Viaţa Românească 3-4 / 2009 - PE CINE V-AR PLĂCEA SĂ URÂŢI?

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93

Eseuri

PE CINE V-AR PLĂCEA SĂ URÂŢI? - CORNEL UNGUREANU
Apare, la un moment dat, în istoria cinematografiei un personaj nou, bine mediatizat, foarte bine aşezat în ierarhiile vedetelor: omul pe care v-ar plăcea să-l urâţi. Spectatorul s-a plictisit de frumoşii seducători, de vedetele fericit îndrăgostite, de superbele şi de admirabilii care garantează happy end-ul. A obosit. După ce răii au fost pedepsiţi cum se cuvine, după ce sadismul spectatorului (şi simţul său de dreptate, nu-i aşa?) a fost aşezat în drepturile sale, nu era cazul ca sensibilitatea lui să fie mişcată de Celălalt? Hollywoodul, atât de bine aprovizionat de fostele Imperii din Europa, descoperă personajul perfect al seriei: Erich von Stroheim. E un aristocrat naufragiat într-o lume în care ierarhiile se realizează altfel. E corect, e perfecţionist, e un om care are rădăcini. Acolo. Improvizaţia, lucrul făcut de mântuială i se par detestabile. E rigid, are o faţă împietrită şi un discurs pedagogic, uneori strident pedagogic. Billy Wilder şi-l va lua pe Erich von Stroheim drept argument într-unul din filmele sale de referinţă – şi de referinţă pentru istoria cinematografului: Bulevardul amurgului. Marele regizor de odinioară, regizorul marilor eşecuri ale Hollywoodului joacă în filmul lui Wilder (anul de graţie 1949!) rolul unui valet: e valetul unei vedete de odinioară – valetul unei vedete care a jucat în filmele lui. În filmele gândite de el. Este bine aşezat în istoria care rămâne. A trecut pe linie moartă, dar a rămas alături de vedeta – de regina – de odinioară. Dar regina de odinioară este doar o bătrână care se autoiluzionează. Care e incapabilă să părăsească lumea în care a fost. Este paznicul şi protectorul bătrânei vedete, servitorul care vrea să o apere de sine şi, desigur, de cei răi. Dar mai întâi de sine.

Erich von Stroheim este, în Bulevardul amurgului, ca şi în alte filme, omul pe care vă place să-l urâţi fiindcă ilustrează un contratimp detestabil.

Nu numai filmul e nevoit să propună asemenea personaje. Literatura scoate la lumină un şir de personaje/autori care au momente în care rămân în altă istorie, care poate fi a autoiluzionării.
În literatura română vom descoperi autori urmăriţi cu o ciudată furie de mai toţi exegeţii. Fiindcă cultura din România este (totuşi..) literaturocentrică, „omul pe care vă place să-l urâţi” poate fi întâlnit în literatură – în viaţa literară sau în bibliotecile aflate la îndemână. Care sunt personajele pe care cititorul român ar trebui să le urască? În primul rând ar fi acelea care vin dintr-o ordine imperială – care continuă o istorie condiţionată de contextele secolului al XVIII-lea. Şi începutul secolului al XIX-lea. Aş începe lista cu August Treboniu Laurean, pe numele său adevărat Augustin Trifan. Dacă luăm în considerare faptul că acest Augustin Trifan (aşezat sub nume imperial) s-a născut nu la Roma sau la Alba Iulia, ci la Fofeldea, pricepem că impresia rea poate fi alimentată corespunzător din detaliile biografice. Cum poţi intra în empireul românesc atunci când te numeşti şi Augustin şi Trifan şi eşti din Fofeldea? Şi când vrei să estropiezi limba română printr-un monstru latinist, numit Dicţionar al limbii române? Acestea, laolaltă, pot să intre mai degrabă într-o comedie a culturii decât într-o istorie, fie ea şi critică, a literaturii. Nimeni nu va mai ţine minte faptul că faci parte dintr-o epocă eroică, ilustrată prin studii temeinice la Cluj, Sibiu, Viena, printr-un doctorat la Goettingen, prin cărţi de reală erudiţie, precum acel Tentamen criticum de la 1840, sau Românii din monarhia austriacă? Mai nimeni nu ţine minte că în 1843 a intrat în celebra societate Frăţia şi că în 1845 realizează, împreună cu Bălcescu, Magazin istoric pentru Dacia? În 1848 este unul dintre bărbaţii importanţi ai revoluţiei, între 1870 şi 1872 este preşedintele Academiei Române. Viaţa lui se va intersecta cu acea a lui Evanghelios Zapas, cel care îi va finanţa Dicţionarul (1871-1876). Pentru români, istoria lui Evanghelios Zapas poate fi scandaloasă, pentru alţii, nu. Cum s-a îmbogăţit Zapas, finanţatorul Jocurilor Olimpice din 1859? A fost el un Gigi Becali al sporturilor din secolul al XIX sau a fost unul din marii bărbaţi ai renaşterii elene? Lungile procese între statul român şi greci cu privire la moştenirea sa nu a împotmolit şi mai tare povestea Dicţionarului? E greu să discuţi despre un şir de ardeleni erudiţi care, într-un anumit moment al istoriei, au avut opţiuni dictate de un anumit „simţ al istoriei”. Numeroasele personaje „negative” ale Ardealului, oamenii pe care ne place să-i urâm, de la Eugen Brote la Vasile Mangra, ar trebui judecaţi nu doar printr-o opţiune (nefericită, zic adversarii lor victorioşi, zicem noi azi), ci prin întreaga lor operă. Fiindcă au în urma lor pagini care trebuie citite, recitite, descifrate, aşezate în contextul oferit de acel secol XIX al Europei Centrale sau al Europei. Oameni şcoliţi, uneori de o extraordinară erudiţie, de un devotament limpede faţă de cultura română, ei fac parte dintre excluşii unui anume moment care are nevoie de „personaje negative”.

Uneori excluşii sunt cei care definesc anumite tipare culturale. Problema începe de la felul în care sunt înţelese personajele inaugurale ale unui moment cultural. Cei plecaţi din Ardeal realizează geografii simbolice prin refugii şi reţele exemplare. Există câteva itinerarii care ar trebui analizate. Primul ar fi cel al lui Gheorghe Lazăr. Născut la Avrig, dintr-o familie de ţărani, Gheorghe Lazăr va trebui să traverseze evenimente istorice definitorii pentru schimbările sfârşitului de veac. E fiu de ţărani şi a putut să trăiască şi să respire timpul omului revoltat. Reper ar fi, pe această direcţie a cercetării, momentul 1784 – răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan. Al doilea reper pentru cercetător ar fi Revoluţia franceză. Liberte, Egalite, Fraternite nu-i o lozincă, pentru el, străină. Şi nici inutilă. Iar Napoleon, cel care zdruncinase câteva imperii, un personaj antipatic. Între infracţiunile pedepsite cu alungarea din Ardeal se află şi aceea de a fi ridicat o cupă de şampanie în cinstea împăratului francez. Împăratul de la Viena nu suporta, totuşi, un asemenea afront. Al treilea eveniment al vremii lui Lazăr ar fi reformele iozefiniste. Este un timp al gândirii liberale pe care Gheorghe Lazăr şi-l asumă. Putem să-i definim personalitatea şi în funcţie de ecourile revoltei lui Horia, şi faţă de Revoluţia franceză, şi faţă de eliberarea de dogmatismele teologice. Este, fără îndoială, un teolog şi studiile sale de teologie sunt fundamentale. La Viena studiase teologia catolică, iar la Sibiu trebuia să-şi asume teologia neuniţilor – a ortodocşilor, ca un cărturar animat de liberalismul vremilor. (1). Dacă scriem că Bogdan Duică s-a apropiat de Gheorghe Lazăr aşa cum n-a mai făcut-o nimeni, identificăm un doar o relaţie specială între cei doi, ci şi calificarea unui profesor de literatură română: Bogdan-Duică.

În monografia pe care G. Bogdan-Duică i-o consacră lui Gheorghe Lazăr, capitolul al XVII-lea se numeşte Trecerea munţilor. Trecerea munţilor nu este o iniţiativă a lui Gheorghe Lazăr şi nu el inaugurează acest traseu, scrie învăţatul Bogdan-Duică în excelenta monografie pe care i-o consacră.(2). „Trecerea însăşi, în Muntenia, sau, cum s-a zis acum, “descălecarea-i culturală”, nu a fost nimic neobişnuit: înaintea lui trecuseră alţii; deodată cu el alţii; alţii şi după el”. Lazăr ştia bine în ce ţară se duce, subliniază Bogdan-Duică. Cu alte cuvinte, exista un flux care îşi avea varii argumente:

„Trecerea în ţară era un fenomen mai vechi. Era chiar aşa de vechi, încât geografii apuseni ai vremii îl înregistraseră lămurit. Astfel îl înregistră faimosul...întemeietor al geografiei statistico-istorice, A. F. Buesching, care ştia că ardelenii preoţi trec să înveţe acolo a oficia ceremonii şi a vorbi frumos româneşte…..Trecând, unii rămâneau acolo; puţini dintre ei ajungeau în situaţiuni înalte sau numai bune; alţii se pierdeau în naţiunea transcarpatică aşa de adânc, încât nici nu li se mai ştia de urmă”.(3)

Nu-i deci inutil să vorbim despre felul în care Bogdan-Duică a dispărut din bibliografiile obligatorii ale cercetătorilor. Cuvinte lămuritoare a scris, la moartea lui, Sextil Puşcariu: „Unde poate duce această cercetare migăloasă a izvoarelor de inspiraţie şi a influenţelor, ne-o arată, între toate scrierile lui Bogdan-Duică, mai ales acea admirabilă monografie despre Gheorghe Lazăr, urmărit cu o dragoste fără seamăn în lectura sa, şi în mediul în care a văzut lumina zilei, în care a crescut şi s-a dezvoltat./ Mai ales la noi, unde istoria literară s-a făcut şi se face încă în parte şi azi în mod impresionist, repetându-se în fiecare manual nou clişee vechi, fără critică şi fără rectificări şi perpetuându-se erori de fapt, stăruinţele lui Bogdan-Duică de a merge la izvor, de a cerceta fiecare amănunt biografic şi bibliografic, au însemnat o adevărată înviorare a istoriei literare ».(4) Semnificative pentru fluctuaţiile simpatiilor pentru Bogdan-Duică sunt cele două texte ale lui G. Călinescu, primul în Adevărul literar şi artistic («Înzestrat cu cunoştinţe filozofice şi literare întinse, capabil prin urmare să se adapteze la obiect, Bogdan-Duică a fost un istoric literar inimitabil, un Tiraboschi al literaturii noastre. De la el noile generaţii pot învăţa bucuria de a trăi în intimitatea clasicilor prin tot ceea ce paşnica bibliotecă din rafturile sale e în stare să dezvăluie cercetătorului neostenit»), al doilea, în marea sa Istorie : aici, G. Călinescu scrie nu doar că în literatura mai nouă Bogdan-Duică este dezorientat, ci şi că e capabil de gafe memorabile, cum ar fi aşezarea în monografia consacrată lui Lazăr a unei fotografii a enciclopedistului. Poza nu putea fi a lui Lazăr fiindcă fotografia nu fusese încă descoperită la 1823. După cunoscutul vers al lui Topârceanu (în Academie «e unul cârn şi idiot») şi G. Călinescu mai descoperea un motiv de haz. Au rămas prin reviste studiile cele mai serioase despre Bogdan-Duică, semnate de Şerban Cioculescu, Ion Breazu, Dimitrie Popovici, Sextil Puşcariu. Dacă pentru Dimitrie Popovici, Bogdan Duică era un Maiorescu al Ardealului («dacă nu cu luciditatea maestrului, fără îndoială cu curajul lui») pentru I. Breazu el este, alături de Slavici şi Coşbuc, o prezenţă tutelară a literelor ardelene :

«Dacă Slavici a dat directivele culturale şi politice ale bătăliei, dacă Coşbuc a fost poetul, G.Bogdan Duică a fost criticul curajos sigur de idealul literar urmărit». O încercare de a-l reabilita astăzi pe profesor este aceea a lui D. Petrescu, cu ediţia de Studii şi articole din 1975 (Ediţie îngrijită, note şi prefaţă de D. Petrescu, Ed. Minerva). Zice prefaţatorul după cincizeci de pagini de travaliu exegetic: «Acest excurs prin activitatea de critic literar a lui Bogdan-Duică… a vrut să-l convingă pe cititor că profesorul clujean a fost nu numai un istoric literar de prestigiu, ci şi un critic literar conştiincios şi febril. Lipsindu-i maleabilitatea gustului, dispensându-se de mijloacele artistice, criticul şi-a limitat audienţa la public… Criticul a ocolit armele ironiei, aşa încât duritatea observaţiilor sale seamănă mai curând a dojană aspră făcută de dascăl elevilor săi, nepricepuţi şi leneşi decât a sfântă mânie creatoare». Şi înapoi la Maiorescu, după ce vorbeşte despre erudiţia lui Bogdan-Duică: «Dar erudiţia poate cel mult înăbuşi sau strivi victimele, pe câtă vreme ironia sarcastică, aşa cum a cultivat-o Maiorescu, i-a fixat pe adversari într-un adevărat insectar, lăsat moştenire posterităţii…»

Aici ar putea începe o discuţie despre «ardelenismul» care îi uneşte pe Gheorghe Lazăr şi pe Bogdan-Duică: sunt, amândoi, întemeietori de instituţii fundamentale. Primul, al şcolii de la Sântul Sava, al doilea, (împreună cu alţii) a Universităţii Daciei Superioare de la Cluj, peste un secol. Amândouă inaugurează şcoli româneşti importante pentru devenirea ţării. Ar trebui să reluăm o discuţie despre homo aedificator în cultura română, pornind de la spiritul constructiv al ardelenilor. Dar şi despre felul în care dispar din cultură şi din bibliografile obligatorii anumite nume.

Note :
1) Gheorghe Lazăr de G. Bogdan-Duică, Membru al Academiei Române. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924 ”Viena oficială nu era chiar atât de catolică precum îşi închipuiesc unii scriitori – greco-catolici, de pildă. Descapuţinarea Austriei – vorba este a lui Voltaire şi se derivă din Capuţinii păzitori ai sarcofagelor habsburgice – descapuţinarea începuse sfios îndată după 1700; se dezvoltase bine sub Maria Teresia; şi mai bine sub Iosif II....../Între catolicism şi dinastie era vorba acum şi desopre întâietate. Precumpănirea catolicismului în stat trebuia redusă, înfrântă. Mariei Theresa problema aceasta îi sta la inimă ca şi urmaşului ei. De aceea funcţiunile înalte în stat le ocupară treptat bărbaţi de cugete libere; iar şcoala, până acum instrumentul de oprire pe loc a cugetării, trebuia luată din mâinile soldaţilor lui Iisus; statul le şi luă. (p. 28) Şi adaugă învăţatul profesor clujean: „La Viena, Lazăr se afla, aşadar, între două curente: de la universitate îi adia catolicismul erudit; din viaţă i se îmbia raţionalizarea cugetării, credinţei”. (29) „Dincolo de studiile teologice, la a căror aripă liberală se aşezase Lazăr, se găsea o lume de idei politice, culturale în toate formele culturii, literare, de care Lazăr nu s-a izolat, pe care le-a căutat, a căror urme se găsesc în cărţile bibliotecii sale./Simpatiile sale politice ale lui Lazăr sunt fridericiane şi iosefiniste”. (31) De reţinut insistenţele lui Bogdan-Duică asupra traducerilor lui Gheorghe Lazăr, îndeosebi asupra arhiepiscopului Platon:
”Pentru trebuinţele religioase ale poporului Lazăr traduse învăţătura ortodoxă a lui lui Platon, arhiepiscop de Tver. / Platon (1737-1812) fusese dascăl de religie al lui Paul Petrovici, fiul Ecaterinei II; ce i-a propus lui Paul, ajuns mai târziu împărat, se află în acest catehism, tradus în mai multe limbi.(......). Lazăr, pentru care teologia era ştiinţă serioasă şi nuanţată, va fi simţit aceasta; şi dorind a da naţiei un text de credinţă nebănuită, dar totuşi mai liber conceput, traduse după nemţeşte, pe Platon al său (p. 37)
(2). ibid., p.53
(3). „Începând de la 1780, tipăriturile româneşti de la Viena sunt neîntrerupte, an de an. Se simte încă efectul libertăţii de tipar iosefiniste; între 1794-1795 râul tiparului vienez seacă; Sibiul ia locul Vienei, pe când Bucureştii şi Iaşii dau puţine opere, mai ales bisericeşti. Buda începe a fi mai sprintenă abia pe la 1804…” (5)
4) Sextil Puşcariu – Gheorghe Bogdan-Duică, în Revista Fundaţiilor Regale, An II, nr 2/1 februarie 1935, p.347