Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Eveniment
 
Proză
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Poezii
 
Comentarii critice
 
Note clasice
 
Memorii. Amintiri
 
Viaţa literaturii
 
Cronica literară
 
Anchetă
 
Atitudini
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93
 


Eveniment
O “EPOPEE” A DIAGNOSTICULUI - VIORICA RăDUţă
Istoria… lui Nicolae Manolescu încheie, cu siguranţă, tocmai capitolul maioresciano-călinescian al criticii exhaustive, ierarhizante, pe o identitate, continuitate, cum e cea literară, construită din discontinuităţi, multiplii cei fixaţi prin capitole, mai mult de autori şi „forme” (în spiritul Focillon) decât de curente, presă specializată, în cazul de faţă, de la un punct chiar de receptare critică, aport şi nou şi (aproape) memorabil, până la Postmodernism. Este ultima bătălie „canonică” în peisajul literaturii noastre, făcută nu la două mâini, diacronia în sincronie şi validare pe tipar maiorescian, dar şi acesta mult expresiv, ci la mai multe. Perspectivele sunt mai atente la form(ul)e de literatură (capitolele sunt buni martori), după gustul exersat chiar „critic” de Manolescu, cel aşteptat, se vede acum, tot „critic”, dar mult…„umoral”. Psihoza va ţine ceva vreme, hrănită şi de judecăţile ne/ părtinitoare, definitive, îndrăzneţe, ale lui Manolescu, dar şi de ale sale imprevizibile sau previzibile puneri la colţ, în unele cazuri „contemporane” cu „arcanul”.
Aşteptarea diagnosticului manolescian pe dimensiunea a 5 secole de literatură a născut o altă aşteptare, mai pătimaşă, mai arzătoare la ordinea zilei, printre „ai noştri” literaţi. De unde şi invitaţia voalat sau direct exprimată a unei re-Citiri de opere de după „revuluţie”(!).

Trebuie spus că istoria literară face un pas esenţial cu recenta carte, cu toată vâlva de „produs”, o definitivează ca „ştiinţă”, fie că avem rezistenţă la gustul criticului, la umorile sale, în fine, la această nouă „epopee”, a diagnosticului literar, întâi şi întâi. De semnalat că tocmai pentru dumnealui a fost…cultivat Manolescu, nu de ieri de azi, şi tot din cauza lui, atacat, iar acum aşteptat pentru adăugiri. S-a fost creat un (alt)…orizont de aşteptare. Istoria…va fi mereu vie, însă, nu doar prin cuprindere sau ediţii îmbunătăţite la contemporani, cât prin reuşita de faţă a unui dincolo de celelalte „vârste” critice româneşti, pe linia cărora, pe bună dreptate, se situează însuşi Manolescu Nicolae. Că foloseşte şi adjuvanţi, ca Sorin Alexandrescu, în poziţionarea sa, şi cum, ţine de gestica unei viziuni critice de care dă seamă chiar în tomul de faţă. Doar că multiplul diagnosticării, mersul pe recuperări-anulări la tot pasul, creează un ritm accelerat, ne dar mai ales dreptele se succed „ca generaţiile”, aduc extazul pe buza agoniei lectorului, fireşte, silit şi siluit la apropiere şi distanţare versus judecăţile cu capete mai să zic arcimboldiene, dacă n-ar fi de atâtea ori tocmai autentice, nu în felul Călinescu, ci în tăietura valorizantă sau nu, dar de acum manolesciană, adică multiplă: învăluitoare, seacă, dezarmantă, contradictorie, citostatică, justă, sinuoasă, frivolă, socratică, paradoxală, demonstrată, ne­de­monstrată, anamorfotică, polemică, intuitivă, rebelă, circumspectă, definitivă, segmentată, comparativă, integratoare, de sabie sau de floretă, din perspectivă când ideologică, morală, când pur estetică, preaplină de cinci secole ca să nu fie neomenească pentru un singur semnatar. În afara unor repetiţii, de tip capodoperă, poet extraordinar, roman ratat, ş.a., formulările care ţin de diagnostic fac spiritul cărţii, tânăr, seducător, imprevizibil, aşteptat, neconsumat, cum ar veni.

