In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Anchetă
CÂND ESTE CANONUL OPORTUN - IOAN LASCU Discuţia despre canon este încă actuală, cel puţin la noi. Adevărul este însă că problematica, altminteri veche de când lumea, a reintrat în modă odată cu traducerea deja faimoasei cărţi a lui Harold Bloom, Canonul occidental. Ca aproape întotdeauna – şi avem la îndemână exemplele structuralismului, semioticii sau postmodernismului – ceea ce este pe punctul de a deveni inactual în cercetările din Occident face o modă la noi. Trece o vreme până pricepem despre ce este vorba sau ne informăm cu întârziere. Este adevărat: depinde şi de promptitudinea traducerii operelor de referinţă. Aşa şi cu dezbaterile despre canon: recrudescenţa lor este ulterioară, în absolut, apariţiei respectivei cărţi. Nu ştiu dacă în America sau în Occidentul european ea a declanşat atâta tevatură, elogii, atitudini mimetice etc precum în dulcea Românie. Personal nu cred că o asemenea ebuliţie a adus ceva pe de-a întregul nou, să spun, în teoriile despre canon. Nu eram pregătiţi pentru aşa ceva, fiindcă, dacă nu apărea Canonul occidental, cine poate şti dacă cineva s-ar fi gândit la repunerea pe tapet, cu atâta ardoare, a conceptului cu pricina. Comentariile sunt bune, dar nu reprezintă, de cele mai multe ori, contribuţii ştiinţifice notabile. Ele se ridică, cel mult, la rangul de observaţii, care ar fi de dorit să fie pertinente. Cred, de asemenea, că în acel moment nu era neapărat oportună o dezbatere despre canon, ci, mai degrabă, o cercetare vastă şi în profunzime, iar apoi elaborarea unei teorii despre ce înseamnă canonul în literatura română, de pildă. Dar cine să o fi făcut?
Canon/canoane există de multă vreme – nu este locul nimerit să facem acum un istoric – şi, fireşte, ele acţionează implicit. O discuţie îndelungată, prea încinsă, prea pretins critică (deoarece cu partea ştiinţifică stăm de obicei mai prost, cum spuneam) îmi sună a… canonizare, a ceva apropiat de un anume fanatism, în general din dorinţa de a reconsacra laudativ isprăvile altora. O simplă adulaţie în loc de replici pe măsură. Opiniile, datul cu părerea, precumpănesc asupra obiectivităţii, a sintezelor, a cercetării etc. După câte cunosc, cartea lui Harold Bloom se referă în primul rând la opere, în particular la cărţi a căror valoare a străbătut timpurile din antichitate până astăzi. Aşadar analiza lui porneşte, ca să zic astfel, de la o stare de lucruri „empirică”, de la o tradiţie, nu în mod necesar de la nişte (eventuale) teorii despre canon. Când îmi pun această problemă, iată că nu îmi amintesc ca în literatura română de specialitate să existe o teorie a canonului aşa cum stau lucrurile cu conceptul de literatură naţională, întors pe toate feţele de Adrian Marino. Cu toate acestea despre canon/canoane se vorbeşte frecvent în utima vreme şi, repet, sunt înclinat s-o pun îndeosebi pe seama cărţii lui H. Bloom.
Cât de oportună este o astfel de dezbatere? În măsura în care conceptul şi definirea/teoretizarea acestuia sunt în prezent depăşite, aşa cum se întâmplă cu multe altele, în măsura în care ele trebuie re-construite şi relansate. Cine a demonstrat, de exemplu, la noi (în afara lui Mihail Dragomirescu, în urmă cu peste optzeci de ani) ce înseamnă capodoperă? Sau personaj, sau genuri literare – în ce măsură această taxonomie este încă valabilă dacă ne gândim la esteticile vechi de peste cincizeci de ani; sau, de ce nu?, cine a regândit ce este geniul (despre care s-au scris, tot în Occident, destul de multe de cărţi, în secolele XVIII şi XIX)? Nimeni aproape nu-şi pune aici, la porţile Orientului, problema unor teoretizări, de care se duce lipsă de atâta vreme. Fiindcă, chiar dacă asemenea cărţi apar din când în când, ele ori sunt minimalizate, ori trec neobservate. Noi suntem tari în critică şi în polemici, în discuţii şi în comentarii. Şi în adulări, cum spuneam. Noi privim mult mai insistent în afară decât înăuntru, ne uităm la străini şi ne ignorăm unii pe alţii. Nu intelectul ci emoţiile, (re)sentimentele sunt stăpânii locului.
Însă, vorba francezului (un occidental, nu-i aşa?) revenons à nos moutons! Cel mai recent a pomenit de canon Nicolae Manolescu, în deja atât de controversata Istorie critică a literaturii române. Procedând la fixarea unor criterii care să stea la baza selecţiei şi a demersurilor lui critice, Manolescu invocă mai întâi canonul estetic(ului). În urmă cu multe decenii Eugen Lovinescu dezvoltase ideea autonomiei esteticului, iar la mijlocul secolului al XIX-lea parnasienii, mai întâi Théophile Gautier, lansase teoria artei pentru artă, aplicată zelos în poezia lor şi suţinută repede la noi de Titu Maiorescu. Tot în literatura română s-a vorbit cândva în exces despre gâlceava dintre adepţii artei pentru artă şi cei ai artei cu tendinţă, de aşa-zisa polemică dintre Maiorescu şi Dobrogeanu-Gherea. Prin urmare ideea are o vechime de cel puţin o sută cincizeci de ani, deşi calofili au existat încă din antichitate. Amintind de Nicolae Manolescu nu vreau să spun, Doamne fereşte!, că respectabilul critic ar fi un calofil. Cert este însă că el aşază pe primul loc criteriul esteticului în alegerea şi aprecierea operelor şi a scriitorilor incluşi în istoria sa critică. Toate bune şi frumoase, fiindcă cine nu ştie că „estetic” înseamnă „frumos artistic”, crearea unor universuri ficţionale originale, inovaţii stilistice etc., cu alte cuvinte a unor valori spirituale ce se înscriu, în cazul de faţă, în sfera literaturii. Am spus că Nicolae Manolescu invocă acest canon al esteticului. Fără a ne spune ce înseamnă mai precis esteticul în viziunea domniei sale, fără o definire personală şi fără prea multe argumente, Nicolae Manolescu leagă imediat acest prim criteriu de gust, adică de gustul estetic personal. Prin această punere în relaţie istoricul literar urmăreşte să-şi justifice şi să-şi legitimeze selecţia, preferinţele şi, de ce nu, partipriurile şi, probabil, să scuze scăpările din vedere. Oricum, relaţia imediată stabilită de critic între estetic – o categorie a cărei percepţie şi fundamentare ţine, inevitabil, de subiectivitate – şi gust, un criteriu chiar marcat subiectiv, individualiza(n)t, nu este una din cele mai fericite, pentru că riscă să ducă la exclusivism şi deformări. Cum se poate pretinde că într-o istorie a literaturii de la origini până astăzi se aplică cu consecvenţă o critică de… gust? Aceasta doar în cazul în care istoria este şi pretins critică, adică subiectivă, părtinitoare chiar, ceea ce contrazice însuşi rostul ştiinţei în cauză, care, acum, trebuie să fie în primul rând informaţie obiectivă, sistematică, şi nu un eseu de mari proporţii. Punând mare preţ pe gust, Manolescu deschide larg uşa criticii impresioniste, metodă care nu este una din cele mai moderne în abordările actuale. Este adevărat că Nicolae Manolescu se dovedeşte adeptul disciplinat al lui George Călinescu, ale cărei opinii şi metode critice le împărtăşeşte de cele mai multe ori şi nu fără temei, dar să nu uităm că acesta din urmă publica faimoasa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent în 1941, la vârsta de 42 de ani! Încă un aspect: cum se împacă importanţa acordată gustului în critică cu receptarea, văzută în perspectivă istorică, a operelor selectate? Oare reuşeşte N. Manolescu să-şi pună de acord gustul personal cu al acelora care au receptat respectivele opere în diferite epoci? Prin ce mijloace? Doar prin apelul la anumite opinii critice? Lăsând la o parte cerinţa obiectivităţii care se impune în cazul operării cu principii, reguli, concepte şi canoane, ne mai întrebăm dacă întâiul rol al criticii nu este emiterea unor judecăţi de valoare credibile, bine formulate şi argumentate, valabile cât mai mult timp, şi mai puţin exercitarea gustului. După opinia mea gustul, cvazi-indefinibil de altfel, este o condiţie implicită a exercitării actului critic, fără a fi nevoie a se face din el, prin supralicitare, un criteriu de prim ordin. În fine, de gustibus et de coloribus non disputandum, adică fiecare cu subiectivitatea lui.
Iarăşi în opinia mea canonul, oricare ar fi el, are nevoie de teoretizare, pentru ca instituirea lui să fie explicată, inteligibilă, acceptabilă şi aplicabilă. Nicolae Manolescu tocmai acest lucru nu face, adică nu acceptă, nu aplică, ignoră anumite noţiuni teoretice de bază, concepte chiar, operabile în zona istoriei critice. Absolutizează rolul criticii literare şi neglijează seniorial teoria literaturii şi esteticile. Îl ignoră, de exemplu, pe Adrian Marino, la care face undeva referinţa deloc onorabilă: „condeiul searbăd al lui Adrian Marino”, deşi contribuţiile istorico-critice ale acestuia, cel puţin despre Alexandru Macedonski, sunt încă de referinţă după patruzeci de ani. O face ca şi când în teoria literaturii, în tratatele de estetică, stilul ar fi hotărâtor. Oare în textele de critică literară stilul deţine un rol decisiv? Dar în jurnalism sau în memorialistică? Nicolae Manolescu nu ne arată cum stau aici lucrurile prin raportare la canonul estetic, nu este tranşant, deşi se ocupă şi de una şi de cealaltă în a sa Istorie critică... Pe scurt, canonul lui Manolescu este unul impresionist şi eseistic.
Tare mi-e teamă apoi că în istoriile, critice sau nu, ale literaturii române de la origini sau numai contemporane, date la iveală în ultimul timp, una din nedoritele „metode”, uzitate cu obstinaţie, este aroganţa critică, privitul de sus, spiritul de castă, care câteodată degenerează, vinovat, în spirit de gaşcă. Exemple la îndemână sunt o mulţime. Cum despre probitatea criticului, despre spirit obiectiv şi imparţial, despre primatul informaţiei şi al judecăţii de valoare în raport cu impresia şi cu gustul, despre aplicarea aceloraşi metode şi unghiuri de abordare tuturor operelor şi autorilor, nu am citit mai nimic prin prefeţele ori postfeţele acestor mândre istorii, am suficient de multe motive să pun la îndoială onestitatea şi, de ce nu?, profesionismul celor care le-au scris. A se remarca diferenţa de nuanţă dintre profesionism şi profesionalism.
