In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Proză
IARNĂ ÎNFLĂCĂRATĂ - VIOREL DIANU (fragment)
– Copii, am să vă spun o taină: s-a îndrăgostit bătrânul!
– Poftim?
– A luat-o razna: i-a întors minţile o femeie.
Tina transmise vestea calmă, totuşi confuză, Georgia era la telefon sau Vera?, apăsase tastele la nimereală, iacătă, e dandana mare!, nu ştie cum s-a pomenit cu ea pe cap şi cum să-i vină de hac, poate ar fi bine să-şi dea de ştire unii celorlalţi, să se minuneze toţi, dar să-i sară în ajutor să-l dezmeticească pe moşneag.
Oho! ce mai vâlvă s-ar fi stârnit în cele patru zări: de la Bucureşti la Turnu Severin şi Sibiu, de la Fântâna Domnească şi Galicea Mare până în Italia şi Spania, şi de la Chicago până la Montreal, Seul şi Cape Town. S-ar fi declanşat un hohot planetar: Gaghel, bătrânul de nouăzeci şi opt de ani, se îndrăgostise!
Se îndrăgostise ăl bătrân? nu-şi revenea din uluială Georgia. Când, unde, după cine i se aprinseseră călcâiele?... Informaţia era verificată sau numai o aiuritoare fabulaţie? De dat telefoane era simplu, ori de trimis pretutindeni
e-mail-uri, scrisori, telegrame şi depeşe, dar oamenii vor dori amănunte. O senzaţie ca asta nu se digeră uşor. Sunt imperioase amănuntele. Tina trebuie să dezvăluie pe de-a-ntregul tărăşenia, altminteri nu îi va da nimeni crezare.
– Mamă, iartă-mă, însă nu pare plauzibilă povestea dumitale.
– Hm!
– Fără dovezi…
– Am dovadă tare mărturisirea făptaşului.
Georgia şi-ar fi luat la revedere, închizând telefonul edificată şi dezolată mai ales, dacă Tina nu mai avea nimic de adăugat.
– Da, îi confirmă ea suspiciunea, nici eu nu l-am crezut.
– Şi atunci?
– L-am prins! Vino la Vera să vă povestesc.
Din toamnă, Vera cu Tudor îl dăduseră pe Ducu la grădiniţă. Împlinea băiatul patru ani, se copsese. L-ar fi mai putut ţine acasă un an, purtându-i de grijă Georgia ca şi până acum, însă Vera nu şi nu, că e musai să se socializeze copilul, cum îi împuiaseră capul colegele, altminteri creştea ca un sălbatic. Nu fusese uşor: trei luni de insistenţe pe lângă directoarea de la grădiniţa din cartier, invocarea titlului de cadru universitar plus cadourile aferente, şi până la urmă Vera învinsese, Ducu fiind admis şi trecut pe lista copiilor de la grupa mijlocie. Pe 17 septembrie îl conduseseră spre locul sărbătoresc cu alai: părinţi, bunici, străbunici. Ducu era un copil dificil. Cel mai dificil că nu se deprindea în ruptul capului să mănânce singur, nu ducea linguriţa la gură nici să-l pici cu ceară. Îl hrăneau numai pasat. Deci nu se punea problema ca la grădiniţă să se atingă şi să guste din ce i se punea dinainte, plăteau masa degeaba, şi de aceea hotărâseră să nu-l mai lase nici să doarmă acolo, flămând, să îndure până seara când termina Vera serviciul şi ar fi ajuns la el, ci să-l ia îndată după prânz ei, bunicii, să-i dea să mănânce acasă şi să-l culce, după obişnuinţă. Îl aduceau aşadar de la grădiniţă pe rând: Georgia, Sebastian şi, câteodată, chiar Tina şi Gaghel, deşi mai lesne le-ar fi venit celor de pe urmă, fiindcă locuiau la o azvârlitură de băţ. De trei ori se rânduise Gaghel. Suficient pentru…
