu, Aurel Rău, Radu Tudoran, Laurenţiu Ulici, Eugen Uricaru , Grigore Vieru. Sunt, după cum se vede, autori importanţi pentru aşezarea literaturii române în secolul XX al culturii române. Sunt remarcabili constructori de cultură. Fiecare dintre cei trimişi „la dicţionar“ este întemeietorul unui palier al actualităţii istoriei literare. Fiecare realizează, pe teritoriul ideilor generale, joncţiunea cu comparatiştii, teoreticienii, istoricii anilor şaptezeci. Sunt eminenţi comparatişti, teoreticieni, istorici. Manolescu elimină din istoria sa construcţiile culturale şi scrie superficial (atunci când scrie) despre arhitecţii acestui timp al culturii. N-are „organ“ pentru ei. Sunt demne de tot hazul capitolele despre Ion Pop şi Dumitru Ţepeneag. Din pagina consacrată primului dispare orice ar aminti despre felul în care Ion Pop a definit literatura Clujului anilor şaptezeci sau optzeci. Dispar nu numai posibilele rânduri despre Echinox, ci şi rândurile (necesare) despre Eugen Uricaru, Ion Mircea, Dinu Flămând, Petru Poantă. Ţepeneag este luat peste picior cu amintirile sale despre Paris, dar nici un cuvinţel despre revistele realizate de Ţepeneag la Paris. Şi nici un cuvânt despre avangarda pe care a patronat-o.
3) Istoria noastră cea de toate zilele. Nu cred că Nicolae Manolescu ar fi sugerat, prin această aşezare, că „trimişii la dicţionar” nu sunt demni de Istoria critică a literaturii. Cred că şi-a manifestat doar încrederea faţă de Dicţionarul Academiei, elaborat sub conducerea lui Eugen Simion. Academicianul (m.c.) Manolescu îl urmează, cu încredere (cu supunere?), pe academicianul Simion, pentru buna înţelegere a ultimilor şase decenii de literatură română. În Istoria critică... academicienii sunt la loc de cinste: Nicolae Breban beneficiază de 12 pagini, Augustin Buzura de 8, Fănuş Neagu de 4, Eugen Simion de 8, Gabriel Ţepelea de 3. Dacă toţi literaţii academicieni ar fi fost prezenţi la şedinţa care punea problema trecerii lui Nicolae Manolescu din rândul membrilor corespondenţi în rândul celor definitivi, lucrurile ar fi fost simple: am fi avut parte de un eveniment memorabil.
Spuneam că Nicolae Manolescu „n-are organ pentru constructorii de cultură“. Faptul că îi urmează cu atâta iubire pe academicieni şi insistă să devină academician deplin ar putea să mă contrazică. Adevăr este că academicienii votanţi (cu excepţia lui Gabriel Ţepelea) fac parte din timpul său fericit. Marile succese de cronicar ale lui Manolescu sunt legate de anii şaizeci şi de generaţia şaizeci a culturii române. În anii şaptezeci deciziile nu sunt luate doar de el. Observaţia că „Manolescu n-are organ pentru constructorii de cultură“ este evidentă în capitolele în care se ocupă (sau nu se ocupă) de anii şaptezeci ai literaturii române. Numeroasele acuzaţii venite de aiurea cum că ar fi antisemit (unul dintre argumente antisemitismului său e felul în care a scris şi scrie despre Norman Manea) sunt neserioase. Sunt la fel de neserioase ca afirmaţiile lui Manolescu despre Ion Pop, Ion Vartic, D. Ţepeneag sau Laurenţiu Ulici. A scrie „Cu puţine excepţii (Radu Cosaşu e cea mai de seamă) proza scurtă nu e reprezentată în anii 60-80“ înseamnă a da revistei Caţavencu material pentru vreo zece numere. Şi a ignora un şir de autori importanţi, antologaţi de Mircea Iorgulescu, Cornel Regman ş.a. În anii şaptezeci ai literaturii române Nicolae Manolescu e un rătăcit, ar putea scrie Laurenţiu Ulici. Sau Mircea Iorgulescu, sau Ion Pop, admirabilii comentatori ai ei.
Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu este piatra tombală pusă pe epoca literaturocentrismului culturii române. Literatura română care a fost odată, scriitorul român care şi-a trăit destinul său regal pot fi regăsiţi aici, în această operă deloc sumbră. Excelentele pagini ale criticului rămân mereu surâzătoare. Ca în Cimitirul vesel din Săpânţa, nimeni nu domiciliază dincolo. Şi putem încheia cu aceeaşi frază a lui Dan C. Mihăilescu: „Oricum i s-ar rătăci destinul, Nicolae Manolescu rămâne un învingător”. Ultimul, nu-i aşa?