Trebuie spus, totuşi, că demersul „secular” nu traversează literatura română fără o fundaţie marca(n)tă la Manolescu. Şi nici pe un gol de…”istorii”, sinteze critice, în ultimii ani. E surprinzător (!?) că suntem, deodată, aşa de bogaţi în această formă de relief a literaturii române. Sunt gata să spun că ştiinţa „inefabilă” devansează…literatura, obiectul ei (!) după ce Negrici l-a golit, dar în abstract, globalizant, faţă cu negativele directe, punctuale şi prin absenţă, din Istoria lui N. M. Numai dacă privim văleatul 2008, remarcăm trei teritorii, pe cel „minat” de critica anamorfotică a lui Eugen Negrici în Iluziile literaturii române, pe cel „mărit”, în domeniul teatrului, prin Istoria literaturii române. Dramaturgia, de Mircea Ghiţulescu, şi, în fine, lovinesciana carte, singura mai lucid-cuprinzătoare pentru contemporani, având ca fundaţie trei teme întreţesute, feminitatea limbii române, moartea şi locuirea, semnată de Irina Petraş, Literatură română contemporană. De precizat, întocmai ca la distinctul între critici, Manolescu, faptul că fiecare dintre ocupanţii din urmă ai sintezelor literare, au în spate alte cărţi, re-citiri, completând, ca un făcut, marea istorie N. M. (cu cinci secole nu-i de glumit!)

Pagina de lansare a metodei „critice”, adaos la prefaţa volumului din 1990, este una artistă, mai întâi, apoi şi cu bătaie lungă, dacă pricepem că la o selecţie valorizantă, se aplică şi „critica criticei”, cu o desfăşurare mai largă sau mai strânsă, cu situări (şi) neaşteptate, cu ingrediente la confraţi, mai puţin usturătoare la proximi ori căuzaşii pe plac, ideologic, de unde stridenţele în cazuri de felul Noica, Mircea Eliade, Cornel Ungureanu ş. a. Aceste observaţii nu micşorează epopeicul fabulos al diagnosticului, purtat care la baionetă, care la floretă, sub ştreang sau, dimpotrivă, direct pe soclu, cetirea sentinţei, varietatea ei, fiind de departe (cu toate că Romantismul, Junimismul, partea Maiorescu, Modernismul sunt în mare măsură excepţionale în paginile de…critic) atracţia recentei compoziţii a „Bibliotecarului” manolescian, compus din scriitori „mari” dar şi din figur(anţ)i la „muse”, uneori osirian des-făcuţi chiar şi în interiorul operei prin tăieturi când iuţi, nedemonstrate, când pregătite lung, prin analize sau citate, singure ucigaşe sau recuperatoare, prin apelul la reflectori, selectaţi anume (pentru momente şi figuri literare apropiate lor; cazul Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter, Al. Cistelecan etc).

