In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
ALLEN GINSBERG ŞI GENERAŢIA BEAT - DUMITRU RADU POPA Timp de un sfert de veac cel puţin, Allen Ginsberg a fost considerat cel mai mare poet american în viaţă, atrăgînd în jurul lui o congregaţie ciudată, în care cititori obişnuiţi se amestecau cu activişti politici, studenţi în filosofie orientală, budişti şi agnostici. Fascinaţia pornea în primul rînd de la felul în care acest homosexual declarat şi poet vizionar, mare admirator al lui Blake, folosea fiece moment, fiece ocazie să preamărească triumful candorii asupra ruşinii, al nebuniei creatoare asupra gîndirii comune şi plate.
Publicarea recentă, în premieră, la New York a două volume (Letters of Allen Ginsberg şi Selected Letters to Gary Snyder) editate de Bill Morgan, biograful, curatorul şi legatarul testamentar al arhivei poetului, oferă un cadru plin de inedit şi extrem de semnificativ pentru viaţa angoasată a lui Ginsberg şi a altor protagonişti ai generaţiei Beat.
Avem trei capre şi am învăţat destul de bine să le mulg. Avem şi o vacă, un cal, cinsprezece găini, trei raţe şi două gîşte. E mai degrabă un fel de “kibutz” decît o comună obişnuită. Iată ce îi scria în 1968 Ginsberg lui Gary Snyder, din casa ţărănească pe care şi-o cumpărase în Cherry Valley, în nordul statului New York, unde se retrăsese ca să trăiască o viaţă lipsită de turmentări împreună cu partenerul său Peter Orlovzky şi Gregory Corso. Îşi alesese locul acela în speranţa de a scăpa de ochiul public scrutător, în urma unor întîmplări tragice, animozităţi şi deziluzii care l-au făcut să înţeleagă cît de precară e existenţa umană. Locuia cu ei şi Julius Orlovzky, fratele lui Peter, bolnav incurabil de o nevropatie ce îi dădea accese de nebunie, astfel încît în post-scriptumul scrisorii Ginsberg adaugă că adesea se simţea el însuşi atras de nebunie, pentru ca apoi să revină la mulsul caprelor…
Nu era însă doar nebunia ce îi dădea tîrcoale, şi poate nici excesul de alcool sau drogurile, combinaţie ce reprezenta o veritabilă opţiune existenţială pentru toţi membrii grupului Beat, şi cărora de altfel Ginsberg le dedică faimosul început din Howl: “Am văzut minţile cele mai strălucite ale generaţiei mele distruse de nebunie”. Cu trecerea anilor, îl bîntuia tot mai mult neputinţa de a-şi controla sentimentele, faptul că nu se poate trăi fără concesii, compromisurile cu viaţa cotidiană mediocră şi, mai presus de toate, fragilitatea funciară a fiinţei umane. Scrisori adresate partenerului său Peter Orlovzky şi prietenului poet Gregory Corso în a doua jumătate a deceniului 80 sînt testimonii ale faptului că lui Ginsberg – în ciuda unor momente de ludicitate absolută, pasiune, de succese şi veselie –, viaţa îi apare în mod preponderant drept o succesiune de catastrofe. Aceste nenorociri, cînd nu personale căzute pe capul celor dragi şi apropiaţi, îl fac să se îndoiască de propria stare mintală. Mama lui e lovită tot mai des de crize nevrotice, în vara lui 1958, Neal Cassidy e arestat pentru că a oferit să vîndă droguri unor poliţişti în civil, o altă amică, pomenită sub numele de Connie, e strangulată…
Singurul confort în momentele de panică şi deprimare îl găseşte în corespondenţa cu Gary Snyder, poetul care îl admira atît de mult şi care avea să-l introducă în tainele budismului (domeniu în care Ginsberg ne apare drept discipol iar Snyder drept maestru). Cei doi se cunoscuseră pentru prima dată la Berkeley University în 1955, cînd au luat parte la faimoasa întîlnire literară de la Six Gallery, unde Ginsberg a citit pentru prima oară poemul Howl. După eveniment, care a constituit un fel de recepţie informală a Generaţiei Beat în San Francisco, Ginsberg a publicat Howl şi alte poeme, carte ce a devenit în scurt timp obiectul unui proces intentat pentru pornografie. Ginsberg avea să plece în Europa şi să continue acolo mişcarea Beat alături de William Borroughs, în vreme ce Snyder s-a retras într-o mînăstire japoneză Zen, dedicîndu-se exclusiv studiilor de mistică orientală, de unde se va reîntoarce tocmai în 1969. Pentru Ginsberg, care nu încetează să-i scrie, începe o perioadă extrem de turmentată, între care scandalul cu soţia lui, Carolyn, care îl găseşte făcînd amor cu Neal Cassady şi îl părăseşte. Îi scrie lui Kerouac, ca să-şi descarce emoţiile. E perioada celebrelor viziuni în camerele de la Drake Hotel şi a convingerii de a fi experimentat prezenţa fizică a Molohului care inspirase Howl…
Ginsberg a scris mii şi mii de scrisori, ca şi cum genul epistolar i-ar fi servit drept prilej de mărturisire, dar în acelaşi timp şi de aprofundare a unor teme.