S-a făcut din prima lipitura: cam la o lună de când se deschisese grădiniţa, era mijlocul lui octombrie. Bătrânul primise în ziua aia însărcinarea, prin indisponibilitatea Georgiei şi a Tinei, să se ocupe el de băiat. O să fie în stare? Îl stăpânea grija, orişicât, nu e joacă să vezi de rostul unui copil, deşi îl mai avusese şi alteori pe Ducu în seamă, de fiecare dată sub împunsătura avertismentului: o să fii în stare?... Şi-a insuflat curaj. A luat tramvaiul de la Piaţa Regina Maria – bătuse drumul ăsta în viaţă de îl ştia cu ochii închişi – şi a mers în jos cele două staţii, până la Unirii. Într-adevăr, la o aruncătură de praştie de casa lor. Grădiniţa Voinicel se afla pe Strada Sf. Ilie, colţ cu Regina Maria, din staţia de tramvai urcai cincizeci de metri şi erai la poartă. A intrat în curte unde, văzând lume şi vrând să nu se amestece cu ea, în marea majoritate femei, s-a tras mai într-o parte, spre zidul de lângă scări. Inima îi semnala deja expansivă că misiunea îi debutase cu succes. Nu întârziase, să se înspăimânte copilul că la el nu vine nimeni şi să înceapă să plângă, cum păţise mai deunăzi Tina. Lacrimile lui Ducu pe obraji înmuiau şi pietrele. Dar trecea timpul şi uşa nu se deschidea, să intre oamenii să-şi ia în primire odoarele. Activitatea din miercurea aia era mai laborioasă; nici să nu gândeşti că la grădiniţă nu e muncă. Iar Gaghel, nu fiindcă şi-ar fi pierdut răbdarea, ci se temea că îşi alesese rău locul, măcar că pieziş, totuşi la vedere, încât ochii se abăteau nesăţioşi încoace. La ce bun să murmure? Privirile nu le poţi priponi. Nu învinovăţea lumea, nu se învinovăţea nici pe sine. De ceva vreme, aşa petrecere avea pe oriunde. Nu mai încerca să se mintă că nu ar şti pricina: ajunsese bătrân-bătrân, nu ca alţii, ci ca patriarhii din Sfânta Scriptură. „Se uită poporul la tine ca la un cal breaz”, îl tachina Tina. Să se uite slobod. El îşi asuma cu seninătate osânda de a fi unic. Mai are doi ani şi atinge suta. Vârsta matusalemică îi garantează dreptul la uimire şi admiraţie, la pizmă şi compasiune. Oare, acum îl compătimeau femeile care nu mai pridideau cu ocheadele?... Îşi scutură coama leonină şi îşi trecu palma peste barba fosforescentă, se îndreptă şi din şale – nu se împuţinase la trup, cum pătimesc bătrânii –, era tot înalt şi gros, cu abdomenul nesăltând de torace. Neîndoios că nu milă trezea, ci nespusă curiozitate, să se afle mai curând cine e, să se arate cum le stă, ţinându-se de mână, unui centenar cu un pici. Uşa se deschise şi o îngrijitoare o împinse la perete. Gaghel nu se avântă, chiar dacă avea o poziţie avansată, ca să dea după cuviinţă întâietate doamnelor, însă acestea, grupându-se la marginea scărilor, se opriră acolo ca în faţa unui zid. Să intre el întâi, îl îndemnară cu gesturi şi cuvinte ferme, lăsându-i cărarea liberă, să intre! Ar fi fost o pedanterie să mai cumpănească şi să ţină acum la maniere şi ar fi furat din timpul copiilor care aşteptau, aşa că o luă la pas înspre trepte, le urcă şi pătrunse în hol. Totuşi, scrupulele îl zgândăreau ca nişte viespi: ce mai bărbat, să-l mâne femeile să treacă înainte, ori, şi mai inacceptabil, să se ridice în autobuz şi metrou de pe scaun şi să-i cedeze locul! Dar parcă zicea că îşi asumă bătrâneţea ca pe o plăcută şi naturală povară. Iată ce însemna: obiceiuri răsturnate. La o adică, profitabile. Din cadrul uşii de la sala grupei mijlocii îl zări pe Ducu, stând pe taburet îngândurat, cu mâinile încrucişate pe piept, cum şi le punea când nu-i pria ceva. De ce o fi supărat? Îşi uită pe dată de susceptibilităţile lui şi arboră o mină surâzătoare. Ducu nu apucă să iasă pe uşă pentru că, dând buzna din stânga, îi luă faţa, gata-gata să-l trântească, o fetiţă. „Dora, fii atentă că loveşti băiatul, unde te grăbeşti aşa?” o certă mama ei. „Vă rog să o iertaţi, domnule Ivoreanu!...” „Dacă lui nu-i