Înaintea secolelor cinci, mari la „sfat” (!?), pericolele subiectivităţii sunt şi ele asumate în peisajul literar, nu însă şi în cel de…aşteptare, întrucât la oferta multiplă se va răspunde cu receptare la fel. Nicolae Manolescu aşază la căpăţână chiar formula Istoriei... După o clasificare a „formelor”, pe care această ştiinţă a trăit-o la noi, autorul se înscrie pe urmele istoricilor literari „adevăraţi şi integrali”. Aşa, Călinescu bene­ficiază, „luciditate” fără Eugen Negrici, de locul meritat, cum sunt şi soclurile cărora le creează cele mai bune „statui”, critice, Maiorescu şi Lovinescu. Dar spectacolul vine la Manolescu atât din critica criticii, larg re-prezentată până la şaizeci, mai strâmtorat, cu accente bizare sau preluate după, cât şi din capitolele de analiză şi sinteză pe diversele perioade (îndeosebi cele bătătorite înainte, prin Arca lui Noe, Despre poezie, în cronici ale deliciului nostru optzecist, adunate şi publicate recent, Teme, Contradicţia lui Maiorescu etc.). Istoria… literaturii pare fixată mai ales din scriitori, cu o expresivitate şi un risc al diagnosticului demne de viteazul Ahile, memorabil în luptă dar vulnerabil acolo unde prietenia, proximitatea, ideologia îl lucrează pe mânuitorul armiei române. Curajul şi cinstea în fixarea de(n)selor judecăţi critice nu ar trebui puse la îndoială. Punctul ucigaş, fără a fi atât de funcţional pe ansamblu (cum se crede), se află in imensitatea cuprinderii, în sinuozităţile de „gust”, în viziunile extraliterare ori doar… culturale, în impresionismul cu funcţii pierdute, placat pe autorii contemporani, versus excelentele pagini retro, acolo unde autorul re-formulează, sintetizează memorabil, cu o fluiditate a frazei şi argumentaţiei savante sub aparenţa iuţelii, mai vechi proiecţii critice sau le re-aşază, imprevizibil, uneori, dar spectaculos de fiecare dată, pe forme şi valori, materialul enorm, desfăşurat critic. Dacă George Călinescu ieşea epic în Istorie…, Nicolae Manolescu vine cu diagnosticul multiform, care face o…”ştiinţă” cu bază estetică, după a şcolilor, să le spun „gramaticile” noi de lectură, trecute şi abandonate pentru cea integrală şi clarvăzătoare nu doar pe fragmente, în fine, axiologică. Dovada că o asemenea perspectivă e vie stă şi în ecoul-aşteptare a verdictelor Manolescu. În simbioza dorită, diacronie-sincronie, a „vederii” operelor, criticul construieşte „secolele” XVI-XIX, de pildă, cu reprezentări abundente, chiar „dicţionarul” este aici drept, poziţionate con-textual, cu ieşiri duble de măsură… critică. Literatura „sacră” e laic prezentată, cu Dosoftei în creion desăvârşit, însă; Neculce e vizat polemic, anti-„iorghist”, Şcoala Ardeleană prin ochi de…estet, deşi tot Manolescu dă o pagină critică, demnă de formula sa integratoare, la Ion Budai Deleanu sau reuşeşte un portret complet al operei Cantemir, lansează interogaţii la „baroc”, ş. a. m. d. În cazul capitolului Romantism–1840-1889 introducţia… ideologică e binevenită „istoric”, fixată doctrina, definitivată oscilaţia critică îndelungă a romantismului nostru… clasi­ci­zant, cum ar spune Mircea Scarlat, sunt surprinse genuri şi, mai ales, „forme” literare cu toată funcţia critică, cea recuperatoare sau devalorizantă, acolo unde mai lucrează prost ierarhiile noastre. Există analize şi sinteze luxuriante, necasate la acest fel de capitol (din Istorie…). Până şi înăuntrul unui „corp” de autor sunt ierarhizări şi s(u)puneri la obiect, la judecată critică. În asemenea locuri din Istorie, criticul este cu măsură spectaculos, bun diagnostician, chiar argumentativ (în pofida biografiei „selective”), faţă de multele preluări critice din ultimele capitole „istorice”, cu falii care se reaşază, cred, la/cu fiecare lector. O subiectivitate asumată „istoric” e altceva decât una de întâmpinare, fireşte. Reuşita vine din ceea ce se fixează şi demonstrează ca metodă critică, sincronia-diacronică, dar cu plusul desfăşurat al receptării, demonstrată pe mari porţiuni, cum este aceasta a Romantismului, unde şi o distanţă bună conduce la corp analitic şi structural autentic.