Însemnată ne apare în acest sens corespondenţa cu Paul Bowles şi William Borroughs, cu care vorbeşte despre sinuciderea prietenului Michael Emerton şi despre experienţa erotică pe care a avut-o cu un tînăr pe nume Ramon, în Peru, care îi dezvăluie secretele unui ritual prin care fumul drogului e suflat pe faţă pentru a tămădui sufletul. Şi în aceste cazuri, scrisorile revelă un acut sentiment de precaritate umană, recunoscută cu acea candoare ce pare singura armă a acestui Ginsberg epistolar. Călătorea cu bani puţini, dar călătoria era un fel de ritual al descoperirilor şi al experienţelor noi. Îl fascinează Kyoto, Marakesh (“oraşul cel mai nebun din lume: toţi se culcă cu toţi!”), India, Cambodgia unde, în timpul războiului, rămîne profund impresionat de greva foamei a unui călugăr budist. Obsesia experienţelor spirituale extreme revine ca o temă, mai ales în corespondenţa cu Kerouac.
Unii dintre destinatarii scrisorilor lui Ginsberg sînt destul de neaşteptaţi, ca, de pildă, Norman Podhoretz, viitorul ideolog al neocon, în mod surprinzător apropiat de grupul Beat în anii şaizeci. Sau schimbul de scrisori cu... trei Preşedinţi ai Statelor Unite. În 1953 îi scrie lui Dwight Eisenhower că, deşi soţii Rosenberg sînt lamentabili, ar fi şi mai lamentabil să fie condamnaţi la moarte. Lui Jimmy Carter îi scrie în 1979 ca să îi reamintească vorbele lui Shelley conform căruia poeţii sînt adevăraţii legiutori ai lumii! În sfîrşit, în 1997, cu numai patru zile înainte de a muri, îi scrie lui Bill Clinton ca să îi ceară o medalie sau un act de recunoaştere publică. Se pare, în general, că flerul lui politic nu era pe măsura operei.
O relaţie de afecţiune profundă descoperim în corespondenţa cu Fernanda Pivano, ca şi în aceea cu Francesco Clemente, pe care îl vizitează la Amalfi şi cu care împărtăşea o mare pasiune şi admiraţie pentru Ezra Pound. În singura scrisoare către Bob Dylan, Ginsberg îi cere acestuia suma de nouăzeci de mii de dolari pentru sponsorizarea unui curs de poezie. Nu ne e dat să ştim care a fost răspunsul lui Dylan – de va fi fost vreunul! –, dar ştim dintr-o altă scrisoare cît de emoţionat a fost să participe la un turneu al celebrului Bob şi să citească poeme, sub ploaie, în faţa a mai bine de 27.000 de spectatori...
Aflăm dintr-o altă scrisoare, datată 1973, că nu a văzut filmul Ultimul tangou la Paris dar era fascinat de faptul că Marlon Brando apare gol, în toată frumuseţea trupului său...
Se simte extrem de onorat de amiciţia şi preţuirea lui Ungaretti, dar nu dispreţuieşte nici lumea marilor showuri, mai cu seamă după ce, la Spoletto, fusese arestat cînd citise poemul Who Be Kind To. Cinează la Londra cu Paul McCartner, iar lui Mick Jagger îi propune să cînte Hare Krishna în viitorul său album...
Dar scrisorile sînt şi un testimoniu al faptului că momentul cel mai emoţional, entuziasmant, al întregii sale vieţi a fost întîlnirea cu Ezra Pound. M-a privit cu ochii lui mici, albaştri şi scrutători. M-a privit, aşa, cam vreme de cinci minute, fără să-mi spună nimic. Apoi mi-a strîns mîna. Alături de Ezra Pound, îi venera pe Blake, Celine, Emily Dickinson. Scrisorile reprezintă un material nepreţuit pentru înţelegerea profundă a lui Ginsberg, dar şi a fenomenului Beat. Ginsberg nu apare fundamental redimensionat, ci doar mult mai uman, preocupat de fragilitate şi derizoriu, bîntuit, luptînd să nu se lase pradă nebuniei. Într-o astfel de fază psihică îi scrie lui Kerouac, iar acesta, simţindu-l probabil neguros şi depresiv, îi oferă o perspectivă optimistă asupra vieţii. Răspunsul lui Ginsberg e cu totul memorabil: Nu cred că viaţa este neapărat un mister amar, dar nici nu cred, cum spui tu, că ar fi un mister frumos.