place la grădiniţă!” zise fata. „Astăzi nu s-a jucat deloc cu noi şi a stat numai cu mâinile pe piept”, îl pârî ea, ca să-şi scuze impulsivitatea. „Şi când ne-a adus mâncarea s-a întors cu spatele de la masă!” Tânăra mămică îi zâmbi iarăşi cu înţelegere bătrânului, ca să lichideze incidentul, şi porni să se preocupe de odraslă, care îşi avea raftul cu îmbrăcăminte lipit de al lui Ducu. Gaghel trase cu ochiul să ia aminte, cu toate că acasă primise instrucţiuni detaliate cum să-i schimbe copilului hăinuţele de grădiniţă cu cele de oraş. Sau poate că trăgea cu ochiul la altceva. Cert e că, după scufiţă, se muncea acum să-i scoată lui Ducu bluza de pe cap şi nu izbutea, i se înţepenise la gât, în vreme ce mămica de alături, cu mişcări iuţi şi dibace, isprăvise deja treaba. Închipuie-şi ce caznă va fi pe el când va trebui să se aplece să rezolve cu încălţările şi pantalonii. „Îmi permiteţi mie?” îi sări femeia în ajutor. Care, descheind nasturele de la gulerul bluzei copilului, îl eliberă cu uşurinţă de ea. La fel de agilă îi descălţă botoşeii, îi dădu jos pantalonaşii, după care îl îmbrăcă într-un minut cu hainele din dulăpior. „Bravo, eşti frumos!” îl alintă la sfârşit pe băiat. „Semeni cu bunicul tău”, îşi îndreptă privirile scăpărătoare spre bătrân. „Hă-hă!” se veseli Gaghel, înregistrând elogiul. „Frumos oi fi eu, dar nu şi bunic. Străbunic!” o lumină pe femeie. Ea se înălţă cu lentoare în picioare, neslăbindu-l pe bătrân din ochi, şi se miră şăgalnică: „Aveţi mai mult de şaptezeci de ani?” „Hă-hă!” stărui Gaghel să se desfete. „Bat suta ca mâine!” Însă femeia nu-şi dezminţi nici ea cochetăria: „Poate, dar pun rămăşag că vă ţineţi ca la cincizeci.” Şi bătrânul nu mai hăhăi ca înainte, măgulit de apreciere şi adeverind-o fără alte fasoane. Ieşiră câteşipatru în curte. Copiii, ignorând disensiunile, se prinseră de mânuţe şi o luară către poartă. În stradă o cotiră amândoi spre Regina Maria, deşi drumul lui Ducu era în sus, pe lângă Biserica Sf. Ilie spre Liceul Mihai Eminescu, iar în spatele Mănăstirii Antim Ivireanul intrau în pasajul blocului şi erau în uşa scării lor. Gaghel conveni să-l mai îngăduie pe băiat până la colţ, după care să se întoarcă. „Noi stăm pe Bulevardul Unirii, lângă Restaurantul La Fântâni, se socoti datoare să lămurească femeia. A, vasăzică pe aceeaşi stradă, doar că la capătul ăstălalt. Era bine s-o ia şi ei pe acolo, ajungeau acasă cu un mic ocol. Bătrânul îi răspunse prin cuvenitele precizări femeii. Şi îşi continuară astfel cuminţi drumul, înconjurând Sanpaolo Bank: perechea celor mici, ţinându-se de mâini, înainte, perechea celor mari, atingându-şi din când în când mâinile, în spate. Gângurind ba de una, ba de alta, şi unii şi alţii. Totuşi, mai eficienţi cei mici, pentru că sosind la prima destinaţie, o cârmiră tot împreunaţi spre uşile metalice grele, cu geamuri, ale imobilului. „Ducule, casa noastră e mai la deal, ia-ţi la revedere de la fetiţă şi haidem!” Vorbe zadarnice, care dacă nu sunt hărăzite să le clintească vrerea celor mici, nu le-o clintesc şi basta. „Locuim la unu!” îngână atunci galeşă femeia, arătând ferestrele. Circumstanţă care ar fi trebuit să încline decisiv balanţa, pentru depăşirea impasului, întrucât minima logică asigura că pe cât de repede se intra într-un apartament de la primul etaj, pe atât de repede se şi ieşea. Cinci minute de zăbavă ce mai contau! „Aşadar?” îl ispiti femeia pe bătrân. „Aşadar n-avem încotro, decât să-i urmăm pe copii. Or fi având ei vreun plan.”
Ducu se trezi mai devreme, nu la cinci, cum era în plan, ci la patru jumătate. Deşi iarna îşi începuse cursa, la ora asta mai era încă lumină, a doua lumină, cum numea băiatul după-amiaza – fiindcă se deştepta a doua oară în aceeaşi zi –, faţă de prima lumină, cea de dimineaţă. În pijama, cu picioarele goale şi cu ochii împăienjeniţi de somn, porni fuga, lipa-lipa!, în recunoaştere, să se asigure că e de strajă cineva în casă. Da, la bucătărie era mami, şi nu singură, ci împreună cu maia Gia, mamaia Georgia. Surprins, se opri cu minţile blocate, deturnate de la ideea iniţială.
– Ducu, te-ai sculat deja? Nu e ora cinci, du-te să mai dormi.
– Nici gând! rosti el cu fermitate. Vreau să mă joc la calculator.
Vera îşi cunoştea băiatul, ştia că atunci când zice el „nici gând”, nu e cazul să mai stăruie să-l întoarne de la hotărârea lui, fiindcă nu obţinea nici un rezultat. Îl duse deci la baie, îl clăti cu apă rece pe faţă ca să-l trezească de tot, îl îmbrăcă în hăinuţele de casă şi îl lăsă în cameră, să se joace la calculator cât pofteşte. Cumva, lucrurile se aranjau bine: băiatul – la calculator într-o cameră, Tudor – la birou, într-alta; fiecare în atelierul lui. Ca atare, şi ea putea să tăifăsuiască, robotind în „atelierul” său, cu mama-soacră, să tălmăcească în fel şi chip povestea uluitoare pusă pe tapet de Tina, precum că bătrânului Gaghel îi rătutise capul o femeie. Îţi venea să crezi? Vera nu credea o iotă şi o amuza copios tevatura, însă Georgia, mai circumspectă, convenea că tocmai de aceea voia Tina să le întâlnească pe amândouă, ca să le ofere argumente zdrobitoare.
– Nu mai soseşte bunica, îşi arătă Vera nerăbdarea, întorcându-se în bucătărie.
Georgia tăcu, în semn că trebuie să aştepte, altceva nu aveau de făcut.
– Pentru că, deşi nu cred, încercă să înnoade Vera discuţia, m-ai stârnit cu acel „L-am prins!”, al bunicii, şi sunt curioasă de veridicitatea lui.
– Parcă eu nu sunt curioasă… Fii sigură că ne va povesti de-a fir a păr.
Vera rămase gânditoare.
– Povestea asta cu prinsul e cu două feţe. Bărbaţii, când îi prindem în flagrant delict, se apără cu candoare pretinzând că nu e ce ni se pare. Şi invers: ne mint făloşi că săvârşesc fapta aia cu adevărat, chiar dacă nu e decât o aparenţă, pentru că şi de ar nega-o, noi tot nu i-am crede.
– În fine, vom vedea ce i „s-a părut” bătrânei şi cât e de crezut din nălucirea ei.
Bine, dar cum era cu putinţă, lăsând la o parte speculaţiile, ca ele să nu fi mirosit ceva? Să fie bătrânul atât de versat încât să-i păcălească pe toţi? N-ar fi de mirare: dacă un om nu e dres cu toate alifiile la o sută de ani, atunci când? Însă aici nu era vorba numai de şiretenie, pe care la urma urmelor i-o pot concede bătrânului, ci era vorba de un impediment insurmontabil la o vârstă ca a lui. Sau, dacă nu, atunci cum de nu mirosiseră ele nimic-nimicuţa, când îi avuseseră pe îndrăgostiţi chiar sub nasul lor?
Pe 31 octombrie împlinise Ducu patru ani. Pentru aniversarea de estimp îşi pregătise părinţii din vreme cu pretenţia de a-i organiza o sărbătorire aparte, în compania prietenilor de la grădiniţă. Doar a prietenilor, nu a tuturor colegilor, să nu se sperie. Cum avusese Dănuţ Criva, acum trei săptămâni, al cărui invitat fusese. Vera cu Tudor, care îl însoţiseră, au văzut; pricepuseră ce îi aşteaptă. Cinci prieteni de la grădiniţă şi doi de pe scara blocului, cu părinţii aferenţi, plus Ivorenii înşişi, umpluseră casa la refuz. Camera lui Ducu le fusese rezervată exclusiv copiilor, ca teatru de operaţiuni, în sufragerie şi în biroul lui Tudor întinseseră mesele, separat pentru oamenii mari, separat pentru cei mici, iar dormitorul rămăsese de refugiu. Bineînţeles, fiecare îşi alegea şi îşi schimba locul după preferinţă, a copiilor prevalând. Dar mai era cineva, dintre toţi, privilegiat – copilul nonagenar Gaghel, pentru care Vera şi Tina, responsabile cu soarta lui, gândiseră următoarea strategie: în prima parte a festinului să-l fixeze pe canapea, lângă Sebastian, pe latura interioară a mesei, central, astfel ca nimeni din dreapta sau stânga să nu-l fâţâie ori de câte ori ar fi poftit să se aşeze şi să se ridice, iar în a doua parte să-l mute pe fotoliul din colţul de la fereastră, cu măsuţa de serviciu dinainte, asortată cu gustări şi băuturi, şi orientat spre televizor, cu ochii la programe. Jumătate de seară deci – anturat, cealaltă jumătate – izolat. Aşa socotiseră ele că, mai ales după ce îl vor instala în acel colţ, au să-l protejeze de forfot şi totodată îl vor scoate din aria de interes. Calcul ce nu se prea potrivise cu al oaspeţilor, al căror entuziasm de a petrece o seară voioasă a sporit neaşteptat cu plăcerea de a cunoaşte un bătrân rarisim, care te fermeca din start. Căci de cum intrai în casă şi păşeai pragul sufrageriei, te hipnotiza prezenţa lui impunătoare şi luminoasă, cu figura-i rubicondă aureolată de coama albă şi barba fastuoasă. De unde răsărise acolo?... Câţiva dintre invitaţi îl ştiau, însă cei mai mulţi doar auziseră de el, sau nici atât, şi îl vedeau atunci prima dată. Sebastian, care îi stătea alături, era eclipsat cu desăvârşire. Iar în ce îl priveşte pe Ducu, devenise clar că va împărţi cu bătrânul răsfăţul acelei seri. Şi aşa a fost. Gaghel s-a dovedit un cuceritor irezistibil, fascinând pe toată lumea, după cum lumea toată l-a linguşit pe el, cu deosebire femeile, care i s-ar fi vârât în coaste dacă ar fi răzbit de bărbaţi. Însă şi din locurile unde se aflau răsfirate îl focalizau cu privirile pătimaşe. Abia prididea Tina să le domolească: „Să nu mi-l deocheaţi, fetelor!” Iar ele: „Nu ştim care pe care, doamnă, zău!” După care, fiindcă bătrânul nu trebuia slăbit nici o clipită, iarăşi se întorceau spre el arzând de curiozitate. „Dar o pildă care să mărturisească despre secretul tinereţii, nu ne dezvăluiţi, domnule Ivoreanu?... Care este marele secret al tinereţii dumneavoastră?” „Păi nu îl ţin de secret, domniţelor. Mândrele nu m-au lăsat să îmbătrânesc.” Ho-ho! O făcea pe biata Tina să roşească, dacă nu cumva, expres, îi măgulea amorul. „Cum, cum?” „Ca în anecdota aia, nu o ştiţi?” „Nu, povestiţi-ne-o!” „Eh, la o petrecere ca a noastră au venit şi trei bătrâiori, care se ţineau încă destul de bine, aşa ca mine, şi doamnele, tot ca dumneavoastră, cu gura pe ei: că să le spună ce au făcut şi ce au dres de nu s-au trecut şi nu îşi dau în vileag vârsta. Cel care părea mai în etate zice: «Eu m-am hrănit, toată viaţa, dimineaţa cu lapte, la prânz cu lapte, seara cu lapte.» «Şi câţi ani aveţi?» «Şaptezeci şi şapte.» Îm! Al doilea: «Eu, dimineaţa ouă, la prânz ouă, seara ouă.» «Şi ani?» «Nouăzeci şi nouă.» Oho! «Dar dumneata?» se îndreaptă ele spre cel mai verde dintre toţi. «Eu: femei, femei, femei!» «Iar ani?» «O sută trei »” Ho-ho-ho! Se zgâlţâia masa din ţâţâni de râs. Nici măcar Tina nu se putea înfrâna să nu se veselească. De unde scotea moşneagul snoavele astea, că ea nu l-a auzit debitându-le până acum. Enigma părea ferecată. Dacă moşul încă o mai surprindea cu noutăţi, era mare. „Domnule Ivoreanu, dumneavoastră vă întreceţi cu tinerii la glume”, îl gratulau cucoanele. „Da, mă întrec. Şi nu numai la glume, ci şi la isprăvi. Şi nu cu toţi, ci numai cu ăi vrednici, sau pe care nu-i trădează semnele că li s-a feştelit tinereţea. Pentru că, să vă mai spun una, Dumnezeu îi dă omului trei pumni. Cu primul îl pocneşte în cap, de îi ia părul. Cu al doilea îl loveşte peste gură, de îi ia dinţii. Iar cu al treilea îl izbeşte în bărbăţie, de îi ia vlaga. Hehei, dar cum credeţi? Aşa se petrece el pe pământ, mai curând sau mai amânat. Ci eu, dacă îmi luaţi seama, şi observ că mi-o luaţi apăsat, am fost miluit de Dumnezeu şi nu m-a vătămat întru nimic: mi-a lăsat părul pe cap neatins, în gură – toţi dinţii, deci şi znaga zdravănă.” Doamnele hohotiră iarăşi cu foc, în schimb câţiva dintre bărbaţi, în ciuda vârstei tinereşti, îşi lăsară nasurile în jos, cunoscându-şi hibele: şi părul pe creştet – răruţ, şi dinţii în gingii – împănaţi, şi vârtutea în alarmă; başca burţile făloase. „Moşule, se răţoi Tina, fi-ţi-ar fudulia de râs, că ne-ai împuiat urechile cu ea, despre altele nu mai ştii să vorbeşti?” „Ba bine că nu! Dar dacă despre astea au plăcere cuconiţele…” O doamnă s-a ridicat dezvrăjită de la locul ei. „Am uitat de copii, mă duc să văd la ce năzdrăvănii se mai dedau. Să nu continuaţi în lipsa mea!” Era Draga Netejoru. Ea venise la petrecere desperecheată: soţul o părăsise de o jumătate de an. În seara asta, neavând a se împărţi între bărbat şi copil, putea să se rupă mai des de la distracţie şi să se repeadă în camerele ălora mici, să-i întrebe ce mai doresc ori să le pândească zbenghiul. De asemenea îşi declinase disponibilitatea, copleşită însăşi de câţi oaspeţi o potopiseră pe Vera, s-o ajute la corvezile bairamului şi să le mai scutească pe Georgia şi Tina. Acum nu întârzie mult la odrasle şi se întoarse cu veşti liniştitoare, împăcându-le pe mămici. „M-aţi aşteptat, nu?” îl scormoni ea pe Gaghel, aşezându-se pe scaun. „Unde rămăseserăm?” Bătrânul, care divagase între timp, îşi lăsă furculiţa jos şi sorbi o gură de vin.
„Rămăseserăm la ideea cu petrecerea omului în viaţă. Cum îl bate Dumnezeu cu felurite beteşuguri şi îl preschimbă dintr-un înger luminat într-un hârb întunecat. Şi cum pe câte unii îi cruţă, cine ştie din ce considerente, şi îşi revelează faţă de ei graţia păstrându-i teferi. Şi m-am dat exemplu pe mine, care mă prenumăr printre aceşti fericiţi. Îi tare mulţumesc!” Se aşternu un minut de linişte şi un suspin de senină invidie undui în inimile mesenilor. Nu cutezară să-l mai zgândărească pe bătrân cu nici o întrebare, ci doar să-l iscodească pe sub sprâncene cu pizmă admirativă. Până hotărî singur să continue. „M-a blagoslovit Dumnezeu deopotrivă cu darurile şi harurile sale. Fiindcă veţi şti domniile voastre că acestea se deosebesc între ele.” „În ce fel?” simţiră doamnele că sunt încurajate la dialog, lucru şi pe gustul lor. „Bunăoară, dacă un bărbat e înalt şi spătos, ori o femeie are picioare frumoase şi ochi albaştri, astea sunt daruri. Însă dragostea, talentul, bunătatea sunt haruri. Adică mai mult. Căci despre har se poate spune că e şi dar, invers nu.” Raţionamentul părea interesant, totuşi pe oameni îi ardea să afle cum fusese anume blagoslovit bătrânul: „Vasăzică, dintre darurile primite de la Dumnezeu, care a fost cel mai preţios?” „Sănătatea!” răspunse el neşovăitor. „Deoarece nu am cunoscut niciodată, în sensul propriu, boala. Răceala e o râzgâială şi, când am avut-o, m-a oblojit de ea baba. Nu am umblat prin spitale, iar pe doctori îi preţuiesc pentru că îi tratează pe alţii şi îi accept ca prieteni.” „Iar în cealaltă privinţă, harul cel scump care a fost?” „Credinţa! Ea m-a ajutat să nu disper şi să înfrâng situaţiile cele mai grele, care au năvălit duium. De ar fi să pomenesc numai războiul, drăguţul; am avut parte de el din prima şi până în ultima zi, străbătând frontul de la răsărit la apus. Precum şi alte năpăstuiri, venite de la semeni. Dar nu m-au îngenuncheat, pentru că omul nu trebuie să îngenuncheze decât în faţa altarului…” „Domnule Ivoreanu, ce meserie aţi avut dumneavoastră?” „Una aleasă. Profesie, de fapt… Urmând pilda Învăţătorului neamurilor, Domnul nostru Iisus Hristos, am fost şi eu învăţător. Unul pe măsura mea. M-am străduit să le dau copiilor, şi tuturor, învăţătură bună şi nu preget să le-o mai ofer celor care mi-o cer.” „Şi nouă, acum?” „Şi domniilor voastre, oricând doriţi. Ce vă interesează?” „Toate: existenţa, lumea, dragostea, credinţa, universul… expuse într-o formulare esenţială şi integrală.” „Îmhî! Patru oameni au umblat la esenţe şi au izvodit doctrine integrale, privitoare la chestiunile enunţate. Au fost evrei. Primul dintre ei, Moise, a zis: «Totul trece prin suflet.» Al doilea, Marx: «Totul trece prin stomac.» Freud, cel de-al treilea: «Totul trece prin sex.» Şi ultimul, Einstein: «Totul e relativ.»” Mesenii căscară ochii mari şi îi rotiră de jur-împrejur. Bătrânul aista era o mină de spirit: pe femei le binedispunea, pe bărbaţi îi înţelepţea. Trebuie să-l dovedească în ceva. Îşi luă râvnă Damian Criva: „Domnule învăţător, dar după dumneavoastră, ce e mai presus şi mai presus decât toate?” Hm! zâmbi îngăduitor nonagenarul. „La Mântuitorul Iisus Hristos a venit, tot ca dumneata aici, un învăţat ca să-l ispitească – să-l prindă în cuvânt – şi l-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.” Se opri şi îi învălui pe convivi cu o privire blajină şi recunoscătoare. Cu zelul lor de a-l iscodi, excitat de pofta de a se distra şi de a fura învăţătură, îi revigoraseră sufletul şi fantezia. Nu profita în exces de zile faste precum aceasta. E drept că sărbătorile religioase, cât şi cele laice din familie – iar clanul Ivorenilor era impresionant – se succedau la intervalele orânduite şi nu le rata, dar nu-i păreau deloc că prisosesc. Ca şi când jindul lui de petreceri ar fi fost nesecătuit. Îi uimea pe toţi că manifestă atâta ardoare, mai dihai decât a tinerilor. Cum o dovedise din nou. Tudor cu Vera îl contemplară prelung. Se simţise bine bunicul; se bucurară pentru el. Ba chiar fusese mai în vervă ca altă dată, stârnit probabil de vreun motiv ascuns. Dar acum trebuiau să-şi reamintească de adevăratul sărbătorit. „Gata, să le ducem copiilor tortul!” Şi petrecerea din sufragerie se sparse, mutându-se în biroul lui Tudor unde benchetuiau cei mici. Ducu îşi primi porţia de răsfăţ ce i se cuvenea. Îi cântară La mulţi ani!, îl fotografiară şi îl filmară, iar după consumarea artificiilor de pe tort, părinţii îi reaprinseră lumânările de câte ori le pretinse, ca să trăiască euforia de a le stinge iar şi iar. „Doamne, dăruieşte-i acestui prunc sănătate tare şi ani mai îndelungaţi ca ai mei!” se rugă bătrânul. După care se retrase şi îşi ocupă colţul destinat din sufragerie, de la fereastră. Îşi isprăvise momentul de jubilaţie. Deşi nu-l uitară ele, femeile, nici acolo. Într-un răgaz prielnic, îşi află rând şi Draga, ca să schimbe cu el două vorbe de taină. „Nu aţi mai venit să-l luaţi pe băiat de la grădiniţă”, îi reproşă ea cu subînţeles. „Nu m-au mai delegat. Dar săptămâna viitoare, într-una din zile, mă voi programa cu de la mine putere.” Într-una din zile, ce mai precizare! Joi era Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, mergea cu Tina la slujba de la Patriarhie. Luni, prea în pripă; vineri, prea târziu; marţi, trei ceasuri rele. „Miercuri!” zise. „Că apoi, după Lăsatul Secului, ne supunem altor reguli.”
Soneria de la intrare clincheti imperativ, în reprize lungi.
– Bunica! sări Vera de pe scaun.
Clinchetele nu conteniră până ajunse la uşă. Deschise.
– Era descuiat, puteai să intri, îi spuse ea Tinei. Şi… nu ai chei?
– Lasă cheile! A sosit Georgia?
– Am sosit, apăru aceasta în uşa bucătăriei.
De la el, din birou, scoase capul şi Tudor ca să-i adreseze cuvintele de politeţe bătrânei. Vera îi semnală, fluturând degetele, să n-o lungească.
– Tu nu vii să spui sărut mâna, Ducule?
– Sărut mâna, buniţo! se auzi băiatul din camera lui, care nu se îndură să se desprindă de calculator.
– Când iei o pauză, te aştept să purtăm o discuţie, Ducu! îi zise Tina.
– Da, buniţo.
Georgia cu Vera îşi încrucişară privirile: bătrâna îl aştepta pe copil să poarte cu el o discuţie!... În sufragerie, Vera trase măsuţa de la fereastră mai aproape de canapea şi se aşezară, dar, luându-şi seama, se ridică degrabă pentru a-i aduce şi Tinei cafeaua. N-o mai întrebă dacă doreşte, ştia că îi place, fiindcă ar fi iritat-o din nou cu întrebarea ei. Făcu două drumuri: unul cu farfurioara şi ceşcuţa bătrânei, altul cu celelalte două ceşti, pe fundul cărora mai rămăseseră câteva guri de licoare. Fu o manevră bună: bătrâna dobândi un răgaz îndestulător ca să-şi tragă sufletul după drum şi să-şi adune gândurile. Iar dacă era cumva surescitată, să se liniştească. După aparenţe s-ar fi putut crede că are un parapon. Nu trebuia zgândărit, ci potolit. Pentru asta era nevoie de oarecare tact din partea celor două femei, şi mai ales a Verei, care, fiind cea tânără, era mai dornică de a-şi satisface curiozităţile şi deci predispusă la gafe. Iată cum îşi bâţâia piciorul fără astâmpăr. Se mai abţine un minut şi, dacă bătrâna nu-şi dă drumul, o momeşte ea să vorbească. Georgia îşi terminase cafeaua, învârtea zaţul în ceaşcă şi scruta figurile ezoterice de pe fund şi de pe margini. Era recunoscută de ghicitoare.
(…)
VIOREL DIANU