Prima ruptură de…Manolescu apare după extraordinarul moment Maiorescu, surprins în liniile potrivite, chiar „secrete”, notele zilnice, dar şi în viziunile, stilul, domeniile, cu nimic prăfuit, ale „contradicţiei” mai vechi. Nu întâmplător, criteriul estetic e continuat, dar cu cvartetul „Marii scriitori” din Istorie… devine pieziş. La Eminescu, după vreun unghi postmodern (lasă că l-a reuşit Levantul!), e adus în prim-plan valoric (!) biografismul din vreuna Scrisoare; pluralul fixat ca viziune uită exact identitatea în alteritate, cercetată chiar la Eminescu, de curând. Se uită „modelul cosmologic”, tuşat memorabil de Ioana Em. Petrescu, e redusă receptarea operei, cu alte cuvinte, la un gust…publicitar. Nici Creangă nu e adâncit, cu toată buna valorizare acordată Amintirilor…, „reflectorul”, vioara întâi a vederii critice, nu convinge faţă cu alte studii crengiste. La Caragiale sunt multe redimensionări, bine fişate, dar din nou vine el, necazul, tocmai la receptarea operei, unde o Maria Vodă Căpuşan nici de „dicţionar” nu beneficiază, cu toate că alte trimiteri, la Florin Manolescu sau Marta Petreu sunt, pe bună dreptate, în „chestie”. Iar unde se mai pune Slavici, cu tot crochiul sprinţar, cum ar veni, tocmai la uriaşi referinţe critice deosebite sunt afară, cu toate că judecata rămâne spectaculoasă, fie la capitolul reabilitări, fie micşorări. Tocmai nervura maioresciană, umblată cu artă de Manolescu prin cronicile sale, e malformată aici, cu toate că „anticlasicii” o vor gusta. Cinste lor!
Dacă trecem la Modernism …, din nou avem un Manolescu dezinvolt, pe mari subcapitole plastic, ardent, tăios, cu pagini de cea mai bună critică literară, bătălia canonică sub patronaj Lovinescu, de pildă, ierarhizând la fel de îndrăzneţ, dar cu demonstraţie, în multe cazuri de…autori, minimalizaţi sau, dimpotrivă, sanctificaţi. În ciuda unor evaluări contradictorii, unele datorate şi pre-judecăţilor noastre, ca cele despre „micul clasicism poetic”, despre poezia bacoviană de-a lungul şi de-a latul ei (cu ambiţia de a-i valida postmodernismul incipient; studiul lui Bogdan Lefter e o sinteză validă), despre top-ul actualizat ca judecată de valoare în cazurile Sadoveanu, Camil Petrescu, Papadat-Bengescu, Cezar Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, Anton Holban, ş.a., curajul şi demonstraţia-analiză, adesea, dau semn de credinţă în revalorizările autorului. Mă tem să nu se valideze, multe dintre ele azi privite sceptic, în timp (ca şi la optzeciştii de Nedelciu, Crăciun şi urmaşii „târzii”, absenţe nu discutăm…). Sigur că tot diagnosticul face spectacolul „marilor” dar şi micilor scriitori, aici prezenţi cu o generozitate pe care Manolescu nu o mai arată în altă parte. Corpurile scripturale sunt, însă, disecate şi operate la două mâini…hm! mai multe, dacă avem în vedere faptul că se fac reaşezări chiar în părţile operei, între membrele ei, cazurile Mateiu I. Caragiale, Ion Barbu, de pildă, fiind notabile. Dacă Sadoveanu, Blaga, Rebreanu, Camil Petrescu nu curg în direcţia tocmai aşteptată, încetăţenită, alerteţea diagnosticului dă întregului demers critic o mare forţă, izvorâtă şi din aplecarea critică dinainte la acest peisaj literar. Imprevizibilul face fizio(g)nomia manolesciană mereu proaspătă, chiar dacă şi nedreaptă, cum e cazul lui Blaga.

Prezenţa criticilor e şi ea o bătălie câştigată; fantoma lui Călinescu e repusă în drepturi, dar contextul nu e fără accentele, momentele contemporanilor săi, ceea ce aduce a relief interbelic.

VIORICA RĂDUŢĂ


Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram