In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Memorii. Amintiri
LITERATURA ROMÂNĂ ÎN SCRISORI (IX) - DUMITRU ŢEPENEAG IEŞIREA DE SUB CORT
Nu e nici momentul, nici locul să fac istoria relaţiilor mele cu Nicolae Breban. Nu-l mai văzusem de aproape cincisprezece ani, când, în 1988, Breban şi-a făcut apariţia în Paris de unde nu s-a mai întors decât în 1990, dacă nu chiar 1991, adică la câteva luni bune după « rivoluţie ». Pentru mine, întoarcerea lui în România, în 1972, fusese un gest care trebuia salutat cu simpatie şi respect, mai ales că şederea lui ilegală în Occident fusese fapta unui transfug, dacă nu chiar a unui trădător de Partid. După aceea s-a apărat şi el cum a putut… S-a descurcat, dovadă că a reuşit să mai iasă…Exilul însă îl privea cu suspiciune. La asta se adăuga şi oarecare antipatie pe care comportarea lui de megaloman (şi, din când în când, linguşitoare…) o stârnea la mulţi din jurul său. Retras sub cort cum eram, încă din 1978-79 , şi dornic să ies, socoteam mai mult sau mai puţin firesc să mă apropii de Breban, cu care fusesem în termeni buni încă din anii 60.
Dragă Nicolae,
Aseară, la telefon, aveai aerul că te miri de sugestia mea : politicul ca o capcană în care am căzut ca un fraier ajutându-l, de pildă, pe Goma să-şi publice cărţile în Occident (fapt recunoscut de el însuşi în scrisorile pe care mi le trimitea în vremea aceea). Te miri, pentru că nu pricepi, mai precis nu vrei să pricepi, că « răzbunarea » mea împotriva lui Goma, care m-a luat drept Aprodul Purice, şi a altora din tagma lui, care s-au slujit de mine şi-apoi s-au lepădat, ei bine, « răzbunarea » mea constă tocmai în critica şi autocritica atitudinii mele din acea perioadă. Când te-am reîntâlnit şi ţi-am spus : « Nicolae, tu ai avut dreptate » era un fel de-a exprima această auto-critică. Năvleg idealist şi isteric ce-am fost, gata să-mi sacrific opera pentru un « gest » aplaudat cu perfidie de tot felul de « supervizori » din exil care nu şi-au riscat niciodată pielea şi cu atât mai puţin opera pe care n-o aveau. Deci « tu ai avut dreptate » însemna : atitudinea ta a fost cea bună, iată o spun eu « neprihănitul », cel care n-a făcut niciodată nici cea mai mică concesie, « radicalul », « inamicul public » al regimului din România, etc. Când m-am retras în 1979 ( m-am dus să locuiesc un an la Berlin), dezamăgit, rănit pe la spate de prieteni, de oamenii pe care îi ajutasem, am făcut-o desigur cu orgoliu ; adică orgoliul n-a fost cauza, dar a dat culoare gestului meu. Eram Ahile care se retrage sub cort si (jucând şah !) aşteaptă să fie rugat să revină, să salveze situaţia. Pueril ! N-a venit nimeni să mă roage să ies de sub cort. Ia mai dă-l în pizda măsii şi p’ăsta că prea face pe nebunu’ ! Am dus orgoliul până acolo încât n-am spus la nimeni pricina retragerii mele. I-am trimis o scrisoare lui Goma. De ruptură. Şi-atât. Iar lui Goma nici nu i-a trecut prin cap să facă cunoscută supărarea mea. Monicăi şi lui Ierunca nici atât. « S-a retras, joacă şah, capriciu de estet, răsfăţ », etc. M-au gomat cu inteligenţă, mi-au tăcut tăcerea, vorbind despre mine din când în când la Radio : pentru ca ăia din ţară să nu bănuiască adevărul. Şi nimeni nu mă întreba ce mă doare. Poate că aş fi spus… Desigur, a fost în primul rând vina mea. Cred că Goma nici nu putea să viseze că-i ofer o şansă atât de nesperată : să se lăbărţeze el în exil servindu-se eventual de structurile create de mine, de pildă « Comitetul pentru drepturile omului în România » care mai târziu a devenit « Liga pentru… », condusă de fapt de Berindei. Căci bietul Moş Ion Roată nu era în stare să impună o linie, să aibe iniţiativa. Talentul lui principal era şi este să facă pe prostul ca să ascundă în felul ăsta că-i lipseşte adevărata inteligenţă ; făcând pe prostul obţinea şi o oarecare bonificaţie – tactică ţărănească binecunoscută. Vina a fost a mea crezându-mă Ahile. Şi cum puteam fi Ahile cu Goma în rolul lui Agamemnon ! Şi unde era Patrocle ? Incetul cu încetul m-am dumirit. Am observat că, după stupoarea de la început, partidul lui Goma începuse să se organizeze. L-au pierdut între timp pe Tănase ( un isteric, ca şi mine, dar fără idealism), asta însă nu conta. Aşteptau contra-atacul meu care nu mai venea. Alain făcea pe iscoada, ori mai precis pe agentul dublu ( cum era acuzat Ivasiuc !...). Glumesc. Pe jumătate…Când mi-am dat seama că m-am tras singur pe sfoară, mi-a trebuit câtva timp să digerez această auto-înfrângere, poate unică în istoria intelectualităţii româneşti. Aproape o sinucidere.Nu mi-a fost uşor să ies din rolul ridicol al lui Ahile rămas singur sub cort ; şi să recunosc că eram mai degrabă în situaţia văcarului supărat pe sat. Pentru că asta era vina mea : că m-am supărat pe sat cu speranţa nebună şi naivă că satul având atâta nevoie de mine îl va certa pe Goma care nu era un văcar atât de bun ca mine, atât de iute de picior şi de aprig la mânie… Dar satul nici măcar nu m-a întrebat : văcare, de ce te-ai supărat ? ( Am trecut şi prin faza « regele Arthur ». Une histoire de fou !) Mi-au trebuit aproape zece ani. De fapt încă de acum câţiva ani îmi limpezisem mintea, dar nu ştiam pe unde s-o apuc. Am tras nădejde că aş putea să public în România, dar ăia acolo nu sunt decât nişte brute, nu ştiu nici măcar să profite de disensiunile celorlalţi. Tu m-ai convins să nu mai încerc. Şi-ţi mulţumesc! Aşadar, dragă Nicolae, « răzbunarea » mea va fi demitizarea în primul rând a propriului meu personaj. Prezentându-l pe Goma în Occident drept « mare scriitor », am minţit cu sânge rece, din fanatism politic. Iar dacă am ajuns să-mi tai eu însumi craca de sub picioare, asta a fost pedeapsa pe care o meritam. Pentru că în definitiv trebuie pedepsite (direct sau indirect) şi minciunile din lagărul opoziţiei. Aşa că dacă intră în economia eseului tău demascarea acestui tip de minciună, nu pregeta nici o secundă. O să mai vorbim despre asta şi despre multe altele. Al tău,
Ţepeneag
Ciorna scrisorii următoare nu poartă nici o dată : am scris-o înainte sau după decembrie 1989 ? Nu mai ştiu exact. Breban era la Paris sau deja la Bucureşti ? Oricum lucrurile se precipitau în România. çmpreună cu Breban, încă din 1988, vroiam să înfiinţăm o « asociaţie a scriitorilor » cu aderenţi din exil dar şi din ţară. Aşa zişii corifei ai exilului ( Monica şi Virgil Ierunca, Paul Goma) nu erau de acord. Alianţa mea cu Breban irita pe multă lume. Pentru că ieşise şi-apoi se întorsese de mai multe ori în ţară, era considerat un fel de « agent de influenţă » Era şi el oarecum de vină. Imprudent sau nepăsător se lansa în consideraţii suspecte zugrăvindu-l pe Ceauşescu în culori mai degrabă favorabile. Megalomania lui era întretăiată de scene de linguşire în care dovedea o lipsă de talent de-a dreptul jignitoare. Se poate vorbi în cele ce urmează de un « portret » al lui Breban ? çn culori destul de pestriţe…
Dragă Breban,
Mai deunăzi ironizai mania epistolară, desuetă, a unora şi, pe moment, nu te-am contrazis : nu era important pentru economia discuţiei. Şi-apoi dacă te-aş contrazice de fiecare dată când nu sunt de acord cu tine – având dreptate sau nu – discuţia noastră, recunoaşte, ar fi destul de hurducată . Pentru că, să fim lucizi, noi doi nu avem prea multe puncte comune în afară, poate, de două : unul pozitiv, dragostea (demodată ?) pentru literatură, pentru felul acesta de afirmare a personalităţii, şi altul, să zicem negativ, o anume megalomanie. De altfel, recunosc că dragostea ta pentru literatură e mai intensă şi mai naivă ( în sensul nobil, schillerian, al cuvântului) decât a mea, ceea ce ar putea justifica în parte megalomania ta, uneori agresivă. Vreau să spun că eşti atât de implicat în opera ta literară şi atât de obsedat de cariera ta încât celălalt se simte împins să-ţi scuze afirmarea prea apăsată a acestei obsesii, care iese la iveală ca o transpiraţie, adică în modul cel mai firesc. Nu poate fi acuzat cineva că transpiră în cursul unui efort atât de onorabil !... Pe de altă parte, ca să mă joc de-a psihologia abisală, s-ar putea ca ceea ce apare, la o primă vedere, drept megalomanie să fie şi un fel de mască : dar una mai ciudată care ar imita trăsăturile tale proprii, accentuându-le. E jocul tău subtil în societate, un joc nietzschean şi dostoievskian totodată, bazat pe voinţa de putere, care poate enerva dar şi fascina pe celălalt ; oricum nu lasă pe nimeni indiferent. Pe când eu sunt sceptic şi aproape nihilist. Megalomania e pură, e rece, bazată pe un dispreţ « aristocratic » mai greu de suportat de către ceilalţi. De aceea şi încerc s-o ascund !... E drept că am făcut şi eu pariul literar ( aşa cum alţii l-au făcut pe cel al credinţei în Dumnezeu), dar am avut atâtea momente de lehamete şi de îndoială, care au culminat cu o perioadă de 6-7 ani când nu am scris aproape nimic, încât nu ştiu dacă se mai poate vorbi de un pariu ! oricum am făcut prea puţin ca să-l câştig… Mă tem că prelungind analiza asta risc să ajung la concluzia că nu avem chiar nimic în comun. Şi atunci de ce am reluat legătura cu tine ? Şi tu de ce dai impresia că reîntâlnirea noastră ţi-a făcut plăcere ? Să fie doar o alianţă de interese ? Dar e o alianţă, există undeva un contract fie şi tacit? Şi-apoi interesele noastre sunt mai degrabă divergente, cel puţin la prima vedere… çn 1971, când ai venit la Paris cu Maria şi, ulcerat de atitudinea Partidului faţă de tine ( nu intru în amănunte şi nu vreau să polemizez), ai făcut ce ai făcut, te-am ajutat – şi probabil că s-a adăugat şi asta la nota de plată ce mi-a fost prezentată de către autorităţile române, câţiva ani mai târziu. Activitatea noastră « militantă » din acel moment ar putea deci să apară ca o convergenţă între noi doi. Dar dacă stau să mă gândesc mai bine, ce-am făcut n-am făcut nicidecum din interes ori cu vreun scop « strategic ». Asta a fost eventual pretextul pe care-l dădeam altora – şi nu erau puţini cei care nu te aveau la inimă – ori chiar mie. Dacă am făcut-o într-un mod calculat înseamnă că am fost mai degrabă un prost calculator : pentru că era evident că nu puteai să te menţii solidar cu mine. Erai obligat să te desolidarizezi, pentru simplul motiv că nu exista între noi o adevărată convergenţă de interese. Eram prea deosebiţi unul de altul. Momentul 1971 a fost o încrucişare de drumuri, de destine… Faţă de momentul acela am acuma destulă distanţă pentru a aprecia calm, la rece, ce s-a întâmplat. Ocupat să-ţi salvezi cariera, n-aveai cum să mai fii solidar cu mine. Deci nu-ţi reproşez nimic, ba chiar suport să te lauzi, să prezinţi momentul acela aşa cum îţi convine ţie, narator romanesc ( şi autor ?) preocupat de biografia ta ca de un roman, de ce nu ? Şi totuşi de ce trec cu atâta uşurinţă peste toate astea ? De ce faţă de Goma am fost atât de exigent ? Pentru măcar două motive. Mai întâi pentru că Goma, pe plan politic, al contestaţiei politice şi, în mai mică măsură, pe planul afirmării literare în Occident, era creatura mea. Era rezultatul cel mai elocvent al strategiei mele politice, a ceea ce am numit « pedagogia curajului ». Era ilustrarea acestei teorii care lega curajul politic al scriitorului de dorinţa lui (« egoistă ») de afirmare. Şi în al doilea rând, pentru Goma m-am bătut, mi-am riscat şi până la urmă mi-am distrus poziţia mea social-politică – nu era atât de şubredă pe cât ar vrea unii să creadă. Lui Goma i-am salvat viaţa ; graţie relaţiilor mele, « dosarul » lui a ajuns până la Casa Albă ; datorită intervenţiilor americane, Goma a ieşit repede şi nevătămat din închisoare. De aceea de la Goma aveam alte pretenţii, pe plan moral. De fapt, mă înşelam, căci cum pe plan literar nu era nimic între noi…Dar nu asta contează. Ce mă interesează acum e să ajung să formulez ideea că nici relaţia noastră nu poate fi bazată pe interese comune. Dar atunci pe ce ?... Să mă întorc puţin în urmă. çn România, eu aveam pentru tine o adevărată fascinaţie, te priveam ca pe un personaj de roman. Un personaj …oximoronic, cum zici tu . Erai de departe cel mai interesant din toată galeria literară românească. Sigur, Dimov era mai seducător, mai elegant, ca şi Nichita de altfel, care în plus avea un cinism graţios, aristocratic (fără ghilimele). Dar ei îşi purtau calităţile lor în văzul tuturor, aşa cum porţi bijuteriile sau decoraţiile. çncercau să fie cât de cât consecvenţi. Cu ei înşişi, cu aparenţa lor. Cu tine era mai complicat. Mai întâi ţi-am citit o nuvelă, sau mai precis prima parte din Absenţa stăpânilor. Mi-a plăcut, deşi gustul meu zbura mai departe, spre ceea ce numeşti tu cu oarecare dispreţ « proză experimentală ». çncă de la primele pagini mi-ai apărut aşa cum te văd şi astăzi. Aşteaptă !... Această primă impresie livrescă, « spirituală » mi-a fost net contrazisă de aparenţa ta fizică, mai degrabă brutală, ca să nu zic frustă. Şi de comportarea ta socială megalomaniacă şi carieristă. Nu reuşeam să fac legătura între rafinamentul paginilor scrise şi eficacitatea directă a gesticulaţiei tale în lumea literară. Mi-a trebuit câtva timp să descopăr secretul : curajul tău de-a apărea altfel decât ar vrea ori s-ar aştepta ceilalţi să apari, curajul de-a te manifesta contradictoriu ori de-a dreptul neplăcut, grosolan. Şi aveai curajul ăsta, pentru că tu te considerai în slujba celei mai autentice cauze (chiar dacă nu şi a celei mai nobile): erai în slujba propriei tale afirmări şi nu-ţi îngăduiai nici cea mai mică concesie, şi doar foarte mici momente de răgaz. Pe urmă te-am cunoscut la Paris. Mi-aduc aminte de clipele tale de îndoială, ba chiar de frică exprimată aproape isteric, în cămăruţa aceea de hotel din Cartier Latin. Te-ai luptat, ai învins acele momente de slăbiciune – ceea ce Goma n-a fost în stare să facă – şi te-ai întors în România. Ai ştiut ce trebuia să faci, ai ales drumul exact. Mi-aduc aminte de altă cămăruţă, la 2 Mai, unde băteai la maşină ca un posedat, în timp ce Tănase, Dimi şi cu mine ne hăhăiam pe plajă cu tot felul de pipiţe. E disciplina de tip german care te-a ajutat în cariera literară, e amoralitatea de tip românesc pur, ciobănesc, care te-a împins spre o carieră politică pe care n-ai putut s-o duci până la capăt, fiindcă tu nu eşti fanariot ca majoritatea carieriştilor în România, ai un scop, o cauză, încerci să fii eficace păstrând aceeaşi direcţie. Şi de aceea spun că megalomania ta e un fel de mască. Să vorbeşti tot la un sfert de oră de geniul tău ar fi patologic, dacă nu e, cum presupun eu, intenţionat, dacă nu face parte dintr-o adevărată regie a aparenţelor, o strategie a raporturilor tale cu ceilalţi. Am avut timp să observ şi supleţea ta în atitudine, atunci când e nevoie ; şi un anume umor straniu, rece şi negru în care te învălui din când în când. Ultima oară, la tine, mi-ai lansat, după ce în prealabil discutasem despre geniul tău, adică tu făcuseşi câteva afirmaţii sforăitoare, adevărate în parte, iar eu nu te contrazisesem, pentru că sunt fascinat de masca asta a ta de care nu ştii niciodată exact în ce măsură deformează adevărata faţă – ea având tocmai rolul ăsta s-o mascheze (d’aia e mască !) – şi în ce măsură nu face decât să îngroaşe trăsăturile tale, propriile tale trăsături imitându-le, dar le imită mascându-le şi sugerând celorlalţi jocul ăsta subtil – uite popa nu e popa! – şi ameţindu-i, fascinându-i îi şi amuţeşte, iar tu îmi poţi lansa la capătul unei tirade mult mai lungi decât fraza asta a mea : «Nu mai fi atât de obsedat de tine! » Culmea e că ai dreptate !... Eu sunt mai obsedat de mine – cel puţin în ultimul timp – decât eşti tu de tine ; pentru că tu îţi slujeşti de atâta timp propria-ţi cauză încât ai câştigat faţă de ea o distanţă (uneori chiar ironică), distanţa unui funcţionar conştiincios faţă de dosarul cu care e însărcinat şi la care lucrează de când se ştie. Sau poate mă înşel. Poate ai păstrat acelaşi elan, acelaşi devotament, acelaşi zel ca şi la început. Habar n-am… Şi-atunci de ce îţi scriu epistola asta, te vei întreba, chiar dacă ai deja niscai bănuieli. De ce îmi manifest admiraţia faţă de tine şi o fac cu atâtea rezerve care pot răni orgoliul tău, mai bine zis vanitatea ta vulnerabilă ca o pânză de corabie? Ce ascunde sinceritatea mea? Nu mare lucru… Mai întâi vreau să te fac să te gândeşti că dacă îmi trec prin cap toate câte am scris aici, şi încă altele, sunt departe de-a fi un inocent în domeniul ăsta al relaţiilor umane. O punere deci în gardă înainte de-a o porni la drum. Eu am fost până acum o victimă relativ uşoară pentru alde Goma (ţăran viclean care ştie să-şi apere ogorul) sau Tănase (spânul din poveste, inteligent şi escroc, Ostap Bender al literaturii române), pentru că îmi interziceam din rigoare estetică demenţial avangardistă orice manifestare scripturală alta decât textele mele rupte de orice context. Arma asta a scrisului direct, eventual polemic, a rămas ani şi ani atârnată în cui. Dar n-a ruginit. De câtva timp m-am gândit s-o folosesc. Cei care au crezut că tăcerea mea de zece ani a fost aceea a unui cadavru, vor avea o mică surpriză. Tăcerea mea a fost o puşcărie la care m-am pedepsit eu însumi. Dacă tu mă convingi că există între noi o comunitate de interese, măcar parţială, eu accept alianţa cu tine. Dar pentru asta trebuie să-mi răspunzi la scrisoare printr-o altă scrisoare (ca în «Epistolar»). Tu ai nevoie de relaţiile mele în Franţa şi de cauţiunea morală pe care doar eu pot să ţi-o dau. Eu am nevoie de relaţiile tale în România şi de intermedierea pe care numai tu poţi s-o faci cu cercurile politice. Tu vrei să cucereşti Franţa, Europa. Eu mă mulţumesc să recuceresc România, «prăfăria natală». Pe mine, societatea de consum mă scârbeşte peste măsură. Consider că aici nu se mai poate face literatură pură, că literatura a devenit o marfă. Criticii nu sunt decât nişte lăudători de iarmaroc. Publicul e imbecilizat. Eu nu scriu pentru public, ci pentru o elită. Nu avem puncte comune, dar avem poate interese complementare. Ne putem sprijini unul pe altul. Va fi greu. Va exista suspiciune de-o parte şi de alta, mai ales după scrisoarea mea care te va obliga la o revizuire a etichetelor, a sertarelor. Trebuie să-l scot pe Ţ. de aici şi să-l pun altundeva… Dar unde? Poate că-mi vorbeşti de toate astea într-o scrisoare cu aceeaşi sinceritate (fie ea şi forţată) cu care încerc să-ţi scriu eu acum.
Al tău admirator, Ţepeneag
Nu mi-a răspuns, aşa cum îi ceream în scrisoare. Lui Breban nu-i place să scrie.Vreau să spun: scrisori, epistole. Cred că nu am de la el mai mult de 5-6. Nu mi-a răspuns, dar tot m-a convins să mă aliez cu el. çn lungi şi repetate discuţii… Iar până la urmă tot eu am fost cel păcălit. Cel puţin pe moment. Şi la prima vedere.
