In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Proză
CERBUL - IOAN GROşAN ORIZONT DE AŞTEPTARE
(fragmente din romanul Un om din Est)
– Măi omule – zise generalul către Willy Schuster, privindu-l ţintă – tu nu ştii cu ce te joci. Dintr-o chestie ca asta, poţi să intri şi la bulău. Te băgăm la „subminarea economiei naţionale” şi ăla eşti!
– Dar, tovarăşe general – zise Willy şi-şi dădu seama că glasul îi tremura – până acum o oră era aici! L-am supravegheat tot timpul şi...
– L-ai supravegheat pe aia a mă-tii! – izbucni generalul. Cum l-ai supravegheat?! Şi ce e cerbu’ ăsta – OZN, să dispară aşa, ca măgaru-n ceaţă? Futu-vă-n cur cu cerbii voştri cu tot, că numai de tâmpiţi am parte!
Willy Schuster coborî privirea şi nu zise nimic. Într-adevăr, nici el nu pricepea: toată noaptea stătuse cu binoclul pe el, în lumina lunii îi zărise a suta mia oară splendidele coarne, ba chiar i se păruse c-aude şi cum, în răstimpuri, cerbul fornăie uşor, umflându-şi nările. Şi dintr-o dată, preţ de trei secunde cât, ţinându-şi palmele căuş, îşi aprinsese o ţigară, cerbul –
ia-l de unde nu-i. Dispăruse de parcă nici n-ar fi fost.
– Şi-acum eu ce mă fac? – zise mai potolit generalul, privind undeva peste capul lui Willy. Peste două ore elicopterele vor fi aici şi ce-o să-i spun Tovarăşului?
„Să trăiţi, Tovarăşe Secretar General – îi trecu brusc prin minte lui Willy – am onoarea să vă raportez că îndeplinind planul la toţi indicatorii de bază, cerbul a dispărut”.
– Zi, mă boule, ce facem acum?
– Tovarăşe general – se dezmetici Willy – dacă-am putea înconjura pădurea cu nişte soldaţi, l-am găsi, că n-avea cum să...
– Păi da – se-aprinse din nou generalul – acuma, pentru cerbul tău, să implic şi Armata! Să-i scot pe soldaţi de la câmp, de la munci, şi să-i pun să fugărească o iluzie, mă, o iluzie! Nu-i destul că abia i-am mobilizat pe nenorociţii ăia de gonaci, acuma s-aduc şi un regiment! Mă neamţule, dacă într-o oră nu-mi scoţi cerbu’, nu mă interesează cum şi de unde, ai beulit-o, mă, ai beulit-o rău de tot! Neam de neamul tău...”, dar deodată generalul se întrerupse, apoi, uitând că şi el are atîrnat la gât binoclul, i-l smulse din mână pe-al lui Willy, îl duse la ochi şi-l fixă în direcţia Pădurii Sasului.
– åsta e? – şopti el.
Willy privi şi el într-acolo: da, era un cerb.
– Nu-mi dau seama. Dacă sunteţi bun să... – şi arătă spre binoclul din mîna generalului.
– Păi da – zise generalul şi-i dădu binoclul lui Willy – că m-am prostit şi eu!... Zi-mi, neamţule, că ăsta e şi te-ai scos!
Willy reglă şarful şi i se muiară genunchii: nu era ăla; era, mai mare ruşinea, Gică Şchiopu. L-ar fi recunoscut dintr-o mie.
– Nu e el – zise stins.
– Cum nu e el?! – făcu generalul. Da’ ce e?
– E Gică Şchiopu, de la noi de la fermă.
– Ce Gică Şchiopu?! Păi nu e cerb?
– Ba da, tovarăşe general, dar e unul aproape domesticit. Nu e cerbul... nostru.
Era cât pe ce să zică „cerbul meu”.
– Păi şi ăsta n-are coarne?
– Are, dar nu de trofeu. E sub medie.
– Şi nu-l putem mâna spre stand, spre foişor?
– Ba da, îl mânăm unde vreţi, că vine şi singur, dar ce-o să zică Tovarăşu’ când o vedea că...
Generalul îşi ridică încet privirea spre cer ca şi cum ar fi vrut să-l ia martor pe Dumnezeu că nu e responsabil de ce-o să-i facă nemţişorului ăsta. Willy îşi trase capul între umeri, aşteptând lovitura. Ciudat însă, cerul care începea să se lumineze păru să-l domolească pe general. Îl prinse pe Willy de primul nasture de pe uniforma de pădurar şi-l privi drept în ochi:
– Uite cum facem, măi tăntălăule: îl mânăm pe şchiopu’ ăsta până spre foişor şi-l împuşcăm. Adică Tovarăşu’ o să-l împuşte, că trage bine. Dar dânsu’ nu are treabă cu evaluatu’, cu număratul coarnelor şi aşa mai departe. Asta e misiunea noastră, dânsu’ are altele pe cap. Şi după aia o să chem Armata şi-o să-l găsim, spre binele tău, sper, pe ăla adevăratu’. Ai priceput?
– Da, tovarăşe general!
– Şi încă ceva: dacă sufli cumva vreo vorbă de ce-am discutat noi aici, te-mpuşc cu mâna mea.
Willy dădu rapid din cap.
Generalul îşi scoase staţia de radio-emisie-recepţie din teaca de la centură şi-o duse la buze:
– „Stejarul”, aici „Rândunica”. Recepţie.
– V-ascult, tovarăşe general! – auzi, cu pârâituri, Willy.
– Mă Dobre, ce mama dracului, nici acum n-ai învăţat să comunici? Şi după o pauză: L-am găsit. Uite cum faceţi: dispui oamenii în semicerc şi urci cu ei, cu gălăgie, cu tam-tam, prin Pădurea Sasului, spre indicativul nr.1. Porniţi când vă spun eu.
– ’Nţeles, „Rândunica”! – auzi Willy.
Generalul puse înapoi staţia în teacă, îşi scoase porthartul, se aşeză în fund şi se mai uită o dată cu binoclul spre Gică Şchiopu’.
– Pare paşnic – zise el. Fumezi?
– Da, tovarăşe general.
Generalul scoase din buzunarul de la piept un pachet de „Kent” şi-l întinse spre Willy.
– Mulţumesc mult – spuse pădurarul.
Generalul îşi aprinse şi el una, trase un fum şi privi în zare.
– Carnea vă rămâne vouă – zise el. Noi luăm numai trofeul. Vezi cum o-mpărţiţi, s-ajungă la toată lumea, mai ales la gonaci.
– Dacă-mi permiteţi, m-aş ocupa eu – zise Willy. Ştiu cum se tranşază.
– Bine, ocupă-te tu – zise generalul şi se-ntinse pe spate, cu mâinile sub cap, în aşteptare. Uite ce dimineaţă frumoasă se-arată – adăugă el. Să dea Domnu’ să iasă bine, neamţule.
***
Maiorul Dobre închise staţia de radio-emisie-recepţie şi se-ntoarse spre gonaci:
– Ei, ia să repetăm! – zise el în porta-voce. Cum trebuie să facem?
- HåU, HåU, HåU! – tunară gonacii. HåU, HåU, HåU! HåU, HåU, HåU!
– Excelent! Bravo! – zise maiorul Dobre. Şi-n tot timpul ăsta nu uitaţi să loviţi cu bâtele în copaci, în tufişuri, să fie zgomot, cât mai mult tam-tam! Apoi se-ntoarse spre bătrânul Klaus Schuster, care aştepta în spatele lui:
– De organizarea lor te ocupi dumneata. Trebuie să acoperim tot perimetrul dintre Poiana Sasului şi Fagul Fulgerat, având în spate Olbocul, ca s-aducem cerbul spre foişorul Tovarăşului. Cum o să-i pui, în semicerc?
Bătrânul Schuster încuviinţă.
– Aşa mă gândeam şi eu – zise maiorul. Să nu scape, dracului, pe laterale, că ne-am ars.
Se uită spre gonaci, vreo patruzeci, aşezaţi pe două rânduri.
– Crezi că sunt destui? Au toţi bâte?
Bătrânul Schuster încuviinţă din nou. Maiorul se uită la ceas:
– În cel mult douăzeci de minute, pornim!
Începea să se crape de ziuă. Gonacii, cam zgribuliţi şi somnoroşi, îşi loveau umerii să se încălzească, se mutau de pe un picior pe altul. Fuseseră aduşi din orăşel de cu noapte, în remorci, şi debarcaţi în spatele fermei IAS, pe malul Olbocului, de unde trebuia să-nceapă goana. Unii, neştiind cât va dura acţiunea, îşi aduseseră sandviciuri şi acum le mâncau. Maiorul Dobre îi mai examină o dată şi privirea i se opri pe unul mic de statură, dar solid, îmbrăcat în costum la două rânduri, cu cămaşă albă şi cravată. Cât era de tensionat, pe maior îl înfundă râsul. Se întoarse spre stafful din spatele lui şi arătând cu capul în direcţia omuleţului, întrebă încet:
– Da’ pe ăsta cine l-a adus?
Tovarăşa secretară de partid Szekely de la Şcoala generală nr.1 făcu un pas în faţă:
– E de la noi, de la învăţământ – şopti ea. E profesor de biologie. S-a oferit voluntar.
– La noi toţi sunt voluntari – interveni directorul Fabricii de piele. Nici n-a trebuit să facem convocator.
– Voluntar, nevoluntar – bombăni maiorul Dobre – da’ unde crede el că merge? La Operă?
– I-am explicat că e o acţiune de mare importanţă – spuse tot în şoaptă tovarăşa Szekely – că poate o să-l vedem pe Tovarăşu’...
– Ei, o să-l vedeţi pe... „dracu”, îi veni pe limbă maiorului să zică, aşa că tuşi ca acoperire şi schimbă vorba:
– Da’ dumneavoastră ce-aveţi la ochi?
– Mi s-a-nvineţit de la sinuzită – răspunse tovarăşa Szekely. Fac puncţii şi nu mai scap de efectul acesta secundar.
„Ete, puncţii! – gândi maiorul. Iar ai luat-o pe coajă de la bărbatu-tău”.
– Da’ pe tovarăşa doctoriţă nu o văd – zise el. Pe dânsa n-aţi convocat-o? Sau dânsa nu serveşte acţiuni obşteşti?
– Ba da, tovarăşe Dobre – răspunse repede tovarăşa Szekely – am convocat-o, aşa cum mi-aţi sugerat, dar n-a putut să vină. E pe... – şi se apropie de maior şi-i spuse ceva la ureche.
Maiorul Dobre luă o mină înţelegător-nemulţumită, se răsuci şi-i mai aruncă o privire piticaniei în costum: dacă aşa voia el să-şi fută costumul prin mărăcinişuri în speranţa c-o să-l vadă pe Tovarăşu’, n-avea decât.
***
„Hău, hău, hău, hău”, făcu profesorul Grigore Samsaru, urcând dinspre Olboc şi Pădurea Sasului, fără efort, printre tufişuri şi ferigi mari Dryopterix felix, panta mustind de muşchi şi frunze putrezite în care pantofii lui „Leonardo” de la Fabrica „Guban” din Timişoara se afundau ca într-un bălegar. Glasul îi suna însă anemic, n-avea forţa vlăjganului pe care-l zărea în stânga şi care parcă îşi fixase un megafon în gâtlej. Din când în când profesorul izbea voiniceşte în copaci cu un băţ, dar nici aşa nu producea cine ştie ce zgomot. Fusese repartizat ultimul în dreapta semicercului gonacilor; de fapt, trimiterea lui acolo fusese ideea bătrânului Klaus Schuster, tatăl lui Willy: pădurarul îl recunoscuse imediat şi-l luase mai la o parte: „Dom’ profesor, ce căutaţi aici?” „Păi... – zisese el – la acţiune... am fost mobilizat de tovarăşa Szekely”. „Şi nu v-a spus ce trebuie să faceţi?” „Nu. Că e acţiune importantă, că s-ar putea să apară şi Tovarăşu’... şi atât”. Bătrânul Schuster tăcu câteva clipe, scărpinându-se pe sub pălăriuţa verde. „Dom’ profesor, nu-i de dumneavoastră aici. E păcat de haine să vi le murdăriţi pe coclaurile astea. Am să vă pun ultimul din şir, acolo în dreapta. După ce intraţi în pădure, luaţi-o tot în dreapta şi tăiaţi-o spre casă. Dacă întreabă cineva, o să-i spun că vi s-a făcut rău şi eu v-am trimis acasă”. „Da’ tovarăşa Szekely zicea că trebuie să ne-ntâlnim sus la Sărături, la cabană, pentru concluzii”. „Tovarăşa Szekely!... – dăduse din mână a lehamite bătrânul Schuster. Dom’ profesor, faceţi cum vreţi, da’ vă spun eu că e păcat de hainele astea să rămâneţi”.
„Hău, hău, hău”, făcu el gânditor. Da, uite acum, când intraseră în pădure şi vlăjganul din stânga nu se mai vedea, ci doar se auzea, ar putea-o tuli. De mânecile costumului, costumul lui de mire la două rânduri ce-i rămăsese cam mic, vesta abia de se mai închidea, se agăţaseră deja ciulini, iar pantalonii îşi stricaseră dunga şi erau uzi până la genunchi. Dar avea şi-acum în urechea stângă şoapta caldă a tovarăşei Szekely care în remorcă, pe întuneric, se aplecase spre el şi, cu toate zgâlţâiturile, reuşise să-i strecoare: „După acţiune, se organizează la cabană la Sărături nişte concluzii. Să nu plecaţi!” – şi parcă-i trăsese şi cu ochiul. Nu, n-o să plece, dă-l dracului de costum, o să-l ducă la curăţat, că tâmpita de Codruţa, tot mai rece, mai acră în ultimul timp, n-o să vrea să pună mâna pe el. Parcă o şi auzea: „Du-te să ţi-l spele partidu’!” În schimb, spre surprinderea lui, tovarăşa Szekely se arăta tot mai înţelegătoare. Îi zâmbea când se întâlneau pe coridoarele şcolii, îl invitase personal la şedinţa lărgită de partid unde puteau participa şi simplii membri de sindicat, ba chiar se şi roşise, uman, când de ziua ei de naştere el îi adusese la cabinetul de partid unde tovarăşa organizase o mică agapă cu fursecuri, cafea şi Cico – un buchet mare de trandafiri. Nu, tovarăşa Szekely nu semăna deloc cu tovarăşa Oproiu care de când căzuse de două ori în buda şcolii se purta şi mai scorţoasă ca înainte. Ştia şi partidul pe cine să pună în fruntea organizaţiilor, cât erau ele de mici: oameni calzi, înţelegători, gata să plece urechea la necazurile oamenilor, nu vipere ca tovarăşa Oproiu.
Traversă un drumeag forestier şi privirea i se opri pe o rădaşcă mare, căzută pe spate într-o baltă, agitându-şi disperată picioruşele şi puternicele cleşti şi încercând să se întoarcă pe burtă. Deşi una din primele lecţii învăţate în facultate era că – exceptând experienţele de laborator, bineînţeles – nu trebuie să te bagi în mersul maiestuos, uneori plin de cruzime, al naturii, în viaţa sălbăticiunilor mai ales, generozitatea sa pe care îi plăcea s-o creadă funciară învinse de data asta preceptul cu „neamestecul în treburile interne”, cum ar fi zis tovarăşa Szekely: luă cu două degete rădaşca, o scutură, o întoarse pe burtă şi-i dădu drumul. Privind-o cum, încă zăpăcită şi greoaie, abia regăsindu-şi echilibrul, ea dispăru în iarbă, se gândi că, în fond, într-o postură asemănătoare se afla şi el, fixat cumva pe spate, incapabil să se mişte, să înainteze, agitând zadarnic din mâini şi din picioare, în timp ce alţii, alte gângănii cu nimic mai breze decât el, trec în viteză pe lângă agitaţia-i statică, inutilă, atrase, ba chiar trase festiv spre un ţel, spre un scop, spre o bucurie: excursia în Bulgaria pentru membrii de partid, de pildă, de care el n-o să aibă parte în curând.
„Hău, hău”, făcu mai mult din inerţie şi sunetul plăpând al vocii sale păru să parodieze jalnic ecoul viguros al glasurilor celorlalţi gonaci care umpleau pădurea cu rezonanţa unui cor de catedrală. Dar nu va pleca acasă, nu, fiindcă tovarăşa Szekely îi mai şoptise ceva în remorcă: „Dacă avem noroc, o să-l vedem şi pe Tovarăşu’. Vine într-o vizită de lucru aici, la o vânătoare urmată de o analiză”. El făcuse ochii mari şi întrebase tot în şoaptă: „Serios? De unde ştiţi?” „De trei zile – îi suflase în ureche tovarăşa Szekely – taraful de la Casa de Cultură repetă întruna melodia Radu mamii, Radule, care-i place foarte mult Tovarăşului”. El dăduse din cap ca şi cum ar fi ştiut şi confirmat că da, e plauzibil, ăsta era cântecul favorit al Tovarăşului.
S-ar putea deci să-l vadă pe Tovarăşu’ în carne şi oase, poate chiar
de-aproape. Ori, poate, cine ştie, să dea chiar mâna cu el. Înainte de dorinţa asta cu intrarea în partid, nu fusese preocupat cine ştie ce de persoana Secretarului General. Dânsul era undeva acolo sus, răspunzând de destinele lor, ale tuturor românilor, se întâlnea când voiau muşchii lui cu mai-marii lumii, cu Nixon, cu regina Angliei, cu Iosif Constantin Drăgan, cu fotbaliştii de la „Steaua”. Dar după dimineaţa aceea de 5 octombrie, cu revelaţia nimicniciei lui, a faptului că fusese condamnat să stea veşnic pe tuşă, rădaşcă neajutorată căzută pe spate, îi trecuse prin minte de mai multe ori că ar trebui să-ncerce să facă şi el ceva măreţ pentru ţară, ca Nadia Comăneci, ca să-l cheme Tovarăşu’ la el, într-un cadru festiv, cu televiziunea de faţă, să-l felicite, eventual să-l decoreze. Se îndoi însă că dacă el ar fi descoperit o nouă specie de insecte, Tovarăşu’ ar fi fost interesat. Trebuia ceva mai grandios, mai macro, şi-ntr-una din zilele din urmă, când citise în revista Magazin un articol despre forţele nebănuite care zac în creierul nostru, despre puterea bio-energiei şi altele, imaginaţia i-o luase razna şi visase cu ochii deschişi cum, descoperindu-şi asemenea misterioase puteri în propriul cerebel, ar reuşi, nici mai mult nici mai puţin, decît să mute, să facă să se deplaseze pe sub pământ, fără ştirea nimănui, zăcămintele de ţiţei din Golful Persic până în zona noastră subcarpatică, tăindu-le astfel arabilor macaroana. Sondele de la Moineşti, Drăgăşani, Câmpina, în general toate sondele din curbura Carpaţilor ar începe dă duduie, să dea pe dinafară şi, desigur, până la urmă s-ar afla, cu mijloace specifice, discret, să nu se prindă arabii şi să protesteze, care-i sursa acestei neaşteptate bogăţii: puterea minţii profesorului de biologie Grigore Samsaru, de la Şcoala generală nr.1 din orăşelul A., care nici măcar nu e membru de partid. Şi Tovarăşu’ l-ar chema la el, tot în secret, şi i-ar zice: „Bravo, tovarăşe Samsaru! Datorită dumitale, ne vom plăti toate datoriile externe în şase luni! Spune-mi, te rog, ce doreşti?” „Eu? Nimic – ar spune el mândru. O fac pentru ţară. Atâta doar, că nu sunt membru de partid”. „Cum?!” – ar sări Tovarăşu’ de la birou. Nu eşti membru de partid?! De ce?!” „Nu m-au primit”, ar răspunde el, ridicând din umeri. „Bobule!!! (sau Gogule!!! Sau Găinuşe!!!)” – ar tuna Tovarăşu’ şi imediat, din pământ, din piatră seacă, unul din cei doi sau tovarăşa Găinuşe s-ar prezenta în poziţie de drepţi. „Ia să mi-l faceţi pe tovarăşul Samsaru aici, pe loc, membru de partid! Altceva, tovarăşe Samsaru?” „Altceva nimic”, ar răspunde el cu demnitate. „Ei, nici chiar aşa, tovarăşe! Chiar de azi, vei locui la Snagov, în vila cutare, împreună cu soţia dumitale Codruţa, ca să te poţi concentra în voie şi să aduci ţării cât mai mult ţiţei. Şi ori de câte ori ai nevoie de ceva, de absolut orice, te rog să mă suni”.
Aici visul i se cam tulbura, fiindcă dacă tot dobândise capacitatea de a muta ţiţeiul din Golful Persic în România, n-ar fi vrut să stea la Snagov cu Codruţa, care de-atâtea ori îl luase la mişto cu partidu’, ci cu o femeie ca lumea, în stare să-l înţeleagă şi să-l aprecieze. Tovarăşa Szekely, de pildă, pe care tot o bătea bărbatu-său, şi care, când s-ar fi văzut la Snagov şi după ce el ar fi terminat cu concentratu’ mental şi-ar mai fi adus câteva milioane de barili sub Carpaţi, ar fi stat şi-n cap de bucurie.
Din spate, de peste Olboc, sui un zgomot sacadat, întâi încet, apoi tot mai puternic. Se-ntoarse: un elicopter, apoi încă unul. Tovarăşu’! „HåU, HåU, HåU, HåU!” strigă el cu toate puterile, izbind în acelaşi timp bezmetic cu băţul în tot ceea ce-i cădea la îndemână. „HåU, HåU, HåU, HåU!” Elicopterele trecură jos, peste coama dealului, stârnind o furtună de frunze şi îndoind vârfurile copacilor. O luă şi mai voiniceşte în sus, ca şi cum n-ar fi voit să întârzie la o întîlnire. „ŢINE DREAPTA, ŢINE DREAPTA, PROFESORE! NU INTRA SPRE CENTRU! – auzi el portavocea maiorului Dobre, de undeva din stânga. Cum de-l vedea?! Probabil avea binoclu cu infraroşii. „HAI BåIEŢI, ÎNCå PUŢIN! ŞI DUPå ASTA, TOATå LUMEA LA CABANå!”
Urletele gonacilor se înteţiră. El îşi scoase cravata şi şi-o puse în buzunar. Năduşise cumplit. Elicopterele nu se mai auzeau. În faţă, şi la dreapta şi la stânga, prin iarba şi tufişurile pădurii, se stârniră mişcări invizibile, abia audibile. O şopârlă verzuie tâşni chiar când era s-o strivească sub pantoful drept şi cu o viteză uimitoare dispăru în sus, la deal. Părea că toate vietăţile pădurii aleargă voioase spre puşca Tovarăşului. Da, chiar, oare ce voia Tovarăşu’ să vâneze aici? Parcă auzise un zvon prin orăşel despre un cerb uriaş pe care l-ar fi văzut beţivul de Willy Schuster, dar la cât bea pocheristul ăla, de mirare că nu văzuse doi.
Se opri să răsufle. Costumul arăta ca vai de mama lui. Încercă să-şi scuture mânecile de la haină, pantalonii. Renunţă: scaieţii, seminţele de costreie, frunzele lipicioase de ferigi nu voiau să se desprindă şi pace.
Răsunară două împuşcături. Ba nu, parcă trei. Gata. Iepure, fazan, mistreţ, cerb sau ce-o fi fost – gata. Peste pădure se lăsase liniştea. Încetaseră şi glasurile gonacilor.
Şi dintr-o dată, înspăimântându-l, în minte îi apăru imaginea tovarăşei Szekely, căzută pe spate, zvâcnind din tot corpul, ca şi cum ar fi fost împuşcată în ochiul stâng, cel învineţit de soţ. Dar, Doamne, nu: îşi dădu seama că tovarăşa Szekely nu zvâcnea de moarte, ci altfel, cum mai zvâcnea câteodată Codruţa în tot mai rarele lor nopţi de dragoste; iar ochiul prin care-ar fi trebuit să intre glonţul era intact, doar puţin întunecat, şi tovarăşa Szekely, tot zvâcnind din şolduri, îl privea. Şi-i zâmbea.
